FINANTAREA PROTECTIEI SOCIALE IN ROMANIA

1. Gradul de fiscalitate generala, partiala si in scopuri sociale in perioada 1990-1998

La nivel global se poate observa ca fiscalitatea generala (impozite, taxe, contributii) exprimata prin rata veniturilor fiscale fata de valoarea PIB-ului, incepand din 1990 a prezentat o tendinta de scadere relativa pana in anul 1997 , trendul redevenind ascendent dupa aceasta perioada

Fiscalitatea partiala (impozite si taxe) a avut o tendinta oarecum similara, gradul de fiscalitate de acest tip a atins valoarea minima in anul 1996 (19,4).

Gradul de fiscalitate sociala doar in perioada 1992-1997 a urmat un curs descendent, dupa care prezinta o ascensiune (a se vedea tabelul nr. 1)

Tabelul nr. 1 - Gradul de fiscalitate generala, partial si in scopuri sociale intre 1990-1998, raportat la PIB

Sursa: Iulian Vacarel, Politici sociale si bugetare in Romania 1990-2000 , 2001, pg. 136

Dincolo de aceste valori generale se impun cateva observatii. In Romania baza de impozitare s-a restrans continuu, in schimb au crescut ratele de impunere pe venitul personal si contributii sociale. Tabelul de mai jos reda nivelul contributiilor salariale in 1989 si 2000:

Tabelul nr. 2- Sarcina fiscala cu scop social (cote aplicate asupra salariului)

A = contributia angajatorului; S = contributia salariatului

Se poate observa ca gradul de fiscalitate generala (%) in cateva tari membre ale OECD in anul 1996 a cuprins valori intre 16,3 si 52,2 %. In tarile UE acesta a oscilat in intervalul 33%-52% dupa cum urmeaza :

Gradul de fiscalitate generala (%) in cateva tari membre ale OECD in anul 1996

Sursa : Revenue Statistics -1965-1997, OCDE ,1998)

Observam ca in cazul Romaniei gradul de fiscalitate generala este relativ mic, comparativ cu tarile U.E. si chiar cu tarile in tranzitie. Situatia respectiva se explica prin baza ingusta de impunere si ca urmare a fenomenului masiv de evaziune existent in tara noastra.

In intervalul 1986-1997 rata fiscalitatii in tarile membre ale OECD a scazut pentru Belgia (-0,3 %), Germania (-0,5 %), Suedia (-0,6 %), Danemarca (-1,2 %), Olanda (-3 %), Irlanda (-4,4 %), Republica Ceha (-5 %) si Ungaria (-6,7 %) (Revenue Statistics -1965-1997, OCDE ,1998)

Tabel privind ratele contributiilor pentru securitate sociala in tari din Uniunea Europeana, Romania si tari in tranzitie in 2001

* datele privind Romania sunt valabile pentru anul 2001.

Sursa: Ministerul muncii si problemelor sociale din Bulgaria; Baza de date OECD (1998); Capital nr.18, 3 mai 2001, p 45, Vlad Stefan;

In timp ce in Bulgaria si Ungaria sarcina maxima de plata a contributiei la fondul de pensii cade in seama angajatorului, in cazul Cehiei contributia este platita in intregime de angajat. Astfel, in Bulgaria, angajatul plateste o cota de 2% reprezentand doar o infima parte din ceea ce angajatorul suporta. Cazul bulgaresc este oarecum singular din punct de vedere al modului de asezare a cotelor in cazul angajatorului. Acestea sunt determinate de o limita minima si maxima. Limita minima este de 37% iar cea maxima de 52%. Cota datorata de un angajat in Bulgaria este dintre cele mai scazute in tarile europene in tranzitie (2%). Rata contributiei pentru asigurarile sociale este cea mai inalta (11,6%) pentru angajatii din Romania. Totalitatea ratelor contributiei sociale a angajatorului la sistemul protectiei sociale (19,6%) situeaza Romania pe primul loc intr-un clasament al tarilor europene in tranzitie dupa marimea cotelor contributive sociale. Cota de 19,6% reprezentand contributia la sistemul de asigurari sociale situeaza Romania printre tarile cu o impozitare sociala dintre cele mai ridicate comparativ cu alte tari din regiune. Cota de impozit social calculata ca totalitatea ratelor contributive sociale datorate de angajatul roman este similara celei din Germania (19,7%). In cazul acestei tari, insa, rata contributiei angajatului la asigurarile sociale este de numai 9,3% comparativ cu 11,6% cat trebuie sa plateasca angajatul roman.

Daca ratele insumate ale contributiilor sociale datorate de angajat, in cazul Bulgariei, reprezinta 4,9%, in Romania se ridica la 31,2%. In timp ce angajatul roman este impozitat pentru pensie cu o cota care reprezinta de cel putin 6 ori cota datorata de angajatul bulgar sistemului de asigurari sociale, cheltuielile sociale bulgare pentru pensii reprezinta 7,3 din PIB ( 1996) iar aceleasi cheltuieli sociale dar in cazul Romaniei au o pondere de 6,7% din PIB (1996). Pentru a avea o imagine comparativa fidela asupra configuratiei politicilor sociale in domeniul asigurarilor sociale, intr-o anumita perioada, amintim faptul ca PNB/ locuitor in 1998, in Bulgaria era de 1220$ /locuitor iar in Romania de 1360$/ locuitor. In concluzie, la un PNB/ locuitor inferior Romaniei, angajatul bulgar datora sistemului de asigurari sociale doar 1/6 din ce datora angajatul roman.

Chiar daca datele privind PNB/ locuitor in Bulgaria si Romania sunt valabile pentru anul 1998 iar datele care privesc ponderea cheltuielilor sociale pentru pensii in PIB sunt din 1996, concluzia trasa de noi este una pertinenta intrucat PNB / locuitor in Bulgaria a scazut cu aproximativ 46% in perioada 1990-1998 iar PNB / locuitor in Romania s-a diminuat cu 17% in aceeasi perioada. Chiar daca raportul de 1/6 calculat de noi s-ar putea sa nu fie unul exact (rata contributiei angajatului roman pentru sistemul public de pensii este valabila pentru anul 2001, iar pentru Bulgaria in anul 1998), ramane, inca, valabila concluzia trasa de noi cel putin din punctul de vedere al inferioritatii obligatiei sociale a angajatului bulgar (o cota de contributie sociala mai redusa) fata de angajatul roman.

Analiza comparativa a configuratiei politicilor sociale in domeniul asigurarilor sociale atat in Bulgaria cat si Romania releva preferinta unei impozitari sociale mai accentuate a angajatului roman. Munca salariala in Romania continua sa fie cel mai puternic impozitata social comparativ cu celelalte tari europene in tranzitie. In cazul Romaniei cota de impozitare sociala totala de 59,9% este apropiata, mai degraba, unor tari din Uniunea Europeana, cum ar fi Franta (62,1%) dar si Ungaria (59,7%), o alta tara europeana in tranzitie. In schimb, Ungaria impoziteaza social angajatul cu numai 11,5% iar Franta cu 24,3%, iar Romania il impoziteaza cu o cota de 19,6%. In schimb, discrepantele sunt evidente in ceea ce priveste PNB/locuitor in cele trei tari, astfel:

in Franta, in 1998: 24210 USD/ locuitor;

in Ungaria, in 1998: 4510 USD/ locuitor;

in Romania, in 1998: 1360 USD/locuitor.

Presiunea fiscala excesiva asupra remuneratiei muncii din Romania iese, inca, si mai mult

in evidenta atunci cand comparam ratele de contributii la sistemul de asigurari sociale atat in aceasta tara cat si in Ungaria. Daca angajatul roman plateste 11,6% din salariu pentru pensii, angajatul ungar scoate din buzunar doar 6% in conditiile in care economia ungara a avut un PNB/locuitor de cel putin trei ori mai mare decat economia romaneasca. Pentru a avea o imagine mai fidela asupra realitatii presiunii fiscale in Romania vom aminti numai faptul ca in termeni comparativi ai puterii de cumparare exprimate prin intermediul PNB/locuitor in cele doua tari: Ungaria impoziteaza angajatul ungar de aproape 6 ori mai putin decat statul roman sau acesta din urma il impoziteaza pe muncitorul roman de i mult decat statul ungar il impoziteaza pe lucratorul ungur[1]. Aceasta, in conditiile in care angajatul roman ar trebui sa suporte sase ori mao cota cel putin egala daca nu chiar mai redusa decat cea suportata de lucratorul ungur. Cum, anume, insa, s-a ajuns la o asemenea uluitoare si, totodata, trista realitate ?

Daca in cazul angajatului roman, din perspectiva analizei comparative cu
Ungaria, impozitarea muncii este de sase ori mai mare, in cazul angajatorului roman situatia se schimba, astfel incat, cifra sase se transforma in trei. Acest lucru inseamna ca patronul roman e obligat sa plateasca din venitul sau doar de trei ori mai mult decat este dator sa plateasca patronul ungur pe cata vreme angajatul roman plateste de sase ori mai mult decat angajatul ungur. Din perspectiva analizei comparative a cotelor de impozitare sociala atat in Ungaria cat si in Romania rezulta ceea ce putem numi noi balanta echitatii fiscale, balanta care, din pacate, se inclina in defavoarea remuneratiei muncii lucratorului roman. Inechitatea impartirii sarcinii fiscale intre salariatul roman si patronul roman este, aici, evidenta. Inechitatea sociala rezulta chiar din discrepanta care se creeaza intrucat remuneratia muncii este impozitata dublu fata de marimea cu care este impozitat patronul. Efectele acestei supra-impozitari se repercuteaza, astfel, asupra nivelului de trai si indicilor castigurilor salariale reale.

Nu toate tarile au suferit de pe urma reformei economice cu aceeasi intensitate. In tari ca Cehia, Polonia sau Ungaria, depresia economica a fost mai putin accentuata, iar revirimentul economic s-a inregistrat in Slovacia, aici insa revirimentul economic s-a constituit pe o baza economica stabila si durabila, spre deosebire de Romania, care din 1998 a inregistrat o noua perioada de declin economic.

Tabelul nr.3- Dinamica PIB-ului real ¹ ( baza 1989=100% )

¹ 1997 estimari EBRD, 1998 proiectie

² 1990-1993 in preturile constante aferente anului 1984

³ 1989-1993 inclusiv castigurile realizate de holdinguri

Sursa - Women in transition, UNICEF, 1999, pg. 138

2. Dinamica cheltuielilor sociale 1990-2000

De-a lungul anilor '90 cheltuielile sociale au oscilat ca pondere din PIB intre 15,2 % (in anul 1993) -din care 12,5% pentru transferuri sociale si sanatate - si 18,2 % (in anul 1999)

( Raportul Dezvoltarii Umane, 1999) -graficul nr. 1

Graficul nr. 1

** Transferurile sociale includ cheltuieli pentru asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare, indemnizatii si alte cheltuieli sociale (minus cele pentru locuire).

Sursa: Raportul National al Dezvoltarii Umane, Romania 1999.

Potrivit bazei de date a ICCV in intervalul 1990-2000 dinamica cheltuielilor sociale publice in Romania a fost urmatoarea (tabelul nr. 4) :

Tabelul nr. 4-Dinamica cheltuielilor sociale publice in Romania

* Date provizorii

** Cuprind transferuri sociale (asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoarea si indemnizatii), invatamant, sanatate, alte cheltuieli cu caracter social minus cele legate de locuinte si locuire

Sursa: Baza de date ICCV

3. Ponderea cheltuielilor sociale pe categorii (componente) in bugetul generalconsolidat

Tabelul nr. 6- Structura functionala a cheltuielilor publice ale Romaniei-ponderile acestora in totalul cheltuielilor bugetului general consolidat (CBGC) in perioada 1990-1998

Din datele de mai sus observam ca in anii '90 cheltuielile sociale totale au avut o pondere usor crescatoare in BGC. Cheltuielile care au avut o alura pronuntat descendenta au fost cele pentru sanatatea publica. Daca avem insa in vedere constituirea separata a Fondului pentru asigurarile sociale de sanatate, cumulat, cheltuielile sociale pentru sanatate au inregistrat o oarecare crestere relativa in anii 1998-1999.

Cea mai mare pondere intre categoriile de cheltuieli sociale au avut-o cele pentru securitatea sociala. Acestea au crescut si ca pondere dar si in valoare reala de-a lungul anilor, ca urmare a maririi rapide a numarului de beneficiari, in anii '90, ca efect al restructurarilor ce s-au produs in economie.

In ceea ce priveste alocatiile pentru familie si maternitate, ca pondere in totalul cheltuielilor bugetare, acestea au avut o tendinta abrupt descendenta incepand din 1990 pana in 1996. Dupa aceea ponderile au mai crescut dar nu au mai atins niciodata valoarea din 1990 (tabelul nr. 7)

tabelul nr 7- Alocatii pentru familie si maternitate ca % din totalul cheltuielilor bugetare

Sursa - "Starea societatii romanesti dupa 10 ani de tranzitie", 2000, pg. 25

Potrivit datelor din tabelul nr. 8, ponderile difera (I. Vacarel ,2001, pg. 198) desi trendul este acelasi, in ceea ce priveste alocatiile familiale. Demn de atentie este faptul ca si cheltuielile pentru protectie sociala, servicii ca % din CBGC s-au mentinut la un nivel extrem de scazut; protectia sociala prin acordarea unor sume de bani fiind usor superioara ca pondere.

Tabelul nr.8 - Cheltuielile publice cu plata pensiilor, protectia sociala a somerilor, ajutoarele si indemnizatiile in bani, alocatiile familiale si protectia sociala sub forma serviciilor, in mld. lei si in procente fata de totalul cheltuielilor bugetului general consolidat in perioada 1990-1997

4. Ponderea cheltuielilor sociale pe componente in PIB

Aceste ponderi reproduc in buna masura raporturile valorice si relatiile care s-au structurat si prin raportarea cheltuielilor sociale pe componente la bugetul general consolidat.

tabelul nr. 9 Structura functionala a cheltuielilor publice ale Romaniei-ponderile acestora in PIB in perioada 1990-1999 (in procente fata de total)

In ceea ce priveste cheltuielile publice pentru asistenta sociala ca pondere in PIB acestea s-au mentinut de-a lungul anilor la un nivel relativ scazut, desi explozia fenomenului saraciei din Romania ar fi indreptatit autorii de politici sociale la formularea si mai ales aplicarea unor masuri mai consistente economic si mai consecvente in acest domeniu al protectiei social

Tabelul nr. 10- Cheltuieli publice pentru asistenta sociala ca % din PIB

Sursa - Starea societatii romanesti dupa 10 ani de tranzitie, 2000, pg. 25

In anii tranzitiei insa Romania a optat pentru o interventie strict reziduala a serviciilor de asistenta sociala . De altfel nivelul utilizarii unor ponderi minimale de resurse in PIB, in scopul asigurarii protectiei sociale, singularizeaza tara noastra in grupul tarilor in tranzitie si cu atat mai mult in grupul UE

2. Tendinte in sistemele de protectie sociala din

Uniunea Europeana; surse de finantare si paternul cheltuielilor sociale

Incepand cu anul 1990 trei probleme majore din domeniul protectiei sociale au preocupat statele membre: pensiile varstnicilor, ajutorul de somaj si ingrijirea sanatatii urmarite mai in detaliu in cele ce urmeaza[2].

I. Scala cheltuielilor sociale

Media cheltuielilor pentru protectie sociala la nivelul Uniunii Europene - asa cum este definita de Esspros (Sistemul European de Integrare a Statisticilor de Protectie Sociala) - se estimeaza la 28,5% din P.I.B. in 1996 (sub 27,5% din P.I.B., daca sunt excluse din sisteme costurile de administrare) sau altfel spus 5100 ECU pe locuitor. In termenii standardelor puterii de cumparare PPS (se calculeaza diferentele de bunuri si servicii cumparate cu o unitate de moneda nationala) cheltuielile variaza de la 8300 PPS pe locuitor in Luxembourg si 6900 PPS pe locuitor in Danemarca, la 2700 PPS pe locuitor in Grecia si numai 2500 PPS pe locuitor in Portugalia. Intre aceste extreme se gasesc 5 state membre cu un nivel al cheltuielilor pe locuitor intre 5600 PPS si 6350 PPS, este vorba de Finlanda, M. Britanie si Italia, iar intre 4600 PPS si 5300 PPS au ramas Spania si Irlanda.

Variatia cheltuielilor de protectie sociala pe locuitor este mai mare decat nivelul P.I.B. pe locuitor - golul dintre Danemarca si Portugalia a fost de sub 3 la 1 in 1996, daca comparam cu 2 la 1 P.I.B. pe locuitor. Aceasta sugereaza ca, tarile cu cat sunt mai bogate tind sa cheltuiasca in mod proportional mai mult pentru bunastarea sociala.

In Italia, cheltuielile pe locuitor sunt semnificativ mai scazute (1000 PPS) decat ar fi de asteptat de la nivelul P.I.B. pe locuitor, in timp ce in Suedia si Finlanda, acestea sunt mai mari in raport cu nivelul P.I.B. Nivelul scazut al cheltuielilor in Italia reflecta insuficienta dezvoltare a sistemului de protectie sociala, exceptand pensiile la limita de varsta care au facut obiectul unei bune preocupari politice in ultimii ani.

In Irlanda cheltuielile, semnificativ mai mici, sunt sub influenta unor factori ca: 1) declinul somajului in ultimii 10 ani si proportia mai scazuta a populatiei de 65 de ani si peste, comparativ cu alte tari din U.E., ceea ce inseamna mai putine presiuni la bugetul alocat protectiei sociale;

2) s-a inregistrat o dinamica inalta de crestere economica, iar timpul scurs a favorizat dezvoltarea sistemului de protectie sociala (nivelul P.I.B. pe locuitor in Irlanda a crescut prin activitatile companiilor multinationale, mai mult ca oriunde).

Legatura dintre cheltuielile de protectie sociala si nivelele relative de bunastare pot fi mai bine vazute legand cheltuielile direct de P.I.B. Cu exceptia uneia singure, Italia, 8 state membre cu un nivel inalt al P.I.B.- ului pe locuitor au avut acest indicator echivalentul a 30% din P.I.B.- ul in Uniune, in 1996, cu o relativ mica diferenta intre cele mai multe din ele.

In M. Britanie unde P.I.B a fost usor peste media U.E. cheltuielile sociale au fost sub 27% din P.I.B pe locuitor, iar in alte 4 state membre din sud, cheltuielile au ajuns intre 21,5% (Portugalia) si 25% (Italia) din P.I.B. In sfarsit Irlanda a cheltuit circa 18,5% din P.I.B. in 1996.

I.1. Cresterea cheltuielilor pentru protectia sociala

intre anii 1990-1996

Cheltuielile pentru protectie sociala au beneficiat de o crestere marcanta in Uniune in raport cu P.I.B- ul celor 6 ani de dupa 1990, de la o medie de peste 24,5% in 1990 pana la 27,5% in 1996. Aceasta crestere a fost comuna mai tuturor tarilor membre, exceptie facand Irlanda, (unde P.I.B. a crescut cu o medie de 6,5% pe an in termeni reali), Luxembourg (5% pe an) si Olanda (unde de asemenea media a fost de 2% pe an). Cresterea s-a concentrat in primii trei ani ai perioadei, cand P.I.B a crescut in medie sub 1% pe an, iar cheltuielile au scazut usor in raport cu P.I.B.

Numai in Portugalia, Grecia, Germania, Austria, Belgia si Luxembourg cheltuielile cu protectia sociala au continuat sa creasca relativ in raport cu P.I.B ultimii trei ani. Experienta celor trei ani 1993-1996 a fost o perioada de reacoperire economica ca in prima jumatate a anilor '80, cand cheltuielile au scazut in cele mai multe state membre in raport cu P.I.B.

Intre 1990-1993 rata cheltuielilor pentru protectie sociala in Uniune, ca valoare reala, a fost de pana la 5% pe an; in urmatorii trei ani a fost de pana la 2% pe an. Aceasta usoara scadere a fost comuna tuturor statelor membre, cu exceptia Greciei, unde rata cheltuielilor din P.I.B. a continuat sa creasca intreaga perioada.

In termeni reali valoarea ajutoarelor pe capitole (exclusiv cheltuielile administrative) corectate cu indicele preturilor au condus la cresterea medie a cheltuielilor de pana la 1,5% pe an in 6 tari membre, iar in trei dintre acestea s-a inregistrat o scadere - Spania si Olanda - sau au ramas neschimbate intre anii 1993-1996, in Suedia. In numai 5 tari a fost o crestere a ajutoarelor in valoare reala de peste 3% pe an, in aceasta perioada, exceptiile fiind Austria si Irlanda.

Reflectarea in cifre a cheltuielilor pentru ajutoarele de somaj, in unele state membre a avut efecte mai pronuntate in:

Danemarca unde s-a redus dupa anii de recesiune la sub 1% si in anii de reacoperire de 1,5% pe an, asa incat cheltuielile pentru ajutoare de somaj au crescut semnificativ in a doua perioada (de 5% pe an) fata de prima (de 3,5% pe an);

Spania unde s-a inregistrat o crestere lenta in prima perioada de 1,5% pe an si o crestere in a doua perioada de aproape 3% pe an; cheltuielile pentru alte ajutoare sociale au crescut la 2% pe an intre 1993-1996;

Olanda unde scaderea numarului somerilor dupa 1993 a redus cheltuielile pentru ajutoarele de somaj; au crescut in valoare reala cheltuielile de la 0,5% pe an la 1,5% pe an;

Finlanda s-a redus protectia sociala in perioada de recesiune, cand spirala somajului a crescut de la 3% la 16,5% pe an, cu aproape 4% pe an, intre 1993-1996.

Unele din efecte vor tinde sa se arate in alte domenii, cum ar fi: excluziunea sociala sau ajutoarele pentru persoanele cu handicap, ca si ajutoarele de intretinere pentru casnice, deoarece deseori multe din locurile de munca ajung la persoane inregistrate la fortele de munca ca somere, dar care nu sunt eligibile pentru a primi ajutoare de somaj sau au sanse mici de a obtine alta slujba.

Scala relativ mica a cheltuielilor pentru ajutoare de somaj 8% din totalul cheltuielilor de protectie sociala nu a reflectat in mod corespunzator cheltuielile functie de cresterea sau scaderea in numar a populatiei fara locuri de munca.

I. 2. Cheltuielile publice de sanatate

In majoritatea tarilor UE o parte semnificativa a ingrijirii medicale este asigurata de sectorul particular sau este finantata din fonduri particulare (de exemplu, aranjamente de cofinantare conform carora oamenii platesc direct costul tratamentului, ca in cazul prescrierii de medicamente).

In 1997, cheltuielile particulare pentru ingrijirea medicala in statele UE au insumat 24% din totalul cheltuielilor, adaugand circa 30% la cheltuielile cu sanatatea, ca parte a protectiei sociale. Acest nivel este usor mai ridicat decat cel din anul 1990 (22%), astfel incat, in medie cel putin, pare sa existe o crestere relativa a cheltuielilor private. In Statele Unite in schimb, unde majoritatea cheltuielilor sunt particulare, proportia a scazut in aceeasi perioada de la 59,5% la 53,5 %.

Importanta sectorului particular in cheltuielile de sanatate in 1997 a variat intre 40% din cheltuielile totale in Portugalia si 30% in Italia pana la putin peste 15% in Suedia si UK si putin sub 15% in Belgia si Danemarca si numai 8% in Luxemburg.

Per total, tendinta generala pe perioada a fost de crestere a cheltuielilor private fata de cheltuielile publice, in opt state membre existand o crestere, iar in cinci state (Germania, Franta, Irlanda, UK si Portugalia) existand o scadere.

In majoritatea tarilor membre a avut loc cresterea paralela a cheltuielilor private si publice cu sanatatea.

II. Surse de finantare

Asa cum este aratat in Social protection in Europe 1997 (pp.73-74), exista variatii importante in ponderea detinuta de diferite surse de finantare a cheltuielilor sociale. In timp ce aproximativ 63% din totalul finantarii din 1996 a provenit din contributii sociale, aceasta proportie a variat intre 2/3 sau mai mult in Franta, Belgia, Olanda, Germania, Italia si Spania, putin sub aceasta valoare in Suedia, jumatate in Luxemburg si Suedia, sub jumatate in Finlanda, 40% sau mai putin in Portugalia, UK si Irlanda si numai 23% in Danemarca.

Aceste variatii reflecta in mod esential gradul in care sistemele se bazeaza pe principiile asigurarilor sociale si centrate pe populatia ocupata, opus finantarii universale (fie cu serviciu sau nu).

Sunt semne ale trecerii contributiilor sociale de la angajatori la angajati (sau alte persoane protejate). In 1990, 65% din veniturile obtinute prin contributii proveneau de la angajatori, iar in 1996 numai 62%. O asemenea schimbare a survenit in majoritatea tarilor membre cu exceptia Danemarcei si Finlandei unde contributiile totale erau sub media pe Uniune. In majoritatea tarilor schimbarea a fost de anvergura mica.

Cu toata grija statelor membre de a limita sau reduce presiunea cheltuielilor sociale asupra costurilor cu munca, contributiile au crescut de la o medie de 33,5% din costurile cu munca in 1990 la 37% in 1996, iar contributia angajatorilor a crescut de la 21,5% la 23%.

Cresterea s-a produs in toate statele membre cu exceptia Portugaliei unde proportia a ramas cam aceeasi si a Irlandei si Luxemburgului unde a scazut putin. In plus, cu exceptia ultimelor doua tari si a Spaniei, contributiile sociale au continuat sa creasca fata de costurile cu munca si in a doua parte a perioadei, desi intr-un numar de state - Portugalia, Suedia, Finlanda si Grecia precum si in aceste trei state, a existat o oarecare scadere a partii date de angajatori.

II. 1. Proportia intre incasari si cheltuieli

In Danemarca finantarea protectiei sociale a fost in 1996 de 38% din PIB, cu 7% mai mare decat cheltuielile, in Finlanda 36%, cu 4,5% mai mult decat cheltuielile. In alte trei tari, Suedia, Olanda si UK veniturile au depasit cheltuielile cu 3% din PIB.

In contrast, veniturile au fost mai mici decat cheltuielile in Spania Italia si Franta si au avut aproximativ acelasi nivel in Austria.

MODALITATI DE FINANTARE A POLITICILOR SOCIALE IN TARILE U.E.

In ceea ce priveste raspunsul statului la diferitele probleme sociale acesta difera, unele beneficii fiind platite cu precadere de la bugetul de stat in unele state membre U.E., in altele fiind platite preponderent prin cotizatii sociale. In tabelele de mai jos sunt prezentate modalitatile de finantare a politicilor sociale in tarile U.E.

II. 1.1. Servicii de sanatate (boala si maternitate)

II.1.2. Beneficii de sanatate (boala si maternitate)

II.1.3. Ingrijire pe termen lung

Nota: Franta, Belgia, Grecia, Italia, Portugalia si Spania nu au prevazuta o schema specifica separata pentru aceasta componenta.

II.1.4. Pensii (de asigurari, de urmas, de invaliditate)

II.1.5. Accidente de munca si boli profesionale

II.1.6. Alocatii familiale

II.1.7. Somaj