|
|
|
FUNCTIA DE SOCIALIZARE A FAMILIEI
Functionalitatea de reproducere sociala a familiei nu se refera numai la aspectele perpetuarii biologice sau materiale (economice). Odata asigurata baza fizica a societatii, apare nevoia de identificare a acesteia conform criteriilor culturale; altfel spus, este nevoie de asigurarea continuitatii sociale sau culturale. Aceasta se realizeaza prin edificarea propriului sistem de valori si norme, de conceptii si mentalitati specifice familiei si prin stabilirea unei relatii intre acest sistem si cadrul social global. In cea mai mare parte a istoriei, cele doua dimensiuni culturale (familiala si sociala) au fost armonice sau chiar s-au suprapus (ca in antichitate sau evul mediu, cand familia si societatea respectau aceleasi valori si aveau chiar un sistem normativ complementar). In societatile industriale, insa, apar, odata cu urbanizarea, discontinuitati culturale cum ar fi cele dintre spatiul privat si spatiul public, familie si societate, individ si grup. Cultura familiala devine distincta de cultura sociala (a societatii), ba chiar se ramifica pe subcategorii tot mai inguste si tot mai incepartate de finalitatea culturala: subculturile diferitelor grupuri sau institutii.
Precizarea modalitatilor de reproducere culturala a societatii prin exercitarea functiei socializatoare si educative a familiei.
Prin aceasta functie, familia participa direct la reproducerea culturala a societatii. Socializarea este proces cu o participare minima a constiintei si vointei umane, intrucat realitatea sociala este suverana, supunand individul propriilor ratiuni de reproducere. In esenta, socializarea este un fenomen cultural, iar aspectul sau observabil consta in invatarea sociala, adica in initierea culturala. Dupa cum spunea Leo Frobenius, fata de oamenii care sunt purtatorii ei, cultura trebuie inteleasa ca un organism independent, ca o fiinta vie care o nastere, o copilarie, o maturitate si o batranete. "Nu vointa oamenilor da nastere culturii, ci cultura il re-invie pe om".[1][1]
Socializarea era realizata de intreaga societate, cu care familia nu se afla in discontinuitate. Ba dimpotriva, intre societate si familie exita o coerenta perfecta, data de extrapolarea valorilor familiale in cadrul societatii largite si de interiorizarea valorilor publice in spatiul familial. Simbioza era aproape desavarsita. Pedagogia, ca sa folosim un termen care doar de curand si-a capatat aura stiintifica, era un fenomen difuz si implicit. Familia nu trebui sa-si "educe" membrii pentru a-i transforma in fiinte sociale; ei se nasteau in societate intrucat erau membri ai unei familii. Astazi este cunoscuta si obligatorie distinctia sociologica intre socializarea primara si cea secundara. Daca cea primara se refera la primii ani de viata, in care sunt deprinse categoriile sociale fundamentale (limba materna, reperele axiologice primare, deprinderea gusturilor, a modelelor bazale de comportament etc.), socializarea secundara este cea care are loc in afara familiei, in instante specializate (scoli) sau nespecializate (grupuri profesionale, de varsta, politice etc.). Putem distinge, mai mult sau mai putin conventinal, din punctul de vedere al agentului principal al educatiei, o epoca a pedagogiei materne (perioada timpurie, pana la iesirea copilului de sub zodia grijii femeiesti, reprezentata de mama si doica) si una a pedagogiei paterne, care vine in completarea intrarii copilului in viata publica (mai intai prin intermediul scolii). Tatal a fost dintotdeauna "ghidul social" al fiilor.
In cadrul socializarii extrafamiliale, cele mai semnificative instante erau constituite de riturile de trecere, care integrau indivizii in corpurile sociale, facandu-i indistincti in cadrul acestora, conformi cu anumite modele superioare naturii umane. Cu timpul, aceste corpuri sociale au luat forma grupurilor de varsta exclusive, in care nu accedeau decat tinerii de o anumita varsta. Din punctul de vedere al socializarii, adica al formarii in spiritul unei culturi, indivizii sufera un fenomen modelator in trepte, care traduce, in planul paideumei individuale, succesiunea preagurilor initiatice din societate. Aceste trepte ale spiritului sunt, in viziunea aceluiasi L. Frobenius, varsta intuitiva sau lumea demonismului pueril (viata culturala si spirituala a varstei copilariei), varsta idealista si lumea ideala (viata culturala si spirituala a varstei tineretii) si, in sfarsit, varsta mecanicista si lumea faptelor (viata spirituala si culturala a varstei mature).
