ORGANIZAREA JUSTITIEI

ORGANIZAREA JUSTITIEI

1. Organizarea judecatoreasca

In oranduirea feudala dezvoltata, justitia a fost exercitata, asa cum am amintit, atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova, de catre domnitor, Sfatul domnesc sau Divan, anumiti dregatori cu atributiuni pe plan central sau local, corespunzator cu competentele acordate de domnitor si evolutia functiei lor in timp. Justitia a fost exercitata si de catre organele de conducere ale oraselor sau targurilor, de catre stapanul feudal, laic sau bisericesc, in ceea ce priveste supusii sai. 'Adunarea megiesilor' sau 'Sfatul oamenilor buni si batrani' exercitau justitia asupra membrilor obstilor libere, iar inaltii clerici asupra preotilor si calugarilor, precum si asupra taranilor din satele ce le stapaneau[1].

O astfel de organizare judecatoreasca a complinit nevoia de rezolvare a pricinilor civile si penale, in primul rand cu privire la dreptul de proprietate, dar si in ceea ce priveste raporturile sociale. Era nevoie de reglementarea unor raporturi ce se stabileau cu prilejul actelor civile, cum sunt cele de casatorie, testimoniare, danii, juramant, sperjur, infractiuni cum sunt cele contra bunelor moravuri, sau impotriva vietii si integritatii corporale, infractiuni de rapiri de persoane (fecioare), infractiuni de lesmajestate, hiclenie sau contra intereselor claselor nobiliare.

Din analiza modului de organizare si exercitare a justitiei se constata ca aceasta a avut o serie de trasaturi pe intreaga perioada feudala, unele dintre ele accentuandu-si influenta sau, dimpotriva, estompand-o in raport cu evolutia societatii. Dintre aceste trasaturi se pot aminti:

justitia avea un pronuntat caracter de clasa, aparand privilegiile nobiliare, ale feudalilor laici si ecleziastici, devenind un instrument de guvernare si de opresiune;

separarea puterii legislative de cea judecatoreasca si executiva nu era cunoscuta, domnitorul sau cei ce judecau in numele sau realizand cercetarea, judecata si uneori chiar si aducerea la indeplinire a hotararii. Spre sfarsitul epocii feudale, se vor statornici unele elemente de separare a puterilor in stat, ca urmare a dezvoltarii institutiilor si dreptului;

confuzia jurisdictiei civile cu cea penala, care se va rezolva odata cu aparitia departamentelor criminalicesti, ce vor stabili tehnicile de cercetare a cauzelor penale;

venalitatea, justitia realizata in mod interesat in scopul obtinerii de venituri pentru domn si judecatori;

inexistenta autoritatii lucrului judecat. O cauza judecata putea fi reluata chiar de acelasi domnitor, si cu atat mai mult sub domnia urmatorului, institutia domniei avand un caracter personal. Totusi, apare tendinta de a nu se mai aproba redeschiderea unui proces, in timp, mai mult decat trei domnii;

autonomia fata de puterea suzerana (otomana, maghiara sau habsburgica). Desi existau raporturi de vasalitate fata de Poarta Otomana sau a Transilvaniei fata de Regatul Ungar, domnitorii si voievodul sau principele exercitau prerogativele judecatoresti in nume propriu, hotararile lor nefiind supuse unei aprobari prealabile sau ulterioare.

Justitia domneasca a fost exercitata de catre domnitor, in calitate de judecator suprem. El era obligat, conform cu obiceiul pamantului, sa se consulte cu Sfatul Domnesc, precum si cu boierii din Divan, pastrand dreptul de a hotari singur. Data fiind intinderea teritoriului si numarul proceselor, domnul dadea delegatie sau imputernicire, "drept de palos" unor dregatori.

Competenta jurisdictionala a fost diferita, de la o functie la alta, diferentiind competenta materiala dintre unii boieri dregatori cum sunt banul, vornicul sau parcalabul, precum si dupa natura pricinii judecate si pedeapsa ce se aplica infractiunilor de hiclenie, incalcare de hotare sau proprietate, care se judecau numai de domnitor. Cu privire la pricinile marunte, competenta de judecata o aveau si "oamenii buni si batrani ".

Drept de judecata aveau parcalabii si capitanii de judete sau tinuturi asupra targurilor si oraselor, constituind instante de judecata impreuna cu conducatorii acestora, soltuzii si pargarii. Atributii judecatoresti le erau incredintate si subalternilor marilor dregatori, numiti "banisori, vornicei sau armasei". Acesti subalterni erau denumiti si slugi ai domniei si puteau judeca pricini administrative. Justitia stapanului feudal era exercitata de boieri sau marii ierarhi ecleziastici care erau stapani de mosii, asupra locuitorilor acelui pamant. Justitia stapanului feudal s-a suprapus, in satele aservite, vechii justitii a obstii din timpul de dinainte a constituirii statelor feudale romanesti.

Dupa intemeierea acestora, dreptul de judecata al domnului este permanent subminat de autonomia locala, desi justitia domneasca se aseaza deasupra ambelor tipuri de judecata: obsteasca sau a boierului.

In Transilvania, organizarea judecatoreasca a cunoscut in perioada feudala doua mari categorii de instante:

instante specific transilvanene, laice sau ecleziastice, in compunerea carora intrau numai elemente romanesti autohtone, pe de o parte, precum si alte instante, cu elemente romanesti si maghiare sau sasesti. Pe teritoriile locuite de maghiari, sasi sau secui, au existat instante apartinand direct de regat sau imperiu;

instantele statului feudal, din cadrul caruia Transilvania a facut parte un anumit timp.

Toate instantele au purtat denumirea de "scaun", avand atributii ce delimitau categoria fiecareia. Complexitatea organizarii judecatoresti din Transilvania in cursul perioadei feudale se datoreaza diversitatii populatiilor, structurii sociale, organizarii administrative, transformarilor ce au intervenit in cursul timpului celor trei subimpartiri ale istoriei acestei provincii romanesti.

In perioada voievodatului au functionat ca instante obisnuite, cu similitudini de atributii si competente in intregul regat:

instante ale domeniului, prin intermediul carora feudalii, laici sau ecleziastici, exercitau jurisdictia senioriala asupra taranilor de pe mosiile lor, instante instituite de pe timpul voievodu-lui Toma de Szecseni (1322-1342) prin Diploma privilegiata data in 8 mai 1342, prin care se stabileau competente judecatoresti mai mari sau mai reduse, in raport de "dreptul de palos" acordat sau nu, de catre rege, in temeiul caruia nobilul putea sa judece chiar si cazuri penale grave si sa aplice pedeapsa cu moartea;

instantele comitatelor, superioare instantelor domeniului, ce judecau apelurile impotriva hotararilor acestora si, in prima instanta, diferitele cauze pana la o anumita valoare, chiar daca ii priveau pe nobili;

instantele orasenesti, constituite in urma obtinerii unor astfel de privilegii, in cadrul autonomiei administrative si judecatoresti, in secolul al XIII-lea, instante compuse din judele si juratii orasului, organe alese anual in cadrul unor alegeri si care aveau competenta in pricini civile si penale;

instante ecleziastice cu competenta speciala, ce judecau pe clerici dar si pe laici in probleme de divort, testament, juramant, blestem, vrajitorie, amestecarea sangelui etc;

instanta voievodala, sau scaunul de judecata al voievodului sau vicevoievodului, unde se judecau nobili si alti supusi, cu exceptia clericilor sau persoanelor scoase de sub jurisdictia sa printr-un privilegiu regal. Aici se judecau si apelurile impotriva hotararilor forurilor din comitate. Fiind unul dintre judecatorii cei mai importanti din regatul ungar, se poate aprecia ca voievodul a fost o instanta generala a statului, dar si locala, avand in vedere ca instanta suprema in stat era regele.

In epoca Principatului, organizarea judecatoreasca este mai complexa, principele devenind instanta suprema in stat. Principele poseda si dreptul de gratiere si avea ca ajutor in cadrul Consiliului intim pe "iudex curiae", palatinul curtii, cu atributiuni similare cu vornicul din Tara Romaneasca si Moldova.

Principele, desi are puterea judecatoreasca suprema, o exercita prin delegatii sai, motiv pentru care scaunul suprem a devenit "Officium Palatinale", numit si 'Tabla principelui'. El este prezidat de "primarius iudex" si alcatuit din jurati nobili. Acest for judeca apelurile facute impotriva hotararilor instantelor inferioare, precum si in fond si ultima instanta asupra problemelor privind proprietatea mosiilor.

In materia crimelor de inalta tradare se judeca in prima si ultima instanta in cadrul Dietei nobiliare Transilvane. Ca instante inferioare au fost cunoscute: 'scaunul de judecata' din sat, compus din judele satesc si jurati, apoi 'scaunul nobilului stapan' de mosie, ce judeca pe supusii mosiei sale, 'scaunul de plasa', prezidat de pretor, scaunul cetatii, compus din capitanul cetatii si asesori.

In teritoriile populate numai de romani, scaunele de judecata erau prezidate de un presedinte, care avea in subordine 12 membri. Presedintele scaunului era voievodul regiunii, vicevoievodul, comitele, banul sau castelanul din respectivul district.

Secuii asezati de regii Ungariei la extremitatea estica a regatului au beneficiat de unele privilegii acordate pentru serviciile militare. Teritoriile lor s-au bucurat de o carmuire autonoma, aici neexistand comitate, ci scaune secuiesti, la fel ca si scaunele sasesti, cu o jurisdictie proprie.

2. Justitia ecleziastica

In Tara Romaneasca si Moldova, raporturile dintre stat si biserica s-au impletit in spiritul traditiei romano-bizantine. Consfintind atat integrarea bisericii in organizarea statala, cat si cooperarea dintre justitia laica si cea ecleziastica in sensul 'Nomocanoanelor' bizantine, Pravila de la Govora din anul 1640 interzicea laicilor judecarea preotilor, stabilind ca, pentru ori ce vina "ori trupeasca, ori sufleteasca", preotul va fi supus judecatii bisericesti [2]. Preotii puteau fi judecati in procese civile doar cu privire la locurile de aratura sau vie si numai cu incuviintarea episcopului. Totodata, sub sanctiunea destituirii, preotii nu se puteau adresa domnului cu reclamatii pentru care nu ar fi avut incuviintarea mitropolitului.

Exista si o imixtiune a episcopilor in activitatea de judecata laica, Pravila de la Govora din 1640 stabilind ca "fiece judecatoriu sa asculte de judecata episcopului", ba chiar si in judecarea unor fapte de catre Sfatul domnesc sau domnitor, "pentru indreptarea cea buna si judetul imparatesc si boieresc sa stea sub puterea bisericii ".

In secolul al XVII-lea, prin Nomocanonul lui Malaxos, cat si prin Pravila aleasa, redactata de calugarul Eustratie in anul 1632 in Moldova, si prin continutul Indreptarii legii din anul 1652 se interzice ca monahii si clericii sa fie judecati de catre o alta instanta in afara arhiereului lor, cu exceptia unor pricini strict laice, dar si cu aceasta ocazie adresarea spre o astfel de instanta se realiza cu incuviintarea acestuia.

Aceste reguli se mentin pe intreg parcursul secolelor XVII-XVIII, dar cu toate acestea din secolul al XVIII-lea exista o judecata canonica chiar pentru infractiunile de drept comun si/sau crime impotriva statului, dupa care, daca clericul era demis, urma sa fie predat justitiei laice.

In spiritul traditiei bizantine, hotararile ecleziastice erau opozabile judecatorilor laici, mai ales daca "au legiuit drept". S-a statornicit totusi dreptul judecatorului civil sa verifice orice judecata bisericeasca pe baza marturiilor, pentru a incuviinta punerea ei in aplicare, mai ales daca executarea se realiza de slujbasi ai statului si in special in cazul executarii pedepsei capitale. In caz de erezie, pravilele bisericesti nu permiteau judecatorului laic sa verifice procesul, pedeapsa urmand a fi adusa la indeplinire de catre autoritatea laica "fara de nici o intrebare, cum au fost tocmeala". In secolul al XVII-lea incepe o procedura de dubla judecare, atat ecleziastica cat si laica, a unor infractiuni sau pricini, caz in care pravilele consacra colaborarea statului cu biserica.

Cu timpul, satele apartinatoare manastirilor, episcopiilor si mitropoliei au trecut din sfera de influenta juridica ecleziastica in cea a vornicilor sau dregatorilor numiti de egumen, fara ca acesta sa aiba alt rol in judecata. Astfel, in actele privitoare la privilegiul de judecata al mitropolitului, episcopilor si egumenilor figureaza slujbasi laici, numiti vornici, in subordinea acestora, avand atributiuni judiciare. Dreptul de jurisdictie asupra satelor aservite a constituit o sursa importanta de venituri pentru clerici, asa cum mentioneaza documentele incepand din secolele XIV-XVII, cand se arata in mod frecvent ca manastirile aveau dreptul de "a globi" pe locuitorii satelor manastiresti. In acest sens, chiar si actele domnesti, referitoare la imunitatile judiciare, precizeaza ca manastirile aveau "judecata cu tot venitul". Privilegiile de judecata ale manastirilor, episcopiilor sau mitropoliei se acordau ca o danie de catre domnitor, aveau caracter patrimonial, puteau fi chiar vandute sau instrainate in alt mod.

Ca si boierii pe mosiile lor, egumenii, episcopii si mitropolitii erau competenti sa judece si pe robii aflati in stapanirea lor, avand dreptul sa-i pedepseasca, cu exceptia infractiunilor de furt si omucidere. Astfel, infractorii vinovati de "vini tiganesti" erau inchisi in "grosuri si inchisori", cu acordul stapanilor.

In Transilvania, competenta instantelor bisericesti a fost stabilita in cadrul unui privilegiu denumit "privilegium fori". In virtutea acestuia, nu se putea porni un proces impotriva persoanelor clericale decat in fata instantelor de acest tip. Judele nu avea dreptul sa citeze pe clerici in fata instantei de judecata. Procesele cu privire la mosii sau dreptul de proprietate al manastirilor se judecau doar la curtea suveranului. La inceput, procesele erau judecate doar de catre episcop, apoi competenta a trecut si la arhidiacon. Gradele de jurisdictie erau bine definite: in primul rand judeca arhidiaconul, urma o cale de atac in compe-tenta de judecata a episcopului, iar impotriva hotararilor acestuia se exercita o cale de atac la superiorul sau.

3. Justitia oraselor

Comunitati in general libere, orasele si targurile aveau locuitori ce se bucurau de libertate personala, de dreptul de a-si alege organele administrative - soltuzii si pargarii. Pe masura dezvoltarii oraselor, acestea si-au impus norme proprii de drept, recunoscute de catre organele locale sau centrale ale statului, uneori avand privilegiul scoaterii de sub jurisdictia dregatorilor, iar prin aceasta recunoscandu-se o traditie preexistenta inca dinaintea formarii statelor feudale[3].

Garantandu-le diferite privilegii, inclusiv dreptul de jurisdictie proprie, domnitorii au atras de partea lor aceasta categorie sociala, ca contrapondere impotriva boierimii. Dregatorii principali ai comunitatilor urbane s-au numit in documentele scrise in limba latina "iudex" sau "cives iurati". Atributiunile lor principale pe linia promovarii autonomiei au fost in primul rand judiciare, apoi fiscale si de aparare.

Justitia urbana, avand organizare proprie, se adresa oricarui membru al comunitatii care depindea in mod direct de judecata unei instante, ce era prezidata de soltuz. In complet intrau de drept si pargarii si fostii demnitari. O asemenea instanta avea competenta de a judeca procese civile sau penale, avea ca atributii aplanarea neintelegerilor dintre negustori si meseriasi, garanta buna circulatie a marfurilor si achizitia in bune conditii a bunurilor. Daca cetatenii straini de localitate erau nemultumiti de hotararile instantelor locale, puteau apela la domnitor, care era in masura sa dispuna sanctiuni impotriva dregatorilor abuzivi.

Reciprocitatea regimului strainilor in orase diferite se poate vedea din scrisoarea domnului moldovean Stefan al II-lea Tomsa (1611-1615) catre administratia Brasovului, in care arata ca "cei ce dintre oamenii nostri ii va face vreo strambatate oamenilor vostri, el sa vie la voi si sa-i faceti dreptate si noi asemenea la ai vostri".

Din cauza plangerilor numeroase din partea negustorilor straini, in special din orasele transilvanene, cu privire la nedreptatile ce le sufereau in cadrul judecatii in instantele locale, domnul Alexandru al II-lea (1574-1577) a dispus ca, atunci cand ei doreau, sa solicite judecarea la domnitor: "deci nimeni sa nu cuteze sa-i judece. fara voia lor".

In Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania existau orase care si-au instituit o seama de relatii si reguli cu aplicare reciproca in cercetarea litigiilor si depunerea probelor. Sub patronajul domnitorilor, orasele si-au luat o atitudine prevenitoare fata de negustorii si meseriasii straini, acestia din urma putand fi pusi sa execute unele hotarari sau sanctiuni in locurile lor de bastina[4].

Completele de judecata urbane puteau, totusi, sa judece si pe straini, anuntand administratia localitatii de origine, iar in cazul cand cel judecat era de familie nobiliara se anunta familia acestuia. Totodata, soltuzii si pargarii, impreuna cu "oamenii buni si batrani", judecau in prima instanta neintelegerile dintre membrii comunitatilor lor si oraseni, iar pe cei vinovati ii pedepseau cu amenzi sau inchisoare. Ei puteau dispune chiar si torturarea inculpatului pentru a afla adevarul. Completele de judecata puteau fi conduse de parcalabi, ca o forma de apel.

Incepand din secolul al XVIII-lea, atributiile judecatoresti ale instantelor urbane au fost limitate, sedintele fiind conduse de un delegat local, dar din partea puterii centrale. Rolul soltuzilor si pargarilor devine auxiliar in cadrul instantelor locale, acestia trebuind sa depuna marturie pentru lamurirea completelor, similar unor experti. Unele procese au inceput sa fie judecate de domnitor sau delegatul sau pentru intarirea autoritatii puterii centrale asupra negustorilor, in vederea subordonarii oraselor.

De la inceputurile existentei jurisdictiei urbane, aceste instante aveau competente si in pricinile de ocol si chiar din tinutul de apartenenta. In aceste procese, instantele primeau indicatii de la domnie cu privire la proceduri, hotarari si pedepse. Se judecau "sfada din targ" si "furturile care se vor intampla de fata (flagrant) in targ". Cercetarea se putea face si la fata locului, pentru informarea mai buna a instantei, imprejurare in care soltuzii si pargarii, impreuna cu alti oraseni, erau consultati special cu privire la neintelegerile dintre boieri. Se judecau in principal litigiile de hotar intre proprietatile din apropierea oraselor, asupra carora trebuiau sa hotarasca in final Sfatul domnesc sau parcalabul tinutului. Dupa o ancheta la fata locului, judecatorii comunicau in scris procedura urmata, concluziile ce se desprindeau, precum si juramintele ce s-au luat in considerare. Toate datele si observatiile se consemnau intr-un raport, pe care il inaintau instantei care-i delegase sa faca cercetarile.

In orasele feudale si in targuri functionau, de asemenea, Sfatul batranilor si Adunarea generala a comunitatii, care au avut si atributiuni judecatoresti. Sfatul batranilor a fost solicitat sa-si dea avizul cu ocazia unor transferuri de proprietati mobiliare si imobiliare, reconstituirea unor drepturi in baza reconstituirii unor documente distruse. Inca din secolul al XVI-lea, puterea centrala, dorind sa restranga autonomia oraselor, a incredintat treptat dregatorilor proprii o mare parte din atributiunile judecatoresti locale.

Cei mai importanti dintre acesti dregatori au fost vornicii "de targ", denumiti si 'ureadnici'. Pentru ca sarcina initiala a acestora era incasarea darilor cuvenite statului, ei au trebuit sa judece plangerile facute de locuitorii oraselor impotriva impunerilor incorecte, sau, cum se exprimau ei, cand li se facea "mare strambatate".

Starostii sau parcalabii, impreuna cu soltuzii si pargarii, constituiti in instanta, la cererea autoritatilor centrale de stat sau a unor reclamanti, puteau judeca pricini care mai fusesera judecate de alte instante, fara insa a fi putut da o hotarare acceptabila. Parcalabii puteau indeplini si oficiul de arbitri. In orase existau inchisori, in care parcalabii sau starostii ii puteau detine preventiv pe infractori, pana la judecarea proceselor. Tot acestora li se cerea sa aduca la indeplinire si in orase hotararile ce emanau de la domn. Dupa executarea hotararii, ei intocmeau rapoarte pe care le inaintau Cancelariei Domnesti pentru a fi prezentate domnitorului.

In Transilvania, justitia oraseneasca a urmat principiul organizarii administrative si jurisdictionale autonome. In fruntea justitiei orasenesti statea judele, numit si jude principal, care era de obicei si primarul orasului. In activitatea jurisdictionala el era asistat de 12 jurati, intr-un adevarat complet. Cu timpul apare si judele pentru datorii banesti, functiile divizandu-se dupa competenta materiala.

4. Procedura de judecata

Pentru declansarea unei proceduri de judecata era necesar sa existe un litigiu, adica un conflict de interese susceptibil de a fi judecat. Judecata este denumita in documente si sub denumirile de 'pricina, galceava sau treaba'. Reclamantul este denumit 'tras, jeluitor sau prigonitor', iar paratul se cheama 'prigonit' in procesele civile, iar in procesele penale 'invinuit sau invinovatit'[5]. Daca in fata judecatii toti oamenii liberi puteau sa aiba deplina capacitate de a-si reprezenta interesele, cu privire la taranii dependenti situatia era schimbata, in sensul ca acestia puteau sa stea in justitie numai privitor la situatia lor de dependenta.

In legatura cu alte probleme legate de indeplinirea obligatiilor taranilor dependenti, acestea erau rezolvate pe domeniul feudal, taranul fiind obligat sa-i dea ascultare boierului. Robii tigani nu aveau capacitate juridica, ei fiind reprezentati in instanta de catre stapanii lor. In cazul unor fapte penale, stapanii puteau sa le "rascumpere capul", platind gloaba sau despagubirea, sau sa-i abandoneze partii vatamate sau statului.

Femeile necasatorite si vaduvele puteau sa-si reprezinte interesele in instanta, dar femeile casatorite erau reprezentate de sotii lor, sau se prezentau impreuna cu acestia la proces. Femeile casatorite aveau capacitate sa stea singure in fata judecatii in procese de divort sau in actiuni cu privire la persoana lor, spre exemplu in legatura cu zestrea. "Indreptarea legii" si "Cartea romaneasca de invatatura" dadeau dreptul barbatului, tatalui, socrului, ginerelui sau logodnicului "sa parasca la judecator pe cel ce le va fi suduit sotia, fiica, nora, soacra sau logodnica, intrucat sudalma ei . trece si pana la dansii".

Impricinatii se puteau prezenta personal in instanta, dar incepand cu secolul al XVI-lea documentele atesta existenta unor reprezentati, numiti "omul unui impricinat, cel care a fost in locul acestuia, vataf sau ispravnic". Pana in secolul al XIX-lea, reprezentarea unei colectivitati in justitie se facea de catre un reprezentant, numit "cetasul" respectivei comunitati. Plangerea pentru repararea unei pagube sau impotriva unui fapt penal era orala sau scrisa si se inmana de obicei domnului, prin al treilea spatar al Curtii. Din secolul al XVIII-lea, plangerile sunt numai scrise, procedura in continuare fiind doar orala, ceea ce face cercetarea unor astfel de proceduri mult mai greoaie si necunoscuta pana in zilele noastre.

Sfatul domnesc sau Divanul, sesizat printr-o plangere, fixa un termen de judecata pentru solutionarea litigiului. La termenul stabilit, sau la cele urmatoare, se ascultau sustinerile partilor, se administrau probe, iar la sfarsit se proceda la judecata. Daca un impricinat nu se prezenta la termenul stabilit in fata instantei, el putea fi adus prin intermediul fortei publice, cu ajutorul unei "carti" date unui aprod sau slujbas domnesc

In Transilvania, in afara cazurilor penale pentru care legea a prevazut pornirea din oficiu a procesului, cum au fost infractiunile de lesmajestate sau omorul, in majoritatea cazurilor deschiderea procesului avea loc pe baza reclamatiei partii lezate sau pagubite prin fapta paratului.

In dreptul procesual transilvanean, reclamantul era denumit "actor". Procedura de judecata incepea cu inaintarea de catre reclamant a unei actiuni in care se formula pretentia contra paratului, exprimandu-se imprejurarile de fapt si, eventual, argumentele de drept pe care se intemeia. Urma apoi trimiterea unei citatii catre parat, chemat sa se prezinte inaintea instantei. Termenele de judecata se fixau in raport cu unele sarbatori sau evenimente. Astfel, 'octavele' erau zile de judecata fixate in a opta zi dupa o sarbatoare religioasa, 'qvindenele' erau zile de judecata fixate dupa a cincisprezecea zi de la lasarea la vatra a oastei, pentru a putea participa la procese cei ce au luptat in razboaie. Unele procese erau judecate la termene scurte, fiind numite "brevis processus" si aveau rolul de a solutiona cauze civile sau penale in interesul statului feudal. Reprezentarea la procese era acceptata si reglementata, la fel ca si in Tara Romaneasca si in Moldova, avand chiar o vechime mai mare ca institutie a dreptului decat in celelalte doua provincii.

5. Administrarea probelor

In Tara Romaneasca si in Moldova, procesul se putea termina la primul termen daca existau probele, marturia paratului si partile erau prezente la proces. In cazul in care era necesar sa se administreze probe, cazul se amana pana cand acestea puteau fi aduse in fata completului de judecata. Dupa administrarea probelor si contraprobelor, procesul se dezbatea in fond, chiar in cazul cand partile in proces erau reprezentate. Dupa dezbateri, urma pronuntarea hotararii si executarea acesteia.

Pretentiile valorificabile in bani se executau asupra averii paratului. Prin probele ce se administrau se stabilea temeinicia unei afirmatii sau realitatea unui fapt ce era adus in fata instantei, prin aceasta creandu-se convingerea judecatorului asupra adevarului.

Mijloacele de proba in perioada feudalismului dezvoltat erau: marturisirea impricinatului, declaratiile martorilor, cojuratorii, juramantul impricinatului, blestemul si cartea de blestem pentru impricinat sau martori, inscrisurile, prezumtiile, expertiza, cercetarea la fata locului, tortura, precum si constiinta personala a judecatorului. Aceste mijloace de proba au evoluat in timp ca structura si importanta. Cojuratorii, cu timpul, vor disparea, in schimb va creste rolul probelor scrise, blestemul si tortura vor fi abandonate in timp, iar rolul martorilor se va apropia de ceea ce este acesta in dreptul modern.

a). MARTURISIREA. Este recunoasterea de catre un impricinat a afirmatiilor celeilalte parti din proces. In cazul cand persoana este in deplinatatea capacitatilor mintale si are capacitate de a sta in instanta, marturia este o dovada completa impotriva celui ce a facut-o si este irevocabila. In cazul in care impricinatul nu marturiseste in mod spontan, se recurge la juramant. Juramantul atrage asupra celui ce nu spune adevarul o dubla responsabilitate, si anume fata de Dumnezeu si fata de autoritatea constituita, care sanctiona penal acest fapt.

In procesul civil, juramantul putea fi prestat de un impricinat ca urmare a declaratiei celuilalt impricinat, care intelege sa lege solutia litigiului de acest juramant, sau ca urmare a cerintei judecatorului pentru a completa probele pe care le gaseste insuficiente. De obicei, in vechiul nostru drept, juramantul se folosea din oficiu impotriva paratului. Impricinatul putea sa refuze juramantul, sa-l accepte sau sa-l refere celeilalte parti. Ca procedura, juramantul se lua in biserica pe evanghelie, de unul sau mai multi preoti, iar in anumite cazuri era intarit prin blestem.

b). MARTORII. In vechea obste sateasca, martorii fac parte dintr-o structura de tip colectiv, numita ceata de megiesi, de mahalagii, de boieri, care erau egali social sau superiori impricinatului. Uneori, cetele de martori erau in numar impresionant, de 150 de persoane, sau 100 de oameni si sase sate, sau 12 sate. Cu timpul, cetele de martori se imputineaza, trecandu-se la procedura martorilor individuali, care marturisesc in nume propriu. Chiar si grupele colective de martori, precum si martorii individuali, prestau marturia sub juramant. Procedura cu martori se foloseste si in timpul intocmirii unor acte de drept civil, precum vanzarile, zalogirile, inzestrarile si in special testamentele, unde se ia act de vointa partilor pe care martorii o pot comunica intr-un eventual proces. Martori pot fi chiar si domnul tarii, boierii, cei care judecau procesul, femeile sau orice persoana libera.

c). COJURATORII. Erau persoane de obicei din aceeasi categorie sociala cu partea din proces pentru care depuneau juramant. Procedura consta in aceea ca un numar de 6-28 persoane stabilite numeric si nominal de catre domn, inscrise pe ravase, depuneau juramant in cadrul proceselor penale, cu privire la reputatia unei persoane, iar in cadrul proceselor civile aratau de partea cui este dreptatea. Hotararea care se dadea era in functie de afirmatiile facute in cadrul juramantului lor. Partea care a castigat procesul era considerata ca "s-a apucat de lege", deci "s-a indreptat", iar partea care a pierdut procesul era "ramasa de lege". Partea care nu era multumita de hotararea judecatoreasca putea cere reluarea procesului pe baza unor probe noi, sau cu un numar dublu de cojuratori, procedura denumita "lege peste lege", caz in care prima hotarare putea fi confirmata sau infirmata.

d). BLESTEMUL SI CARTEA DE BLESTEM. Blestemul reprezenta modalitatea practica de a da putere de convingere unor afirmatii ale martorilor, cojuratorilor sau unei parti din proces, in scopul crearii unui mijloc de presiune care sa duca la obtinerea unei hotarari judecatoresti. Blestemul si cartile de blestem contineau imprecatii cu privire la ceea ce se va intampla in cazul in care nu se spune adevarul sau faptele sunt prezentate denaturat, precum si consecintele ce si le-ar atrage cel in cauza sau neamul sau "pe lumea aceasta sau cea de apoi".

Blestemele se pronuntau in biserica in prezenta preotilor, iar cartile de blestem erau intocmite si semnate de episcop, mitropolit sau patriarhi. Aceasta procedura era folosita in orice fel de pricini, dar mai ales cu privire la hotarnicii, cartea fiind trimisa direct in fata Divanului sau dregatorilor ce erau delegati sa faca cercetari. Remiterea cartii de blestem se realiza prin intermediul unui ispravnic, care ii chema pe cei interesati in biserica, ii punea sa jure, dupa care citea respectiva carte, punandu-le in vedere consecintele sperjurului. Apoi le lua din nou juramantul si intocmea un act semnat de martori, pe care il trimitea judecatorului, fiind luat in considerare cu ocazia dezbaterii. La intarirea unor acte juridice particulare, in special in beneficiul manastirilor, domnul obisnuia sa puna blesteme groaznice care sa cada asupra celor ar ataca aceste acte. Testatorii, de asemenea, amenintau cu blestem pe cei ce nu respectau dispozitiile lor de ultima vointa. Au fost intalnite cazuri de blesteme chiar in cartile de judecata penala, date impotriva unor eventuali judecatori care ar avea curajul sa revina la hotararea data.

e). INSCRISURILE. Inscrisurile emanate de la domnitor sau de la alte autoritati sunt numite carti, ipisoace, hrisoave, urice, zapise, dresuri, sineturi si pravile. Inscrisurile au fost folosite ca mijloace de proba, fiind folosite in special pentru dovedirea stapanirii proprietatilor imobiliare, cat si pentru probarea vointei partilor la incheierea unor acte. Inscrisurile au primit in timp valoare din ce in ce mai mare ca probe, fata de juramant sau blestem. In cazul cand unele inscrisuri se distrugeau, ele puteau fi reconstituite la cererea celor interesati, prin discutarea si aprobarea in cadrul Divanului a altora cu aceeasi valoare.

f). CERCETAREA LA FATA LOCULUI.   Domnitorul sau cel ce judeca, sau un delegat al acestora putea sa se deplaseze la fata locului pentru a cerceta faptele la locul infaptuirii ori in conditiile concrete, precum si imprejurarile comiterii acestora, pentru o mai buna edificare. Uneori, delegatul domnesc, conform poruncii domnitorului, cerceta, judeca si punea in executare hotararea. Cercetari cu privire la starea unor mosii, la intinderea unor hotare, starea unor imobile si altele se puteau realiza in bune conditii doar la fata locului. O procedura la fata locului era si aceea de a aduna "oamenii buni si batrani, precum si megiesii dimprejur", care sa fie consultati cu privire la faptele petrecute. Daca delegatul nu avea decat imputernicirea pentru cercetare, el intocmea un raport care se inainta la domnie sau la Divan, in scopul judecarii ulterioare.

g). PREZUMTIILE. Sunt probe folosite mai rar, mai ales cand nu se descoperea autorul unor infractiuni. In dreptul nostru feudal, un sat raspundea pentru o infractiune savarsita pe teritoriul sau, in cazul in care nu se descopereau vinovatii sau urmele se pierdeau in acea localitate.

Aceasta prezumtie nu actiona daca raufacatorii erau descoperiti sau se realiza o procedura de juramant a cel putin doi oameni "de isprava", care declarau ca "nu stiu ei sa fie talhari in satul lor".

h). TORTURA. Era considerata in procedura feudala drept regina probelor. Tortura a fost pe larg folosita pentru aflarea adevarului, dar si pentru pedepsirea vinovatilor. De obicei, pedeapsa capitala era precedata de torturarea osanditului, ca o forma de sporire a pedepsei. Cercetarea infractiunilor nu incepea automat cu torturarea inculpatilor, dar aceasta se putea folosi cand existau si alte probe si infractiunea era dovedita, dar lipsea recunoasterea sau marturisirea. In feudalism, nobilii, fruntasii si orasenii nu erau supusi torturii, decat in cazul crimelor de lesmajestate, vrajitorie si hiclenie. Autoritatile transilvanene au aplicat tortura si fata de cei scutiti, incepand cu secolul al XVI-lea pana in secolul XVII-lea. In secolul urmator se va interzice tortura, ca urmare a politicii iluministe, dar in practica ea s-a folosit in mod abuziv.

i). CONSTIINTA JUDECATORULUI. In vechiul nostru drept se admitea ca proba si constiinta juridica a judecatorului, formata pe faptele cu care venise in contact personal si pe care le cunostea nemijlocit, fiind de fata la producerea lor, sau avand la cunostinta imprejurari sau probe care duceau la cunoasterea pricinii de catre acesta. Se considera o proba de cea mai mare crezare atunci cand cunoasterea faptelor era realizata chiar de judecator.

6. Pronuntarea hotararilor judecatoresti

In Tara Romaneasca si in Moldova, pronuntarea hotararii cuprindea doua faze:

- In primul rand, se realiza pronuntarea;

- Apoi redactarea si comunicarea hotararii, in care se specificau: numele impricinatilor, daca au fost prezenti la judecata sau au fost reprezentati, obiectul plangerii, sustinerea partilor, probele cu analiza lor, solutia care a fost adoptata si intarirea domneasca.

Asemenea intariri erau necesare atunci cand se judeca de catre Divan sau unii dregatori, in virtutea calitatii lor sau fiind delegati de catre domnitor, pentru ca hotararile sa fie definitive si executorii. Daca anaforalele Divanului erau conduse de mitropolit, puteau fi atacate de catre un impricinat, procesul putand fi judecat doar sub conducerea domnitorului. Daca anaforalele dregatorilor erau atacate in scopul rejudecarii, sedinta de rejudecare se realiza sub conducerea domnitorului. Cand sedinta nu era condusa de domn, hotararea nu era executorie, in sensul ca se putea rejudeca si cu domnitorul.

Daca initial procedura era orala, odata cu aparitia procedurii scrise aceasta ia o amploare din ce in ce mai mare, iar redactarea hotararilor devine din ce in ce mai ampla. Dregatorii delegati recurg la o procedura scrisa, ei fiind obligati sa comunice domnului cele ce au constatat. Solutiile instantelor obstesti continua sa fie pronuntate sub forma orala, de unde si lipsa de documente.

7. Cai de atac.

In perioada feudalismului nu sunt cunoscute cai de atac cum sunt cele moderne, dar impotriva unei hotarari se poate initia o plangere in fata unui organ superior. Aceasta plangere nu duce la suspendarea hotararii organului inferior, dar poate avea ca urmare o noua judecata. Recursul nu a fost reglementat in vechea procedura judiciara, el fiind creat de dreptul procesual modern. Nici principiul autoritatii lucrului judecat nu-si face aparitia decat la inceputul secolului al XIX-lea. Hotararile judecatoresti pronuntate de un domn puteau fi anulate de domnul urmator, care putea proceda la o noua judecata. Aceasta instabilitate a hotararilor a avut consecinte negative, mai ales in materie de proprietate imobiliara, creand nesiguranta in ceea ce priveste apartenenta pamantului. A fost nevoie sa se gaseasca solutii in acest sens, prin aparitia unor institutii juridice ca 'blestemul, zavesca, prada si gloaba', care sunt mentionate in hotarari cu scopul declarat de a nu se mai redeschide procesele.

Zavesca este o institutie aplicata numai in Moldova si consta in obligatia pusa partii participante la un act juridic sau la un proces, de a plati domnitorului o suma de bani stabilita prin act sau hotarare, in cazul in care, nerespectand vointa stipulata in actul juridic sau hotararea respectiva in care figura clauza, cerea domnitorului sau noului domnitor sa redeschida procesul. Prin aceasta procedura se suplinea autoritatea lucrului judecat. Apare pentru prima data intr-un act domnesc de intarire a unei danii si apoi intr-o hotarare a Divanului in secolul al XV-lea, iar pentru ultima data la 1550. Aceasta institutie s-a aplicat putin timp, datorita ineficacitatii ei si a inlocuirii cu gloaba.

Prada, ca institutie juridica, a aparut in Tara Romaneasca si se realiza prin inserarea unei clauze intr-un act, care cuprindea intelegerea intervenita intre parti, sau printr-o hotarare judecatoreasca, constand in obligatia partilor de a da o suma de bani domniei, in cazul in care nu si-ar respecta angajamentul si ar redeschide procesul. Prada a avut aplicabilitate de la inceputul secolului al XVII-lea pana in mijlocul secolului al XVIII-lea.

Gloaba este o sanctiune patrimoniala aplicabila persoanei care nu-si respecta propriul sau angajament sau ordinul autoritatii. Pentru ca eficacitatea hotararilor sa fie intarita, gloaba asigura functiunea vechii prazi de a ingreuna reluarea judecatii. S-a aplicat din a doua jumatate a secolului al XVI-lea pana in secolul al XVIII-lea. In Moldova, gloaba se dadea in animale, de unde si numele, iar in Tara Romaneasca si Transilvania reprezenta o suma in bani.

8. Executarea hotararilor

Hotararile civile se puteau executa asupra bunurilor debitorului sau asupra persoanei lui, posibilitate care prilejuia abuzuri si pentru a carei abolire s-a dus o lupta indelungata. In secolul al XVIII-lea, debitorul putea fi inchis pana se recunostea dator sau isi platea datoria sa, a autorului, sau pana cand aducea chezasi care garantau plata datoriei. Procedura executarii silite incepea cu o somatie intarita de o amenintare a domnitorului. Ordinul de executare se trimitea mitropolitului sau dregatorului care a judecat cauza, pentru a-i da curs. In afara de hotararile definitive, domnul mai ordona executarea poruncilor sale, la cererea unei parti, in cazuri urgente, fara a mai cita cealalta parte. Uneori, o parte intr-un proces putea fi trimisa sa execute silit pe cealalta parte. Spre deosebire de dreptul modern, organul de judecata putea face si executarea, mai ales cand era vorba despre interesele unei manastiri. Se intampla adesea ca Divanul sa dea o hotarare cu o solutie alternativa. El punea in vedere unui dregator sa faca cercetari la fata locului, sa audieze martorii, sa examineze probele si apoi sa procedeze intr-un fel sau altul, dupa cum rezulta din probatorii. Spre sfarsitul epocii feudale, se intalnesc documente din care rezulta ca se luau si masuri asiguratorii, in scopul pastrarii situatiei existente, pana la terminarea procesului.

In Transilvania, procesul se putea incheia, atat in materie civila cat si penala, printr-o tranzactie intre parti, care intervenea in cursul procesului sau dupa inceperea acestuia, dar inainte de pronuntarea sentintei. Ideea de baza era posibilitatea impacarii partilor, conform textului 'Constitutiei' din 4 august 1298, care reglementa un obicei mai vechi. Daca initial impacarea partilor se facea cu permisiunea judecatorului, ulterior acesta nu mai poate interveni in tranzactie, dar in schimb incaseaza o suma denumita "iudicium pacis", al carei cuantum era de trei marci in anul 1351. Dupa anul 1435 aceasta taxa este abolita, iar tranzactia se putea realiza in fata judecatorului sau a unei notabilitati credibile. Executarea tranzactiei se facea sub amenintarea unei pedepse sub forma de amenda. Initiativa tranzactiei putea sa o aiba judecatorul, iar efectuarea acesteia sa se faca prin intermediul unor conciliatori. In legatura cu institutia impacarii exista si judecata prin arbitraj.

Aceasta se efectua de arbitri, care alcatuiau o instanta aleasa ad-hoc, pentru fiecare pricina in parte. Arbitrajul s-a dezvoltat din obiceiul ca la incheierea tranzactiei sa se efectueze o conciliere de catre "boni viri, probi viri sau arbitrii". Acesti intermediari ai intelegerii au devenit, in timp, judecatori, in locul instantei oficiale, ei asigurand si executarea sentintei. Redactarea sentintei in Transilvania devine obligatorie incepand din secolul al XII-lea. Si in aceasta provincie au functionat institutii asemanatoare cu zavesca si gloaba, avand in vedere inexistenta autoritatii lucrului judecat. Prin tranzactie se stabileau sumele de bani care trebuiau platite pentru reinceperea procesului. In Transilvania a fost recunoscut oficial si dreptul unei persoane, nemultumite de o hotarare, de a se adresa scaunului judecatoresc imediat superior, ceea ce insemna consacrarea dreptului la apel.