Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie

Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie

Inceputul Invataturilor reprezinta o profesiune de credinta:

"Iubitul mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade sa cinstesti si sa lauzi neincetat pre Dumnezeu cel mare si bun si milostiv si ziditoriul nostru cel intelept, si zioa si noaptea si in tot ceasul si in tot locul. Si sa foarte cuvine sa-l slavesti si sa-l maresti neincetat, cu glas necurmat si cu cantari neparasite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-ntunerec la lumina si den nefiinta in fiinta."[1]

Acest inceput nu este intamplator si nici nu reprezinta un simplu tribut pe care autorul il plateste vremurilor. Ca si Principele lui Machiavelli, acest tratat reprezinta un manual de guvernare, foarte la moda atunci. Deosebirile fata de contemporanul italian sunt insemnate, iar acest debut nu face decat sa fixeze atmosfera generala in care se vor dezbate problemele de natura politica.

Domnul il indeamna pe viitorul conducator sa fie milostiv cu multimile:

"Dreptu aceia, iubitul meu fiiu, sa fii milostiv tuturor oamenilor si tuturor gloatelor, care ti le va da Dumnezeu pre mana ta, pentru ca insusi Domnul Dumnezeul nostru si mantuitorul Iisus Hristos s-au varsat sfantul sange al sau. Si sa nu omori pre nimenea far' de judecata dreapta si far' de ispovedanie, ca sa nu fii si tu junghiat fara de mila, ca noatenii si ca mieii; ca sangile omului nu iaste ca sangile vitelor sau altor fieri sau ca al pasarilor, ci iaste intr-alt chip, sange ales si curatit cu sfantul sange al Domnului nostru Iisus Hristos"[2]

Aici, ca si in alte pasaje ale lucrarii, asa cum vom vedea, strategia pur politica se impleteste cu povetele crestine. Mai intai, spre deosebire de crezul principelui italian, care cucereste pentru sine si cu de la sine putere principatele, supunandu-si vointa locuitorilor acestora, multimile lui Neagoe sunt de la Dumnezeu. Conducatorul este, in buna traditie de gandire bizantina, numai un reprezentant al lui Dumnezeu pe pamant. Aceasta nu inseamna ca domnitorul nu are putere lumeasca. Dimpotriva. Vremurile fiind destul de neiertatoare, Neagoe vorbeste de cazurile in care principele este cumva nevoit sa trimita unii oameni la moarte. Pedeapsa capitala nu este exclusa din inventarul domniei, dar niciodata ea nu poate fi facuta fara judecata dreapta si fara spovedanie[3]. Este ca si cum condamnatului i s-ar asigura doua servicii speciale, inainte de moarte, unul ce tine de lumea concreta, de aici, altul ce tine de lumea de dincolo. Intamplarile lumii de aici trebuie sa aiba corespondent in lumea cealalta.

Interesanta este si justificarea acestei cerinte, de a proceda la judecarea dreapta a pricinilor si la acordarea dreptului la spovedanie condamnatilor. Exprimarile lui Neagoe sunt destul de eliptice, de aceea trebuie sa facem un oarecare efort de interpretare. Nu trebuie sa uitam nici o alta dificultate ce apare in legatura cu interpretarea unor astfel de texte. Este vorba despre caracterul lor sapiential. Intelepciunea crestina a acestor pagini este atat de naturala si atat de veche si de bine asimilata, incat nu intotdeauna comentatorul poate sa discearna importanta unor idei din text. Pentru ca intelepciunea veche are doua dimensiuni, de care nu suntem intotdeauna constienti. Este vorba despre absortia acestei filosofii vechi in ceea ce s-ar putea numi fondul bunului simt. Pentru ca au devenit categorii ale bunului simt, ideile exprimate in acest tip de carti sunt mai putin evidente. In al doilea rand, indepartarea filosofiei politice actuale de radacinile sale crestine (deci si de bunul simt de care am vorbit), face ca rezonanta lor in mintea si inima comentatorului sa fie mult mai mica. Cu alte cuvinte, capacitatea unor astfel de texte de a mai starni interesul oamenilor (intre ei, si a comentatorilor specializati) este din ce in ce mai mica, pe masura ce filosofia politica a vremurilor noastre capata accente pur machiavelice. Machiavelismul il intelegem aici ca pe o eticheta ce descrie destul de exact indepartarea umanitatii de modalitatile esentiale de conducere politica, bazate pe o morala religioasa temeinica, pe frica de Dumnezeu sau, in general, pe frica de zei. Se poate spune ca politica moderna este la tot pasul contrazisa de sensurile acestei lucrari a spiritualitatii ortodoxe.

De ce spune Neagoe ca domnul care omoara fara judecata si fara spovedanie se expune el insusi unui astfel de tratament? Trecem peste "amanuntul" ca astazi nimeni nu mai are in vedere astfel de necesitati. Judecata moderna nu este o judecata a omului ca intreg, nu este o judecata morala, ci una strict a unei fapte. Un criminal este judecat pentru crime si nu pentru atitudinea lui antiumana. Spovedania s-a pastrat pe alocuri, dar destul de putin si nu mai are forta imperativa de altadata. Problema principala care se pune este: e normal ca un principe sa se teama de faptele sale nelegiuite, atata vreme cat puterea lumeasca ii apartine? Se va teme el de razbunarea oamenilor, sau este vorba despre altceva? Adica, se teme el ca, abatut de la putere, va suporta un tratament similar, care nu e conform normelor crestine? Dupa parerea noastra, temerile domnului nu vizeaza in principal aceste aspecte. El se teme nu de oameni si de razbunarea acestora, ci de Dumnezeu. Exista o justitie divina mai puternica decat judecata umana, iar de aceasta dintai domnul se teme cu adevarat, inainte de a se teme de puterea oamenilor. Caci si cazul in care el ar cadea prada razbunarii oamenilor si ar fi omorat fara indeplinirea exigentelor justitiei divine, ar fi tot un caz de parasire a sa de catre Dumnezeu. Prin mania oamenilor se va exprima in acest caz mania lui Dumnezeu. In fine, celalalt argument pentru a nu da mortii oameni nejudecati si nespovediti tine de natura divina a omului. Omul nu este o vietuitoare oarecare, ci este "in alt chip", adica in chip divin. Omul este vietuitoare divina pentru ca Iisus Hristos s-a sacrificat in numele acestuia.

Puterea politica pamanteana este cu totul in mainile lui Dumnezeu. Conducatorii politici ai lumii sunt simpli slujitori ai acestuia pe pamant, caci adevarata putere este la El. Ce anume face ca un conducator pamantean sa merite conducerea si sa fie in gratiile Domului? Revenim aici la tema binelui si a raului, de care ne-am ocupat si in cazul lui Machiavelli, numai ca de aceasta data vom vedea ca nu problematica raului este in prim-planul conceptiei politice a autorului, ci cea a binelui:

"Vezi, iubitul mieu, pre imparatul cel mare, care ne-au iubit si ne-au facut si pre noi imparati pre pamantu (aceasta inseamna ca imparatia lumeasca este o copie palida a celei celesti, iar conducatorii de aici trebuie sa caute sa fie dupa chipul si asemanarea celui divin, altfel iubirea tatalui nu e posibila, iar imparatia pamanteana nu mai este data celui de pe pamant), ca si pre sine, si-i iaste voia sa fim si in cer; si daca vom vrea noi, vom fi, numai sa facem bine (s. n. C. P.) si vom fi imparati si vom imparati in veci. Insa imparatiile si domniile ceste dupa pamantu santu in mana si voia lui Dumnezeu, si in nevointile noastre cele bune se-au dat."[4]

Aerul de smerenie ce se ridica din aceste fraze poate parea ciudat pentru un conducator lumesc, mai ales daca ne raportam, asa cum am amintit deja, la epoca evului de mijloc, cand a fost scrisa aceasta carte si care era departe de a fi o epoca pacifica. Cu atat mai mult poate intriga tonul, parfumul bisericesc al acestei scrieri. In acest punct este nevoie sa facem din nou un popas si sa ne gandim la diferenta dintre modalitatile de abordare a politicului in lumea moderna si in epoca voievodala romaneasca, tinand cont in acelasi timp de contextul strict istoric al ambelor perioade. Omul zilelor noastre isi imagineaza ca solutiile la criza acuta in care se zbate lumea politica sunt de aceeasi natura cu manifestarile acestei crize. Concret, la o accentuare a mijloacelor violente si brutale din lumea politica se contrapun mijloace din ce in ce mai brutale si mai violente. Teoreticienii sunt de acord ca filosofia politica a vremurilor noastre este una cinica. Rezolvarea, din punctul lor de vedere, se rezuma la o rafinare si mai mare a cinismului vietii politice. Aceasta rafinare a cinismului vietii politice am intalnit-o deja la Machiavelli, unde, asa cum ne amintim, la rautatile si malversatiunile populare, principele trebuia sa raspunda cu o sporire a rautatilor si a malversatiunilor, pentru a castiga in lupta cu masele. O spirala a raului, implacabila, este in felul acesta trasata in planul istoriei politice, iar aceasta spirala este chiar destinul politic al omului de azi. La Neagoe Basarab intalnim perspectiva opusa. La raul lumii se contrapune binele omului politic, inspirat de binele universal ce are temeiul in Dumnezeu. La rautatile lumii, conducatorul raspunde cu binele crestin, dupa exemplul Mantuitorului. Nu trebuie sa uitam ca aceasta punere in scena a binelui se petrece intr-o epoca extrem de framantata, in care in nici un caz oamenii nu erau angelici. Cu atat mai mult trebuie sa ne dea de gandit conceptia din Invataturi. Daca vom compara epoca noastra cu epoca medievala, e foarte posibil sa descoperim ca atunci manifestarile raului erau si mai violente ca in zilele noastre. Cu atat mai ciudata este conceptia noastra asupra solutiilor la criza lumii. Caci justificarea pe care o aducem noi, cei de azi, la faptele noastre rele (care este si justificarea lui Machiavelli) este ca lumea e din ce in ce mai rea, iar la rau nu ne putem opune decat prin rau. Legea talionului, in varianta moderna, iata legea care conduce azi lumea politica. Din pacate, se dovedeste ca aceasta justificare nu este adevarata. Lumea lui Neagoe era mai tulburata politic, si totusi, recomandarile lui mergeau in directia binelui. Busola omenirii trebuie tinuta in directia binelui, indiferent de raul din jur. Raportul intre bine si rau este la Neagoe rasturnat fata de Machiavelli. In timp ce la acesta din urma raul lumii cheama raul actiunii politice, la infinit, la Neagoe, raul lumii este curmat prin solutia salvatoare a binelui, iar cercul vicios al raului este astfel oprit. Ideea este ca raul nu poate fi oprit prin rau, ci numai prin bine. Altfel spus, o valoare negativa nu poate fi eliminata decat printr-una pozitiva.

Imparatia lumeasca nu merita mai multa atentie decat imparatia cereasca. Schimbul de imparatii

Toata filosofia politica a lui Neagoe se sprijina pe ideea suprematiei imparatiei divine, a "cetatii lui Dumnezeu". De aceea, desi conducatori pe acest pamant, domnii sunt mai degraba atenti la imparatia din ceruri. Comparatia dintre ce e pe pamant si ce e in cer este net in favoarea acestuia din urma. Prin urmare, ca orice muritor de rand, domnul este atent la propria mantuire. In mare, mantuirea sa urmeaza caile firesti ale mantuirii oricarui crestin. Deosebirea este ca, pe langa propria grija, conducatorul are si grija supusilor sai. Domnitorul este obligat sa vegheze la respectarea legii divine in popor, caci el a primit functia politica de la Dumnezeu, iar odata cu ea a primit si responsabilitatea salvarii, mantuirii norodului. Principele lui Machiavelli nu avea, din acest punct de vedere, nici o indatorire. Preocuparile lui nu vizau problema mantuirii.

Michel Senellart accentueaza acest caracter al gandirii machiaveliene, indiferent la problema mantuirii si atent numai la ideea de succes (politic): odata cu Machiavelli, asistam la "o redefinire a regulilor guvernarii in functie de criterii legate de succes, disociate deci de perspectiva mantuirii"[5]. Aceasta disociere din cadrul gandirii italianului inseamna scoaterea problemei teologice din planul speculatiei politice. Teologia politica dispare. Iata insa ca ea rezista in aria rasariteana de gandire, acolo unde influenta Renasterii este inca discreta.

Secretarul florentin inlocuia inchinarea la Dumnezeu a poporului cu inchinarea la propria persoana (Machiavelli proiecteaza atat de multe elemente eshatologice in principele sau, care urma sa vina si sa "salveze" Italia, incat acesta devine un fel de Mesia cu dimensiune strict politica). In cazul lui Neagoe, conducatorul nu ia asupra sa meritele guvernarii, in schimb isi asuma toate sarcinile pe care le-a primit ca pastor al turmei de credinciosi. Imparatiile lumesti sunt trecatoare, numai cea divina este vesnica:

"Iar, desi ai tu, nu te lauda, ca de la Dumnezeu le-ai luat, ca sa dai schiptrul si steagul imparatiei si domniei tale cu multa multumire, cum si imparatii cei mai denainte vreme s-au dat imparatiile in mana lui Dumnezeu tatal, cu multa indraznire si cu multa cinste si cu mare indreptare. Si cu imparatiile lumii acestii trecatoare au dobandit imparatiia cea netrecatoare a ceriului si au luat cununa bunatatilor din mainile lui Dumnezeu. Si sa nu ti sa inalta inima, nici sa te trufesti de limbile si de naroadele cele multe, ca de la Dumnezeu fu data putere voao si biruinta de la Cel-de-sus."[6]

Binele faptelor conducatorului nu presupune ca lumea e buna. Binele e raspunsul nostru la raul lumii. Deci, binele nu vine din lume, ci din oameni, in cazul in care acestia sunt indumnezeiti.

Faptul ca la raul lumii se raspunde cu bine nu inseamna nicidecum ca Neagoe ar crede ca lumea e buna. Ca si Machiavelli, el e constient de nedreptatile si rautatile lumii:

"Iara lumea aceasta cu adevarat iaste rea si insalatoare si pizmatarita si uratoare"[7], spune el.

Puterea lumeasca, oricat de mare, nu valoreaza nimic, daca cel ce o are calca in picioare poruncile divine:

"Drept aceia, ia aminte cu intelegere si cu socoteala si vezi ca de vei calca legea, si poruncile lui Dumnezeu nu le vei umplea, deacii macar de-ai birui toata lumea si de ti s-ar pleca toti imparatii lumii acestia tie, si de s-ar scula cu toata puterea lor sa-ti fie tie intr-ajutor, nici de un folos nu-ti va fi, nici iti va putea ajuta cineva".[8]

Puterea lumeasca nu e respinsa, asa cum se colporteaza indeobste pe seama lui Neagoe (aceasta este acuzatia care se aduce, in subtext, acestui tip de scriere politico-teologala, faptul ca nu ar fi suficient de "explicita" in ce priveste procedeele pur lumesti de administrare a puterii politice, asa cum e cazul lui Machiavelli), ea insa nu este un scop in sine, ci este ocazia ce i se da conducatorului de a aplica legea divina, de a se apropia de modelul conducerii divine a lumii. Neagoe e mai aproape, din acest punct de vedere, de sfantul Toma d'Aquino decat de Machiavelli, desi unii comentatori romani, reputati specialisti ai operei lui Neagoe, au vazut adesea puncte comune intre secretarul Florentei si domnul Tarii Romanesti. Edgar Papu, cunoscutul comparatist roman, sustine apropierile dintre Neagoe Basarab si Guicciardini, dar mai ales dintre primul si literatura iezuita a disimularii psihologice, reprezentata de Baltasar Gracián, cunoscut autor baroc, in opera caruia tema centrala este aceea a asa-numitului hombre secreto.[9] Din punctul nostru de vedere, afirmatiile lui Edgar Papu privind apropierile dintre spiritul Invataturilor si spiritul de disimulare, de ascundere, de prudenta iscoditoare a iezuitului Baltasar Gracián (exprimate prin tema lui hombre secreto) nu se pot sustine.[10]

Primirea soliilor si razboaiele reprezinta probleme pe larg discutate in cadrul Invataturilor. Capitolul dedicat acestora este unul in care amanuntele legate de viata strict politica si diplomatica sunt abundente. Prima observatie ce trebuie facuta este ca Neagoe vorbeste despre doua mari categorii de solii si, respectiv, de soli. Unii soli vin cu dragoste, cu prietenie, in timp ce altii vin pentru vrajba si pentru lucruri rele, dupa cum le este porunca de la domnii lor. Pe scurt, unii vin cu intentii bune, altii vin cu intentii rele.

Sfatul cu boierii in care trebuie sa se formuleze un raspuns la solie trebuie sa se desfasoare intr-o atmosfera de intelegere reciproca. Domnul este indemnat sa le acorde slugilor toata increderea si sa nu cada rob pacatului orgoliului:

"Sa nu-ti fie rusine sau sa te tii mare, cugetand sau zicand in inima ta: 'Eu, fiind domn, cum poate fi e intreb toti boiarii mei de sfat, si ei sunt slugi mie?' Ca si ei robi lui Hristos sunt, si dar de vor fi unii dentr-insii ingaduind lui Dumnezeu mai bine decat tine? (.)

O, fatul mieu si voi, fratilor, cat iaste de bine sa mangaiati pre boiari si pre slugile voastre in toata vremea si sa va sfatuiti cu dansii in tot ceasul si sa luati sfat si de la cei mari si de la cei al doilea si de la cei mai de jos, ca asa sa cade".[11]

Tema razboiului nu putea fi ocolita in cadrul Invataturilor. Este insa evident, din parcurgerea sfaturilor privitoare la razboi, ca Neagoe nu miza foarte mult pe aceasta modalitate de afirmare a tarii sale. Se poate spune ca majoritatea povetelor se refera la mijloacele de evitare a conflictului armat. Razboiul trebuie respins, caci aduce numai nenorociri - mai ales pentru o tara cu un potential militar redus, cum era Tara Romaneasca. Se recomanda tanarului domn sa apeleze la mijloace diplomatice pentru a asigura pacea, pana la plata unor tributuri, a unor mari sume de bani:

"Iar de vor fi paganii aceia cu osti mai multe si cu putere mai mare decat voi, iar voi intai sa va plecati lor cu cuvinte bune si blande (.) iar de nu vor vrea sa sa impace cu voi cu acele cuvinte bune, pentru necredinta lor, voi sa le dati si bani cat veti putea. Iar sa nu iubiti razmiritile si razboaiele, nici sa va duca mintea sa va bateti cu dansii."[12]

Daca razboiul este inevitabil, se recomanda credinta in Dumnezeu si in fortele proprii, curajul, barbatia. Teama nu are ce cauta pe campul de lupta:

"Iar mai vartos sa te rogi lui Dumnezeu, ca sa-ti fie tocmirea si oranduiala ta de la dansul. Pentr-aceia sa-ti radici gandul si mintea la cer, sa-ti pogoare si sa-ti fie Dumnezeu intr-ajutor. Iar tu sa mergi dreptu fata la fata spre vrajmasii tai, fara nici o frica; iar caci vor fi ei multi, nimic sa nu te infricosazi, nici sa te indoiesti. Ca omul viteazu si razboinic nu sa spare de oamenii cei multi (.)"[13]

Conducatorul trebuie sa asculte

"Pentru aceia, fatul mieu, tot cela ce va asculta de sfatul tinerilor si al copiilor, acela niciodata nu sa va bucura; iar cela ce va asculta de sfatul batranilor celor intelepti, acela nu sa va cai."[14]

Chintesenta actului de guvernare - iubirea fata de popor, dupa modelul lui Hristos

Avem un adevarat poem in proza al iubirii de popor, care exprima, de o maniera neconventionala, cu o efuziune sufleteasca uriasa, chintesenta actului de guvernare:

"Boiarii tai si sfetnicii tai cei buni foarte sa-i cinstesti si sa-i maresti, capitanii, cu toata bucuriia sa-i veselesti, si pre toti voinicii carei sa vor nevoi sa ingaduiasca lui Dumnezeu cu credinta si cu dreptate, tu-i daruiaste si numaidecat ii radica si-i boereste, ca sa-ti slujeasca domniei tale cu credinta buna si cu frica lui Dumnezeu, ca niste crestini drepti si adevarati. Si sa asculti la judecata de sfetnicii cei buni si de marturiile cele adevarate si credincioase. Si sa iubesti pre toti tinerii ca pre ai tai, si cu cuvantul sa-i inveti si sa-i indulcesti! Asijderea sa-i iubesti pre cei batrani si pre cei tineri, pre cei mari si pre cei mici, pentru dragostea lui Hristos. Iar pre famaele cele batrane, pre toate sa le aibi ca pre niste mumanii, in locul ma-tei, si toate fetele si copilele si vaduvele cele tinere si sarace sa le aibi ca pre niste surori, pentru Iisus Hristos Dumnezeu, si sa le dai mila din mainile tale, sa sa hraneasca si sa-si imbrace goliciunea trupurilor saraciei lor. Si pre oamenii cei rai si gresiti cruteaza-i si fii induratoriu spre dansii, ca si pre tine sa te crute Dumnezeu si sa-i fie mila de tine."[15]

Acesta este, asa cum spuneam, un adevarat poem al iubirii conducatorului pentru popor, in numele lui Iisus Hristos. Este vorba despre o coborare a conducatorului in popor. Se observa, pe de alta parte, ca unul dintre termenii cel mai des intalniti in ce priveste atitudinea conducatorului fata de supusi este cuvantul "a ridica". Domnul trebuie sa-i ridice in boierie pe cei care il slujesc cu credinta. Ridicarea este starea normala a guvernarii unei tari. De asemenea, domnul trebuie sa ajute pe cei sarmani, vaduve, oameni batrani, chiar pana acolo incat sa le dea de pomana, caci acestia sunt neajutorati. Aceste doua aspecte formeaza ceea ce am putea denumi starea dinamica a tarii lui Neagoe. Aceasta stare dinamica a guvernarii cunoaste doua directii: pe de o parte, domnul incearca sa-i ridice pe cei credinciosi (administratia corecta), dar si pe cei nevolnici, din conditia de umilinta materiala in care se afla (saraci, vaduve etc.), iar pe de alta parte, el insusi, in calitate de conducator, coboara in mijlocul celor multi, pentru a le alina suferinta. Urcarea slujbasilor credinciosi, urmata de coborarea domnului in mijlocul multimii, formeaza starea de echilibru dinamic a vietii politice romanesti. Aceasta dinamica nu face decat sa apropie cele doua straturi fundamentale ale oricarei societati, anume elita si masa. Este cazul invers Principelui lui Machiavelli, unde elita se vrea cat mai departe de masa, pentru a actiona cat mai eficient (adica mai indepartat, mai fara scrupule, mai neimplicat din punct de vedere sufletesc) asupra acesteia. Este vorba, in cele din urma, de doua modele politice diferite, carora le corespund doua elite diferite, cu impulsuri diferite in ce priveste relatia cu multimea. Machiavelli nu vorbeste niciodata cu caldura lui Neagoe despre supusi, nu vorbeste despre mila fata de acestia, nici despre iertarea celor care gresesc. Dimpotriva. In timp ce la Neagoe elita se apropie de popor, la Machiavelli stiinta politica este aceea care indeparteaza cele doua planuri ale societatii.

Aceasta apropiere a elitei de popor si a poporului de elita (prin ridicarea in functii si onoruri a celor mai destoinici dintre slujitori) nu trebuie inteleasa ca o absenta a autoritatii conducatorilor, ca o stare politica amorfa, nediferentiata. Acest lucru ne este sugerat de cuvintele aspre ale scriitorului la adresa celor care se revolta impotriva autoritatii domnului:

"Pentr-aceia nimini sa nu indrazneasca, nici slujitoriu, nici taran, nici nimeni sa-si radice firea si gandul, cu mestesug hiclean, dintru indemnarea diavolului, spre imparatul si spre domnul si stapanul lor."[16]

Motivul este ca domniile sunt autorizate de Dumnezeu, iar revolta impotriva lor inseamna, indirect, o revolta impotriva vointei divine. Ideea de legitimitate divina a domniilor din veac asigura supunerea oamenilor fata de conducatorul lor.

Ideea autoritatii divine a conducatorului presupune ideea responsabilitatii totale a acestuia fata de treburile domniei. Pentru ca domnia sa mearga bine, el trebuie sa fie gata sa judece limpede si sa pedepseasca cu asprime pe cei care pericliteaza armonia vietii politice. Ideea crestina a iertarii se aplica, dar daca slujitorii sunt irecuperabili, pedeapsa trebuie sa cada fara ocolis:

"Asa, fatul mieu, slugile tale care-ti vor gresi, nu le taia pentru cuvintele oamenilor, nici il baga in foc, ci-i iarta gresala, macar de ti-ar fi si gresit, si-l invata. Candai doar s-ar intoarce, sa fie ca alte slugi, care-ti vor sluji cu dreptate. Iar de nu sa va intoarce, esti volnic sa-l tai, ca si pre acel pom sterpu."[17]

Asadar, cand slujitorii nu vor sa revina pe calea dreapta a ascultarii de domn, acesta e indreptatit sa scape comunitatea de apasarea faptelor lor rele. Dar numai dupa ce li s-a dat posibilitatea sa se indrepte, ba chiar au fost invatati cum anume sa procedeze. Cand toate caile de aducere a lor la normalitate au fost epuizate, abia atunci domnul este indemnat sa-i "piarda" (adica sa-i omoare).

Selectia elitei trebuie sa urmeze meritele, nu alte criterii

Neagoe dovedeste o gandire extrem de moderna atunci cand se refera la modul de alcatuire a elitei tarii. Se stie ca pentru epoca respectiva, domnul avea un rol determinant in alegerea boierilor, in inaltarea lor sau, dimpotriva, in degradarea lor. Criteriul selectiei elitei trebuie sa corespunda meritelor celor vizati. Alte criterii, cum ar fi rudenia, nu sunt agreate de domnul muntean. "Cand veti vrea sa puneti boiari, nu sa cade sa cautati caci va vor fi rudenii, pentru aceia sa-i puneti, ca aceia iaste fatarnicie."[18]

Daca ne referim la viata politica actuala a tarii, vom constata cu stupoare ca majoritatea numirilor in functiile cheie ale administratiei nu corespund criteriului enuntat de Neagoe in trecut. Modernitatea acestuia, in plan ideatic, inca nu a fost atinsa de realitatea romaneasca nici azi, cand credem ca suntem mai "moderni" ca niciodata. Din pacate, la un examen atent, constatam ca viata politica a tarii intra din ce in ce mai mult sub zodia pre-politicului, caci se vorbeste astazi din ce in ce mai mult despre baroni locali, care au adevarate fiefuri in intreaga tara si care nu sunt decat insule de eliminare a autoritatii politice a statului si de inlocuire a acesteia cu vointa discretionara a stapanilor locului. Acesti baroni nu sunt selectati dupa nici un criteriu modern. La randul lor, ei nu opereaza cu criterii moderne in selectarea elitei locale, ci cu criterii revolute, ce tin de rudenie, avere sau pur si simplu de bunul plac. Pare o enormitate sa spui ca Neagoe e un autor mai modern decat timpurile noastre, dar, iata, lucrurile stau intr-adevar asa. Perspectiva asupra timpului trecut, respectiv prezent, ni se rastoarna. Constatam ca trecutul poate fi mai apropiat de idealul prezentului decat prezentul insusi. Legile de evolutie ale societatilor nu tin cont in primul rand de dimensiunea temporala, ci de cea morala. Astfel, o societate a trecutului poate fi mai moderna decat una a prezentului, in masura in care, din perspectiva legilor morale cerute de prezent, este mai aproape de acel ideal de care nu incetam a vorbi si noi, fara sa fim capabili a-l atinge. Intelegem acum ca paseismul (iubirea pentru trecut), de care a fost acuzata o buna parte a elitei intelectuale romanesti, este o atitudine perfect justificata. Mai mult, paseismul poate fi o atitudine modernista in mai mare masura decat modernismul insusi.

Intrebari recapitulative

1.     Care este relatia dintre "arta disimularii" (B. Gracián) si filosofia politica a lui N. Basarab?

2.     Care este diferenta fundamentala dintre spiritul Principelui lui Machiavelli si cel al Invataturilor lui N. Basarab?

3.     Ce ii recomanda Neagoe lui Theodosie cu privire la razboi?

4.     Care este elementul central al actului de guvernare la N. Basarab?

5.     Cum se opereaza selectia elitei politice, in viziunea domnitorului roman?