SEMIOTICA GESTUALA

1. Comunicare si gestualitate. Conexiuni interdisciplinare

Fara gesturi, lumea ar fi statica, palida. E.T. Hall afirma ca 60% din comunicarile noastre sunt non verbale; deci gesturile sunt inextricabil legate de viata noastra publica si privata, profesionala si familiala.

Innascute sau dobandite, voluntare sau involuntare, codificate sau personalizate (de la ticurile gestuale la emblemele caracterizante), gesturile insotesc, explica, condenseaza sau comenteaza comunicarea interpersonala. Expertii in comunicare au identificat 700.000 de semnale fizice, Birdwhistell estimeaza ca doar mimica fetei moduleaza 250.000 de expresii, iar mana genereaza 5000 de gesturi verbalizabile. 'Indivizii si grupurile lanseaza depese indispensabile prin gest, pantomima, expresie corporala.' (Frank Tripelt apud Roger Axtell 1993: 13).

Numeroase discipline au concurat la legitimarea gestualitatii: antropologia (de la textul fondator al lui Marcel Mauss, referitor la 'tehnicile corpului', pana la cercetarile lui Leroi-Gourhan asupra diacroniei kinezicii sau cele ale lui Marcel J­ousse, privind antropologia gestului), psihanaliza si fenomenologia (Freud, Merleau-Ponty), prin evidentierea statutului corporalitatii in instituirea si distribuirea semnificatiei, stiintele comunicarii si mediologia, prin evidentierea spectacularului, a look-ului, a star-system-ului, altfel spus, prin sincretizarea codurilor mobilizate.

Gestul este o practica sociala (chiar intr-o conversatie fara vizibilitate, cum ar fi cea telefonica, gesturile sunt prezente), o mostenire culturala, un 'fenomen social total' (in sensul lui Marcel Mauss), revelator al identitatii individului si a comunitatii.

Gesturile sunt la fel de elocvente ca frazele si discursurile, iar 'erorile' gestuale au consecinte interpersonale sau institutionale la fel de grave ca erorile lingvistice, pentru ca gestualitatea configureaza identitatea individului, optimizand sau distorsionand comunicarea. Din acest motiv, comunicatorul (emitatorul de mesaje verbale si non verbale) va trebui sa se autoanalizeze, sa se obiectivizeze, altfel spus, sa se transforme in destinatar al propriului mesaj, anticipandu-i efectele si feed-back-ul. Studiul gestualitatii nu trebuie sa se reduca la descrierea empirica a gesturilor (abordare etnografica utila contactului intre reprezentantii unor culturi diferite), ci necesita o completare functionala pragmatica, centrata pe strategiile comunicative gestuale si in primul rand pe posibilitatile modularii complementaritatii gestualitate/limbaj.

Gestualitatea (componenta inter alia a capitalului simbolic) exprima o apartenenta sociala, o identitate de grup, actualizata prin comportamente permise (norme, coduri, eticheta) si comportamente interzise (tabuuri - gesturi obscene, gesturi dispretuitoare ce transgreseaza principiul universal al cooperarii si politetii).

Toate culturile poseda un sistem important de comunicare gestuala (Baylon & Mignot, 1991: 144). Cand un american vrea sa exprime ideea ca o situatie, persoana este O.K. va desena un cerc compus din degetul mare si aratator; acelasi gest in Japonia desemneaza banii (modezile sunt si ele rotunde), iar in Franta 'zero' sau 'lipsa de valoare'. In Malta acelasi gest semnaleaza homosexualitatea, iar in Grecia si in Sardinia reprezinta un comentariu obscen sau o insulta.

In afara apartenentei nationale, gesturile indica statutul social (gesticulatia unui intelectual de stanga va fi sensibil diferita de a unui taran) si profilul individului (gesturile ample ii definesc pe detinatorii autoritatii, gesturile reduse pe cei timizi, nesiguri etc.).

Revelator psiho-socio-cultural, gestul marcheaza 'articularea dintre individ si grupurile de aparteneta si referinta, personalul in colectiv si socialul in individual' (G. Calbris & L. Porcher, 1989: 36).

In celebra distinctie intre culturi policrone (de contact si simultaneizare a activitatilor - negustorul din souk-ul egiptean care negociaza cu clientul, 'educa' tanara generatie, discuta cu vecinii si eventual aranjeaza marfa) si culturi monocrone (unidirectionate - spre indeplinirea unei unice sarcini bine definite intr-un spatiu determinat si intr-un timp preprogramat, cum ar fi cultura nord-americana sau cea vest-europeana), E.T. Hall evidentiaza o dominanta sintetica globala a utilizarii spatiului si timpului in primul caz (asociata unei senzorialitati mai bogate si gesticulatii mai complexe) si o dominanta analitica discontinua in cel de-al doilea caz (asociata si unei retractilitati gestuale si proxemice).

Kinezica (gr. kinesis = miscare) este stiinta comunicarii prin gest (lat. gestus = atitudine, miscare a corpului) si expresie faciala.

Studiu al comunicarii prin miscarile corpului reprezentate in genere de expresiile fetei, gesturi si posturi, kinezica a fost initiata de antropologul american Ray Birdwhistell in 1952; pe parcursul cercetarilor sale de teren asupra indienilor Kutenai, Birdwhistell a remarcat ca miscarile lor erau diferite cand utilizau limbi diferite (engleza sau kutenai).

Coreland acesta prima observatie cu sugestiile lui Edward Sapir si Francz Boas, el a propus crearea unui nou camp de studiu intitulat kinezica. Studiile sale au atribuit comunicarii gestuale urmatoarele caracteristici:

. stricta codificare (sau caracterul non aleator);

. dependenta de o comunitate socio-culturala (fiecare cultura are propriile sale norme de interactiuni), norme interiorizate prin socializare;

. integrarea intr-un sistem plurinivelar (implicand utilizarea spatiului si a timpului, precum si 'parakinezica' sau prozodia gesturilor: intensitate, durata, amplitudine, flux);

. contextualizarea (semnificatia nu decurge din gest in sine, ci din situatia in sens larg cf. supra exemplul O.K.).

Studiul gestualitatii comporta mai multe dimensiuni:

. studiul formelor si functiilor comunicarii individuale;

. interactiunea gestuala intre doi sau mai multi indivizi;

. natura relatiei dintre limbajul verbal si cel gestual.

2. Tipologia gesturilor

Una dintre cele mai cunoscute clasificari ale repertoriului gestual este cea elaborata de Ekman & Friesen (in prelungirea teoriei gestualitatii a lui D. Efron):

i) emblemele ca gesturi conventionale specifice unei anumite culturi sau epoci (de pilda, sinuciderea este reprezentata de harakiri in Japonia si aratator la tampla in Occident);

ii) ilustratorii care ritmeaza, accentueaza discursul prin miscari ale mainii, ale capului; care concretizeaza 'cursul gandirii', naratiunea - ideografele; cei care evoca actiuni concrete: a merge, a dormi - kinetografele; care sugereaza forma si marimea obiectului - pictografele;

iii) expresiile afective (bucurie, spaima, enervare) cu semnificatii transculturale identice. Ekman a evidentiat universalitate emotiilor. Exista insa situatii in care acelasi gest poate fi si transcultural si socio-cultural marcat (de pilda a scoate limba cu semnificatie transculturala 'sete' are si diverse semnificatii sociale);

iv) regulatorii ca gesturi ale functiei fatice, de mentinere a controlului; miscarile capului, ale corpului, ca si orientarea acestuia indica dorinta vorbitorului de a obtine consensul, de a lua cuvantul, precum si dorinta interlocutorului de a-si afirma adeziunea la cele prezentate;

v) body manipulators - miscari de atingere a propriului corp sau a obiectelor, interpretate ca eforturi adaptive de gestionare a emotiilor. Rasul, surasul, bucuria apar cu aceleasi expresii faciale si la copiii nascuti orbi. Diferentele rezida intr-o mai redusa extensie musculara determinata de absenta intaririi vizuale a mecanismelor innascute (J. Corraze, 1988: 119).

Daca din punctul de vedere al relatiei semn-obiect se poate vorbi despre gesturi iconice, indiciale si simbolice (cf. Wundt), din punctul de vedere al intentiei de comunicare exista gesturi afective (centrifuge - conotand euforia si centripete - conotand disforia), gesturi modale (semnificand negatia, interogatia, dubiul) si mai cu seama gesturi fatice (de intampinare sau de respingere) apte sa transforme comunicarea in comuniune inter-subiectiva (Greimas-Courtès, 1979: 165).

Parametrii gestuali sunt: durata, intensitatea, amplitudinea (etalarea gestului in spatiu, independent de durata) si 'forma'-Gestalt (gesturile rectilinii sunt mai brutale - un ordin imperios, de pilda, cele curbilinii mai atenuate - un ordin politicos).

In istoria teatrului gesturile s-au situat pe doua coordonate: gesturile ca expresie (exterioara) a unui continut psihic interior (emotie, sentiment, reactie psihica) si gesturile ca producere (Grotowski, de pilda, refuza separarea neta dintre gandire si expresie corporala; pentru el gestul este o producere - descifrare de ideograme, hieroglifa fiind emblema gestului teatral intraductibil, in timp ce pentru Meyerhold gestul hieroglific este 'descifrabil').

3. Interactiune gestualitate - limbaj

Limbajul curent reflecta acesta realitate prin expresii precum 'a vorbi cu mainile', 'a se intelege din ochi'; nordicii vor spune 'vorbesc cu mainile' apropo de meridionalii expansivi, extravertiti. Remarca aceasta depaseste insa simpla constatare de exuberanta, semnaland o constanta a comunicarii umane (ca asa este, ne putem lesne da seama urmarind modul in care un prezentator de televiziune isi misca mainile - fapt evidentiat uneori prin gros-planuri asupra mainii ce tine stiloul, figureaza ideea etc.), sau rememorand anii scolaritatii cand asociam fiecarui profesor o porecla si un tic verbal sau gestul. De fapt orice mesaj 'trece' datorita cuvintelor si gesturilor care il insotesc si uneori numai datorita gesturilor ('marile emotii mute', minutul de reculegere in memoria disparutilor, comuniunea indragostitilor).

Descrierea gestualitatii in raport cu verbalul pune in primul rand problema 'suporturilor' semiotice (chiar daca toate partile corpului par implicate, gradul de participare al acestora variaza).

Anumite posturi corespund Gestalt-ului comunicarii totale (cf. A. Scheflen): punctul corespunde punctului intr-o conversatie si este marcat de o modificare a pozitiei capului si a privirii locutorului (acelasi vorbitor utilizeaza trei-cinci puncte pe care le reia in mod constant: ascultare, interpretare, naratiune etc.); pozitia are in vedere modificarea a cel putin jumatate din corp (ea dureaza mai multe minute si corespunde exprimarii unui punct de vedere); in sfarsit, prezentarea cumuleaza pozitiile participantilor la interactiune (ea poate dura si cateva ore si se termina printr-o schimbare a locului sau a spatiului: a parasi camera pentru a asuma un rol diferit intr-un alt tip de interactiune).

Din punctul de vedere al corelarii gest - cuvant, cercetatorii au decelat trei situatii (H. Wespi, Die Geste als Ausdruck und ihre Beziehungen zur Rede):

. gesturi care insotesc discursul (Redebegleitung);

. gesturi complementare vorbirii (Redeergänzung);

. gesturi substitutive (Redeersatz).

Gesturile de insotire se pot situa pe aceeasi linie cu discursul ('privirea pierduta a indragostitului' ce-si rosteste declaratia de dragoste) sau pe o izotopie contrara (discursul pios al lui Tartuffe insotit de gesturi concupiscente).

Gesturile completive (care incheie un enunt incomplet lingvistic) pot prelungi sau contrazice enuntul).

Gesturile substitutive nu sunt esentiale in comunicarea contempoana (aparitia lor este legta de situatii speciale: distanta prea mare intre participanti, necunoasterea limbii, emotie puternica).

4. Constrangerea patternurilor culturale sau conventiile gestualitatii

Chiar daca in raport cu gesturile, expresiile fetei au un caracter cvasi-universal (cf. Eibl-Eibesfeldt), anumite semne faciale capata investiri semantice diferite in culturi diferite. Astfel, surasul exprima la europeni multumirea sau ironia, dar in Japonia nervozitatea ii chiar furia, iar rasul insoteste la chinezi si africani actele care ameninta fata interlocutorului (face threatening activities).

Experimentele 'interculturale' de 'traducere' a gesturilor au identificat frecvente cazuri in care acelasi semnificat gestual are semnificanti diametral opusi in culturi diferite:

. marcarea respectului, a deferentei se realizeaza prin acoprirea capului in lumea araba si ridicarea palariei in Occident;

. pentru a-si manifesta plictiseala, un italian isi va 'mangaia' o barba imaginara, in timp ce francezul se va rade;

. pentru a se autodesemna, japonezul isi va atinge varful nasului, iar europeanul pieptul.

Invers, acelasi semnificant capata in culturi diferite semnificatii diferite:

. atingerea tamplei cu degetul aratator semnifica in Franta dementa, dar in Olanda inteligenta (in Olanda va trebui atins mijlocul fruntii pentru a semnala nebunia);

. cercul format din degetul mare si aratator semnifica in America O.K., iar in Rusia betia, in Japonia banii, iar in Brazilia o obscenitate (evident, exista un rudiment de motivare legat de forma rotunda a banilor sau rostogolire in acceptiunea americana sau rusa, ceea ce confirma dubla natura a semnului gestual: motivat si conventional).

Implicand un contact corporal (strangerea sau sarutarea mainii, imbratisarea, atingerile de tot felul), gesturile depind in egala masura de proxemica (infra 9) si postura. Determinata de ansamblul normelor, conduitelor, valorilor comunitatii, gesturile au permis discriminarea intre:

. societati caracterizate de un contact puternic - high contact: Europa mediteraneana, America latina, societatile arabe;

. societati caracterizate de un contact scazut - low contact: Europa nordica, Extremul Orient.

Diferentele in praxisul gestual se manifesta atat cantitativ (gesticulatia italienilor este perceputa ca excesiva si ridicola de alte grupuri), cat si calitativ (alaturi de gesturi cu aceeasi semnificatie in diverse culturi care confirma ipoteza gesturilor ca semne motivate, exista si o multitudine de gesturi conventionale, specifice unei anumite culturi, cf. Kerbrat-Orecchioni, 1994: 20-21).

5. Concluzii

Globalizarea societatii contemporane genereaza multiple contacte interetnice in care competenta general-semiotica devine o conditie sine qua non a comunicarii eficiente; invers, ignorarea acestor postulate comunicative fundamentale duce la blocarea comunicarii intre nativi si non nativi, a negocierilor internationale etc.

Cercetatorii sunt unanim de acord in a recunoaste urgenta adoptarii perspectivei interculturale in vederea identificarii rateurilor, a disfunctiilor, a zonelor de insecuritate si, corelativ, a optimizarii comunicarii, avand in vedere ca 'Printre evenimentele cele mai importante care au marcat ultimele decenii ale secolului al XX-lea, trebuie sa numaram adevarata explozie a contactelor intre popoare si culturi' (Camilleri & Cohen Emerique in Kerbrat-Orecchioni, 1994: 12).

Discutand delicata delimitare natura/cultura in aria gestualitatii, W. La Barre (1964) trece in revista gesturile 'naturale' (rasul, plansul), gesturile sociale (de aprobare, chemare, salut, negare) si comportamentele motrice stilizate (balet, pantomima) si conchide asupra diversitatii gestuale a societatii: pe de o parte acelasi semnificat are numerosi semnificanti (supra salutul, aprobarea), pe de alta parte aceiasi semnificanti au semnificati diferiti in culturi diferite.

In era audio-vizualului si a asaltului iconicitatii, cunoasterea si utilizarea corecta a semnelor kinezice si proxemice alaturi de cele verbale devine o conditie sine qua non a comunicarii eficiente, a optimizarii capitalului de imagine pe care si-l construieste fiecare personalitate.

BIBLIOGRAFIE

BIRDWHISTELL, Ray, 1960, "Kinesics and Communication" in E. Carpenter & M. McLuhan (eds), Explorations in Communications, Boston, Beacon Press.

DINU, Mihai, 1997, Comunicarea, Bucuresti, Ed. Stiintifica.

HALL, E.T., 1966, The Hidden Dimension, New York, Doubleday (trad. fr. La dimension cachée, Paris, Ed. du Seuil).

LEROI-GUERHAN, A. 1964, Le geste et la parole. Technique at langage, Paris, Albin Michel.

MAUSS, Maurice, 1934, "Les techniques du corps" in Sociologie et anthropologie, Paris, PUF, 1960, pp. 363-386.

EXERCITII

1.     Definiti cu propriile cuvinte si ilustrati: emblema, kinetograf, adaptor, ilustrator.

2.     Dati exemple de gesturi iconice, indiciale, simbolice.

3.     Discutati semnificantii gestuali ai semnificatului: salut, la revedere, stai.

4.     Discutati daca:

sunt gesturile o forma de exprimare mai rudimentara decat limba naturala;

pattern-ul comunicarii vizuale intre sexe s-a schimbat in ultimii ani (barbatul era privitorul, iar femeia - obiectul privit).

5.     Furnizati contexte de complementaritate eficienta gest/limbaj (din viata cotidiana, scene de film etc.)

6. Discutati incidenta modelului cutural asupra practicilor gestuale (exemple cantitative si calitative).