|
|
|
COMPORTAMENT - PSIHISM - COMUNICARE
Relatiile dintre oameni sunt deosebit de complexe si importante; ele reprezinta, de fapt, tesatura, canavaua, pe care se aseaza insasi viata, structura reusitelor, miracolelor sau dezastrelor umane. Trasaturi si insusiri, fapte omenesti (bune sau rele), priviri si gesturi - toate pot crea un COD, un MODEL, un STIL de comunicare interumana.
Comunicarea, inteleasa in sensul sau larg, ca act tranzactional, inevitabil in situatii de interactiune, devine esentiala, fundamentala atat pentru viata personala cat si pentru cea sociala a individului. Astfel, notiuni precum "comunicare', "limba', "limbaj' sunt polisemice, ele comportand o pluralitate de sensuri. Acest fapt provine nu numai din complexitatea intriseca a fiecarei notiuni, ci si din aceea ca ele constituie obiectul de investigatie al mai multor discipline stiintifice : lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc. Aceste discipline aduc propriile lor perspective de abordare, care nu sunt intotdeauna identice sau macar complementare. Lamurirea sensului psihologic si etimologic al acestei notiuni se impune, ca o necesitate, mai ales daca luam in consideratie ancorarea lor intr-un sistem de interdisciplinaritate.
Astfel, in limba latina, verbul "comunico-are' provine din adjectivul "munis-e' a carui semnificatie era "care isi face datoria, indatoritor, serviabil'. Cuvantul a dat nastere, prin derivare, unei familii lexicale bogate din care mentionam pe "immunis-e' = scutit de sarcini, exceptat de la o indatorire (de ex. : "imun' inseamna exceptat de la contractarea unei boli, care nu face boala).
Dupa Antoine Meillet (citat de M.Dinu, Op.cit,1994), "communise', inseamna "care isi imparte sarcinile cu altcineva'. In latina clasica insemna, ca si sensul urmasul sau actual "care apartine mai multora sau tuturor'. "Comunicus' a dat ulterior nastere verbului "communico', patrunzand in romaneste pe filiera franceza, odata cu valul de neologisme romantice din ultimul secol si jumatate (Ibidem).
Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc sta la baza organizarii si dezvoltarii sociale, influentand raporturile pe orizontala si verticala intre oameni - intervenind chiar in aspiratiile lor intime, dar si in cunoasterea realitatii.
In acest sens se accepta de catre diversi specialisti ideea dupa care, capacitatea de a-si formula si transmite gandurile in termeni verbali, este definitorie pentru om. Mai mult decat orice deprindere ori abilitate, posibilitatea comunicarii prin limbaj articulat reprezinta o trasatura universal si specific umana.
Conceptele legate intre ele in vederea deslusirii functiilor si interpretarilor comunicarii sunt : limba, limbaj, mesaj, activitatea creierului etc.
In analiza unitatii dintre limba si gandire trebuie evidentiate doua aspecte. Pe de-o parte, limba are ca functie principala exprimarea gandirii, iar pe de alta, gandirea nu se poate realiza decat in forme lingvistice. Se impune abordarea conceptului "comunicare' dintr-o larga perspectiva psihologica, cu puternice nuante sociale.
Dezvoltandu-se solidar, gandirea a pornit de la un nivel primitiv, cand, confuza si greoaie, se asocia unei limbi nesistematice, pentru a ajunge la stadiul in care poate emite idei si judecati generale, ajutata de o limba tot mai abstracta si, in acelasi timp, mai sistematica.
Intrucat legatura sine qua non intre limba, gandire si limbaj nu ne propunem sa fie dezvoltata in acest material, sugeram doar cateva jaloane in abordarea lor, dar toate notiunile se vor raporta la cel mai general liant, care este : comunicarea.
Posibilitatea transpunerii totale a gandirii si trairilor noastre in limbaj se vede pusa sub semnul indoielii, de contradictia dintre varietatea infinita a acestora si numarul limitat de elemente ale codului, cu ajutorul caruia mesajele sunt transmise interlocutorului (cateva zeci de foneme, cateva zeci de mii de cuvinte, dintre care doar circa 2000 sunt folosite curent).
M. Zlate (1994) arata ca inca din 1969 Claude Flament[1] nota "pentru noi exista comunicare, cand exista schimb de semnificatii'. Se retine notiunea de schimb, dar se precizeaza continutul acesteia, semnificatiile putand fi transmise atat prin mijloace verbale, cat si non-verbale.
Norbert Sillamy (1965) insista asupra caracterului de feed-back al comunicarii. Cand informatia este transmisa, se produce o actiune asupra receptorului si un efect retroactiv asupra persoanei emitente. Anzieu si Martin (1969) atrag atentia asupra elementelor componente ale comunicarii ca si asupra orientarii ei. Astfel, comunicarea constituie "ansamblul proceselor psihice si fizice prin care se efectueaza operatia de punere in relatie a unei persoane sau mai multora, cu alta sau cu mai multe, in vederea atingerii unor obiective'[2].
Pentru deceniile IV-VI ale secolului nostru, multitudinea de informatii a determinat o posibila sistematizare privind actul comunicarii, intre care importante ar fi urmatoarele :
· relatia dintre indivizi sau dintre grupuri ;
· schimbul, transmiterea si receptarea de semnificatii;
· modificarea voita sau nu a comportamentului celor angajati in procesul comunicarii.
Intelegerea in acest mod a comunicarii o intalnim si in unele lucrari mai recente. Baylon si Mignot (1991) noteaza: "prin a comunica si comunicare, noi intelegem punerea in relatie a spiritelor umane sau, daca preferam, a creierelor umane'[3].
Actul comunicarii se realizeaza prin intermediul imaginilor, notiunilor, ideilor, avand un continut informational faciliteaza manifestarea conduitelor umane afective, producand consonanta sau disonanta psihica, efecte de acceptare sau refuz, concordanta sau neconcordanta a trairilor noastre. Cu ajutorul comunicarii se pot transmite trebuinte, aspiratii, imbolduri spre actiune, fapt care ne arata existenta unui continut motivational. Ca actiune generic umana, comunicarea initiaza, declanseaza sau chiar stopeaza activitatile, se evidentiaza rezistenta la efort - componenta a continutului volitional al psihicului uman. Global, se accepta ca toata existenta noastra psihica este implicata in comunicarea specific umana.
Lingvisti, psihologi si sociologi au fost tentati de sistematizarea demersului comunicarii, dar si de implicatiile acestui act, proces sau sistem de coduri.
Diversele clasificari ale mijloacelor de comunicare se refera la:
a) mijloace lingvistice;
b) mijloace paralingvistice;
c) mijloace non-verbal-vocale;
d) mijloace non-vocale;
e) mijloace extralingvistice;
f) mijloace vocale
Combinarea continuturilor si mijloacelor comunicarii, de la manifestarile vocale, tonul vocii, gesturi si pana la informatiile privind trasaturile bio-psiho-sociale ale celui care emite, conduce la perceperea unui anumit specific al ei.
Este nevoie sa diferentiem alte doua notiuni strans legate intre ele si extrem de importante pentru comunicare: limba si limbajul.
Limba reprezinta totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhica, potrivit unor reguli gramaticale, dobandite social-istoric. Fata de individul uman, care reprezinta un summum de insusiri si particularitati individuale, limba este un dat obiectiv, nedepinzand de existenta in sine a individului, ci de existenta colectivitatii umane, a unui popor sau a unei natiuni. Limba este un castig extraindividual, iar comunicarea poate fi inteleasa ca liant al vietii psihice, intr-o societate umana.
Limbajul este definit, cel mai adesea, ca fiind activitatea psihica de comunicare intre oameni, cu ajutorul limbii. Dupa Sillamy (1965), limbajul este o activitate verbala, el reprezinta comunicare prin intermediul limbii; este una dintre formele activitatii comunicative umane.
Credem ca minimum doua diferentieri existente intre limba si limbaj ar putea fi subliniate:
In timp ce limba este un fenomen social, care apare la nivelul societatii, limbajul este un fenomen individual.
Singularizarea limbajului se realizeaza atat in plan fiziologic prin particularitatile aparatului fonator, cat si in plan psihologic, prin manifestari individuale. In limbaj se percep diferentieri personale, chiar daca materialul limbii este acelasi; de asemenea, asezarea cuvintelor in fraza si selectarea lor pentru emiterea unor judecati si rationamente fac din actul comunicarii un "coeficient personal'.
Daca acceptam ca limba este un fenomen extraindividual, atunci limbajul este mijlocit de vehicularea ei. Limbajul presupune transformarea elementelor limbii in elemente proprii, iar pentru aceasta este necesara constientizarea laturii fonetice, grafice si semantice a cuvintelor. Cu ajutorul limbajului, subiectul uman trece de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propozitii, fraze, texte).
Preocupat de vasta problematica inscrisa in ecuatia comunicare-limba-limbaj, Valer Mare (1985) considera ca intre comunicare si limba exista relatii de coincidenta partiala a sferelor lor, notiunile de mai sus avand si elementele proprii. Limbajul depaseste limitele comunicarii propriu-zise, desfasurandu-se intr-un fel sau altul cand nu are loc comunicarea interumana (limbajul continua sa fiinteze chiar si atunci cand subiectul nu comunica exterior cu nimeni). Totodata, comunicarea depaseste limitele limbajului verbal, angajand o serie de comportamente specifice umane (imitatia, contaminarea, repetitia).
De comun acord cu autorul mai sus citat, subliniem faptul ca distinctia intre conceptele abordate, desi reala, este totusi relativa, acestea fiind indisolubil legate intre ele. Limbajul odata elaborat, finisat, intervine prin verigile sale interne in desfasurarea tuturor formelor de activitate umana, inclusiv in procesul comunicarii non-verbale.
Rolurile comunicarii apar cel mai bine in evidenta cand le raportam la scopurile pe care aceasta le indeplineste. De Vito (1988) stabileste ca scopuri esentiale ale comunicarii:
· descoperirea personala - care consta in raportarea la altii si obtinerea de elemente pentru propria noastra evaluare;
· descoperirea lumii externe - expliciteaza concret relatiile exterioare ale obiectelor si evenimentelor intelese cu ajutorul comunicarii;
· stabilirea relatiilor cu sens - ne arata ca prin comunicare capatam abilitatea de a stabili si mentine relatii cu altii, deoarece in mod obisnuit ne place sa ne simtim iubiti si apreciati de altii;
· schimbarea atitudinii si comportamentelor - presupune ideea de comunicare, mai ales cea realizata prin intermediul mass-media, careia ii este proprie schimbarea atitudinii si comportamentelor noastre si ale altora;
· joc si distractii - comunicarea inteleasa ca mijloc de destin-dere, de a face glume etc.
Autorul conchide, aratand ca acestea nu sunt singurele scopuri ale comunicarii, dar pe acestea le considera cele mai importante.
Limbajul, fiind o conduita de tip superior, restructureaza profund activitatea si dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, mediati-zandu-le, indiferent daca ele sunt constiente sau inconstiente.
Sub influenta limbajului, perceptia capata sens si semnificatie, se imbogateste, devine observatie; reprezentarile cand sunt evocate cu ajutorul cuvintelor devin generalizate. La un nivel mai profund, in absenta limbajului, nu putem vorbi de formarea notiunilor, judecatilor si rationamentelor; nu este posibila activitatea de tip "problem-solving'.
Cu ajutorul formularilor verbale avem garantia memorarii de lunga durata. Omul verbalizand, reuseste sa transforme imaginile, sa defineasca motivele si sa isi ierarhizeze scopurile. Vointa definita ca un proces de autoreglaj verbal, contribuie la formarea personalitatii, iar in mod global, subiectul uman, cu ajutorul limbajului, comunica idei, stari, dorinte, adica transmite semnale si coduri.
Mai frecvent, clasificarile comunicarii, efectuate dupa numeroase criterii se refera la existenta urmatoarelor tipuri de comunicare: comu-nicare interpersonala (desfasurata intre doua persoane) si comunicare de grup, divizata in intragrupal si intergrupal.
Comunicarea poate genera cercetari, idei, contradictii, dar si sinteze. In mod obisnuit, clasificarea comunicarii se refera la: comunicarea non-verbala si comunicarea verbala.
Comunicarea non-verbala dupa cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeaza prin intermediul unor mijloace - altele decat vorbirea. Mai amplu si mai bine investigate sunt: corpul uman, spatiul sau teritoriul, imaginea. Acest fel de comunicare interumana la care vom reveni in partea a doua a lucrarii recurge la o serie de modalitati: aparenta fizica, gesturile, mimica, expresia fetei.
In legatura cu aparenta fizica o mare importanta o are imbraca-mintea persoanei care furnizeaza informatii (adecvate sau false) despre individ. Imbracamintea devine un mijloc institutionalizat, realizand apropiere sau indepartare de alti subiecti umani cand are un anumit
In distanta sociala, 125-210 cm, cu un maximum de 210-360 cm, vocea este plina si distincta, mai intensa decat ar fi in distanta personala;
In distanta publica, 360-750 cm, si cu un maximum de peste 750 cm, discursul este formalizat, interlocutorul facand gesturi stereotipe si putand deveni un simplu spectator, uneori comunicarea fiind asimilata cu un spectacol.
