|
|
|
FUNCTIA IDENTITARA A FAMILIEI
Functiile familiei, pe langa cele care presupun nasterea, educarea si inzestrarea materiala a copiilor, adica reproducerea principalelor cadre ale societatii, are si o finalitate care priveste definirea, coagularea acesteia. Identitatea sociala este data de precizarea unor forme de identificare individuala care integreaza persoana umana unor modele comunitare si comunionale. Prima forma de fixare a identitatii individuale este oferirea unui patronim, mostenit, in majoritatea societatilor europene, pe linie paterna. De asemenea, statutul social al familiei si identitatea familiala constituie rampa de pe care se lanseaza identitatea de status a individului.
Determinarea locului pe care stabilirea si afirmarea unei identitati familiale il are in sistemul valoric social.
Locul ocupat de orice persoana in societate - care genereaza, conform definitiei pe care Ralph Linton a dat-o statusului, o serie de drepturi si datorii - era, in societatile traditionale, determinat de originea sa, de apartenenta sa nevoluntara la o forma de comunitate familiala. In vremurile mai noi, acest loc este rezultatul eforturilor personale, traduse in competente educative sau profesionale, statut material si alte trasaturi "achizitionate" (Talcott Parsons).
Obiceiul de a fi numit dupa numele tatalui (sau identitatea patronimica) dateaza din antichitate. Originar, patronimul era numele comun tuturor membrilor unei gens, numele stramosului mitic, intemeietor al neamului. La romani, exista obiceiul ca fiecare patrician sa poarte trei nume: un pro-nomen, un nume pus inainte; adevaratul nume, cel al gintii din care facea parte, numele sacru, care trebuia sa dureze tot atata timp cat si familia si zeii sai; in fine, un cog-nomen, de cele mai multe ori o porecla ce viza trasaturile personale ale individului respectiv, individualitatea sa. In Grecia, cei care apartineau unei familii vechi aveau, de asemenea, trei nume: unul era propriu, altul era numele tatalui, iar cel de-al treilea era numele gintii. Primele doua alternau, astfel ca nepotul se numea la fel cu bunicul, obicei pastrat pana astazi. Se spunea, astfel, Miltiade, fiul lui Cimon, Lakiade, iar, in generatia urmatoare, Cimon, fiul lui Miltiade, Lakiade. Mai tarziu, numele - si, odata cu ele, conceptia asupra identitatii - au cunoscut o evolutie cu totul diferita odata cu epoca medievala. In Evul Mediu, pana in secolul al XII-lea, adevaratul nume era numele de botez sau numele individual. Numele patronimice au aparut destul de tarziu, dupa aceasta data, ca nume legate de posesiuni (de feuda sau domeniu) sau ca porecle. Pentru noua religie, crestinismul, si pentru noile culturi vest-europene, aflate sub influenta civilizatiei semibarbare a triburilor germanice, individul avea o viata proprie, libertate personala si putea fi considerat separat de neam. El era reintegrat unui plan familial superior, precum cel al marii familii - Biserica - sau al organizarilor politico-militare - nobilimea, confreriile cavaleresti, vasalitatea etc. In crestinism, numele de botez devine cel mai important semn identitar. Actual, numele de familie, ca si cel individual, nu mai reprezinta decat o proportie variabila din identitatea sociala a indivizilor. Neamul nu mai furnizeaza individului nici un statut cristalizat, capabil de a-i asigura identificarea familiala sau sociala. Recomandarea sociala se face tinand cont mai ales de criterii individuale, profesionale sau economcie, in subsidiar considerandu-se si "formalitatea" recomandarii numelui. Cu toate acestea, numele isi pastreaza capacitatea unica de definire integrala, unitara, omogena a persoanei. In functie de aceasta definire, se construieste personalitatea altruista, nostratica sau, dimpotriva, cea izolata, alienata. In masura in care numele, ca semn identitar central, mai poate pastra ceva din sentimentul gregar al neamului, el furnizeaza securitate si afirma sentimentul nostratic. Daca, dimpotriva, devine o marca identitara de context, supusa modelor, ce poate fi schimbata la initiativa individualui, el poate genera insecuritate si "criza identitara".
Istoria familiei - domeniu de studiu al familiei, aparut si dezvoltat in Marea Britanie, care are in centrul preocuparilor sale familia ca nucleu de explicare si intelegere a societatii.
Rudenia (naturala, sociala, mitica) - tip de proximitate biologica, sociala si culturala a indivizilor si totodata forma primara si fundamentala de definire a familiei, care face referinta mai ales la familia extinsa.
Descendenta - succesiunea generatiilor unor comunitati de neam.
Casatoria - uiniune conjugala care genereaza relatii de alianta intre neamuri.
Familia patriarhala - forma de familie supusa autoritatii absolute a tatalui; rolurile si structura de autoritate ce definesc aceasta familie sunt consacrate in cadrul sistemului de rudenie indo-european.
Menaj nefamilial - forma degradata a familiei traditionale (clasice), care apare odata cu epca industriala si care ia forme diverse (uniuni consensuale, menaje monoparentale, menaje homosexuale etc.).
Socializarea spatiului familial - se refera la locuinta, ca proiectie spatiala a familiei. Prin locuire se face distinctie intre spatiul natural, omogen, si cel socializat, neomogen, specializat in spatii de odihna, de socializare, de trecere, de aparare etc.
Functionalitatea familiei - raportarea familiei, in sens subordonat, unei realitati superioare. Fata de societate, familia manifesta anumite functii, slujind unor finalitati globale, cum ar fi cea de reproducere biologica (functia reproductiva a familiei), culturala (functia de socializare), materiala (functia economica) etc.
Charitas conjugalis - har conjugal, fidelitate, devotament, o imbinare de tandrete, prietenie si respect, ce facea specificul relatiei conjugale a familiei crestine a evului mediu.
Paideuma - o realitate culturala cu viata proprie, ce integreaza indivizii, in afara vointei lor, in cadrul procesului de socializare.
Oikos - domeniu familial la vechii greci. Este conceptul care sta la baza definirii functiei economice a familiei si a specificului proprietatii familiale.
