|
|
|
A considera familia drept unitate functionala inseamna a o raporta in sens subordonat unei unitati superioare. Cu alte cuvinte, inseamna a-i nega o finalitate proprie pentru a o supune unei finalitati externe. Aceasta entitate superioara fata de care familia se poate dovedi functionala sau disfunctionala nu poate fi decat societatea. Fata de societate, familia poate manifesta anumite functii, slujind unor finalitati globale, cum ar fi cea de reproducere biologica (functia reproductiva a familiei), culturala (functia de socializare sau de educare a copiilor), normativa (functia etico-juridica a familiei), identitara sau materiala (functia economica) a societatii. Paralel si fara deosebire, insa, sociologia familiei alatura astazi acestora si alte functii precum cea recreativa, sexuala sau afectiva, care insa nu vizeaza finalitatea societatii ca entitate exterioara si superioara familiei, ci o finalitate precara, legata de individ ca entitate suprema.
Determinarea conditiilor in care reproducerea biologica a societatii este realizata in cadrul familial
-continuitate
-casatorie
-descendenta
-dragoste conjugala
-sexualitate
Functia de reproducere a fost considerata functia primara a unitatii familiale, fiind asimilata necesitatii primare de dezvoltare a societatii globale, necesitatea de perpetuare fizica, biologica. La nivel familial, ea este asimilata, in mod firesc, functiei sexuale, desi anumiti autori din sociologia americana fac distinctie intre functia reproductiva si cea sexuala. Functia reproductiva, de nastere a copiilor in cadrul familial inseamna, de fapt, finalitatea de a continua existenta unei spite de neam, de a-i asigura supravietuirea fizica. Sub acest aspect, ea este simbolizata prin casatorie. Casatoria este, ca institutie familiala, o inventie de data relativ recenta, daca ne raportam la vechimea formelor de familie. Centrul semnificatiilor sale era transferarea tutelei femeii de la familia de origine spre cea conjugala. De aceea, casatoria, ca institutie, se leaga de pozitia femeii in spatiul familial si public. Casatoria avea, in principal, functia de alianta dintre doua neamuri straine sau de refacere a aliantei dintre neamuri inrudite (asa cum se intampla in cazurile endogamiei, cand nevasta era aleasa din primele grade de rudenie ingaduite). Ea viza pastrarea coeziunii familiale si intarirea descendentei, prin alaturarea resurselor a doua ramuri de rudenie cat mai puternice.
Vreme de secole, casatoria nu a existat decat ca ritual casnic sau familial, prin care barbatul si femeia intemeiau o noua casa, un nou mediu de perpetuare a valorilor ce tineau de o anumita forma cultica, anume religia domestica. Centrul semnificatiilor sale era transferarea tutelei femeii de la familia de origine spre cea conjugala. In antichitate, casatoria era, asadar, o ceremonie exclusiv familiala, desfasurata in cadrul gospodariei familiei sotului. In lumea antica, existau trei faze ale casatoriei: a) enghyesis (gr.) sau traditio (lat.) - ceremonia de desprindere a tinerei fete de vatra tatalui, pe care o onorase pana in acel moment si nga care isi aflase protectia; b) telos (gr.) sau deductio in domum (lat.) - conducerea fetei la casa sotului (ea era acoperita de valuri albe, la fel ca in timpul marilor ceremonii religioase. In tot acest rastimp, se intonau imnuri religioase. Ea va fi trecuta pragul noii locuintei printr-un simulacru al unui act de violenta - rapirea era un obicei un vremurilor in care disproportia demografica dintre barbati si femei facea dificila gasirea unei sotii); c) pompé (gr.) sau confarreactio (lat.) - initierea tinerei in cultul noii vetre, prin atingerea focului sacru, a apei lustrale, aducerea unei jertfe pe altarul casnic si impartirea unui aliment ritual (o poama sau o prajitura) cu cel cu care se insotea.
Odata cu crestinismul ea devine casatorie-sacrament si este oficiata si ca ritual public, in cadrul bisericii. Pentru prima data, la casatorie este cerut consimtamantul tinerilor si, tot pentru prima data, legatura conjugala este pe viata. In sfarsit, in epoca moderna, cele doua ceremonii (familiala si religioasa) sunt substituite prin oficierea civila a casatoriei, in fata unei instante publice municipale. In societatile traditionale (cum este si cea romaneasca) se mai celebreaza, insa, chiar si astazi, toate cele trei forme de casatorie, incepand cu cea mai noua si terminand cu cea mai veche (mai intai se realizeaza casatoria civila, legala; apoi cununia religioasa; in final, are loc ceremonia sau ospatul familial).
O interventie puternica in ceea ce priveste manifestarea functiei reproductive a familiei a avut Biserica crestina, prin impunerea conceptiei sale asupra fertilitatii, sterilitatii, zamislirii, avortului sau practicilor contraceptive. In ceea ce priveste sentimentele conjugale, niciodata nu se aplica unei casatorii oficiale termenul de amor, dragoste pasionala, rezervata zonelor intunecate ale patimii ilicite. Dragostea dintre soti era numita charitas conjugalis sau dilectio, expresii greu de tradus pentru noi, desemnand un fel de har conjugal, fidelitate, devotament, o imbinare de tandrete, prietenie si respect.
Actual, casatoria este, tot mai mult, un contract civil, avand un caracter eminamente particular, relativ, secularizat.
Primele forme ale dragostei erau cele care veneau din identitatea si nu din diferentierea sexuala. In virtutea asemanarii lor anatomice, femeile constituiau un grup deosebit de al barbatilor. Aceasta identitate era inteleasa ca descendenta comuna dintr-un prototip originar. Astfel, toate femeile societatilor primitive descindeau din aceeasi stramoasa mitica, iar barbatii erau toti reproducerile aceluiasi stramos. Intre cele doua tabere, relatiile erau conjuncturale, mai mult sau mai putin intamplatoare si vizau strict continuitatea familiilor. Vointa si emotionalitatea individului viza nu relatiile cu partenerul conjugal, ci cu propriul grup de apartenenta, in interiorul carui solidaritatea era puternica si totala. Fraternitatea mitica a fost prima forma de dragoste, care se stabilea intre cei de acelasi sex. Ea se va perpetua, apoi, in formele religioase ale iubirii fraterne. Crestinismul atinge culmea intensitatii acestui sentiment. In epoca moderna, inima curata a crestinului devine inima navalnica a omului emancipat, care nu se poate supune, se spune, pretentiilor abstracte ale vointei individuale sau sociale. De fapt, dragostea devine instrumentul subtil care opereaza incizia ce separa individul de orice instante care ii pot controla destinul din punct de vedere emotional. Declaratia de dragoste joaca, in scenariul dragostei moderne, rolul pe care altadata in avea binecuvantarea preotului. Ea garanteaza bunele auspicii ale unei casnicii, mai mult decat compatibilitatea economica, sociala sau culturala a partenerilor. Niciodata ea nu a capatat, insa, gravitatea unui angajament real. Nerabdarea cu care este pretinsa si graba cu care este consumata astazi dragostea este responsabila de viata scurta unei asemenea relatii, care sucomba odata cu oboseala pasiunii.
