DUALISMUL DREAPTA-STANGA SI TIPOLOGIILE MULTIDIMENSIONALE ALE FAMILIILOR DE PARTIDE POLITICE

Dualismul dreapta-stanga si tipologiile multidimensionale ale familiilor de partide politice

Teza dualismului care opune dreapta stangii isi are originea in traditia parlamentara franceza, dar si tarile care cunosc organizarea parlamentara britanica, unde conceptele cele mai frecvent utilizate sunt cele de "majoritate" si "opozitie" folosesc deseori termenii "dreapta" si "stanga". Unii autori au propus trihotonizarea dualitatii, prin introducerea conceptului "centru", altii neaga temeiul conceptelor dreapta si stanga.

M. Duverger arata ca nu exista intotdeauna un dualism al partidelor, dar exista intotdeauna un dualism al tendintelor. Putem avea un partid de centru, dar nu o tendinta de centru. Oricare centru este divizat contra lui insusi, ramanand separat in 2 jumatati: centru-stanga si centru-dreapta. Centrul nu ar fi decat gruparea artificiala a partii drepte a stangii si a partii stangi a dreptei^[1].

In secolul al XX-lea, s-au constatat unele oscilatii intre stanga si dreapta care fac dificila incadrarea corecta a partidelor reprezentand diversele orientari. Astfel, liberalismul, nascut ca o ideologie de stanga a ajuns sa fie considerat in Franta ca apartinand dreptei, in Anglia - centrului, in S.U.A. - stangii. Social-democratia, aparuta in zona stangii, etichetata de dreapta in perioada postbelica este considerata astazi ca principal exponent al stangii. Recurgand la practici totalitare, comunismul, care intruchipa stanga, s-a deplasat la dreapta. Fascismul, care apartinea dreptei, a vehiculat multe idei specifice ideologiei socialiste^[2].

Stanga si dreapta in politica sunt pe moarte, anunta John Naisbitt, aproape totul ne vine acum de la un centru radical^[3]. Opinia sa nu este impartasita insa de unii politologi italieni ca G. Pasquino sau Norberto Bobbio, pentru care dreapta si stanga continua sa fie ocupationale.

Dieter Fuch si Hans Dieter Klingemann ("The Left-Right Schema", 1990) constata ca schema dreapta-stanga este un reductor de complexitate, fiind o schema simpla, care permite intelegerea dezbaterilor politice complexe. Discursul politic reduce conflictele complexe la o opozitie simpla.

In literatura occidentala de specialitate exista un grup de definitii care incearca sa depaseasca relatia opozitiei dreapta-stanga cu anumite contexte politice si culturale si sa surprinda esenta ei printr-o alta diviziune, cum ar fi pozitia fata de schimbare (dreapta se opune schimbarii) sau, dupa cum sugereaza Ron Ingelhart, fata de schimbarea sociala intr-o directie egalitariana. Ele au fost criticate pentru ca si unele partide de dreapta sustin o anumita schimbare. Multe definitii se concentreaza in jurul termenului de egalitate: stanga favorizeaza masuri care impun o mai mare egalitate sociala, in timp ce dreapta sustine inegalitatea. Prin folosirea combinata a 2 criterii fundamentale - pozitia fata de egalitate si dreptate, Bobbio justifica plasarea comunismului si socialismului democratic la stanga si a fascismului si conservatorismului la dreapta. Ele repartizeaza pe o schema in 4 parti spectrul pozitionarii diferitelor doctrine si miscari politice: la extrema stanga - miscarile egalitare si autoritare (iacobinismul, de exemplu); la centru-stanga - miscarile si doctrinele egalitare si libertare, reunite sub denumirea de "socialism liberal" si incluzand partidele social-democrate; la centru-dreapta - doctrinele si miscarile libertare si inegalitare, apartinand partidelor conservatoare, care se deosebesc de dreptele reactionare prin recunoasterea si admiterea egalitatii in fata legii, un egalitarism minim; la extrema dreapta - doctrinele si miscarile antilibertare si antiegalitare - fascismul si nazismul^[4].

Gordon Smith identifica 4 teme principale care se subsumeaza problemelor economice care diferentiaza stanga de dreapta: 1) proprietate privata vs proprietate statala asupra mijloacelor de productie; 2) rol slab vs rol puternic al statului in planificarea economica; 3) opozitie fata de vs sprijin pentru redistribuirea veniturilor; 4) rezistenta fata de vs extinderea programelor guvernamentale privind bunastarea sociala. In timp ce dreapta doreste o cat mai mica interventie statala in economie pentru a extinde libertatea individuala, stanga impune actiuni guvernamentale de sprijinire a legii si ordinii. Ron Ingelhart afirma ca dreapta este intotdeauna nationalista iar stanga sustine interventia statului in economie. O alta conceptie presupune existenta a diferite dimensiuni dreapta-stanga, modul in care se combina una cu cealalta diferind, in functie de configuratiile istorice concrete ale ordinii sociale si a institutiilor politice. Herbert Kitschelt considera ca dreapta si stanga nu au un sens in sine, ci numai raportat la un sistem de partide, la un moment dat.

Intr-o analiza a sistemelor de partide din Europa Centrala si de Est, Michael Roskin constata ca, in aceasta parte a Europei, dreapta este definita de valori traditionale - biserica, natiune, in timp ce stanga - de opozitia fata de piata libera. Herbert Kitschelt s.a. arata ca termenii pot fi folositi si in Europa Centrala si de Est, dar asocierea cu diferite teme politice si modul in care acestea se asociaza difera in functie de tipul de regim comunist, de procesul de tranzitie, de simbolurile si resursele pe care partidele succesorale ale partidelor comuniste le utilizeaza in competitia democratica. In Bulgaria, de exemplu, observa autorii, partidele situate in stanga spectrului politic se caracterizeaza prin preferinta pentru politici redistributive si particulariste, in timp ce aceleasi politici economice in Ungaria, Cehia si Polonia reprezinta tot stanga, dar sunt asociate cu politicile universaliste.

Ajungandu-se la concluzia ca teza clasica a dualismului dreapta-stanga nu poate constitui fundamentul teoretic al unei analize suficient de riguroase, s-a incercat imbunatatirea ei. Unii autori au propus inlocuirea dualitatii cu o axa sau un continuum dreapta-stanga, ce ar permite stabilirea unei game de familii politice. Astfel, Jean Blondel propune o tipologie constituita din 6 familii ideologice: agrarieni, crestin-democrati si conservatori la dreapta, liberal-radicali la centru, comunisti si socialisti la stanga^[5]. Putine partide insa pot fi calificate conservatoare in sensul strict, dupa cum putine partide ale stangii socialiste si comuniste s-au dovedit radicale. Tentativa de stabilire a unor distinctii ideologice transante este uneori riscanta, ea trebuind sa ia in considerare multiple nuante. De aceea, solutia unei incadrari corecte este cea a judecarii unui guvernamant dupa rezultatele actiunii lui, care modeleaza conditia celui mai mare numar de cetateni.

Cercetatorii care propun tipologii multidimensionale nu renunta la principiul dualist, acestea rezultand din suprapunerea unei multiplicitati de dualisme. In consecinta, vizualizarea grafica a tezei nu mai are forma lineara a unui ax conflictual sau a unui continuum, ci forma unui spatiu in care se intretaie multiple dimensiuni. Tipologiile multidimensionale ale familiilor politice isi au originea in conceptia lui M. Duverger, dar dobandesc o forma clar conturata in lucrarile lui Seymour Martin Lipset, Stein Rokkan si ale discipolilor lor. Acest demers este partial contestat de Richard Rose, Derek Urwin, Jean si Monica Charlot, pentru care partidele exprima, de cele mai multe ori, mai multe axe in acelasi timp.

Inspirandu-se din teza suprapunerii dualismelor a lui M. Duverger si avand ca model paradigma AGIL a lui Talcott Parsons, S. Rokkan sistematizeaza clivajele care stau la baza constituirii partidelor si a sistemelor de partide, plecand de la analiza unor conflicte sociale. El afirma ca, in societatile occidentale, conflictele se organizeaza in jurul a 4 clivaje fundamentale: doua dintre ele decurg din revolutia nationala, desfasurata in timpul Reformei si antreneaza clivajele biserica/stat, pe de o parte, centru/periferie, pe de alta parte; celelalte doua clivaje rezulta din revolutia industriala - clivajul urban/rural si clivajul posedanti/lucratori. Ulterior, el adauga al cincilea clivaj, nascut din revolutia internationala, care nu afecteaza decat latura muncitoreasca a clivajului posedanti/lucratori: partizanii revolutiei sovietice si cei care i se opun sau refuza sa o accepte^[6]. Rokkan analizeaza unele forme partisane specifice, constituind embrioane ale familiilor politice: 1) partidele de aparare religioasa; 2) partidele agrariene; 3) partidele socialiste; 4) partidele comuniste; 5) partidele fasciste, poujadismul in Franta sau radicalismul de dreapta in S.U.A.; 6) partidele autonomiste, federaliste sau separatiste.

D.-L. Seiler aplica paradigma Rokkan la geneza partidelor europene, identificand 8 familii, puternic ancorate in 4 clivaje (biserica/stat, centru/periferie, sector primar/sector secundar si tertiar, proprietari/muncitori) si intr-un subclivaj generat de revolutia internationala (reformisti/comunisti). In ordinea importantei lor politice in Europa, aceste familii ar fi: 1) partidele muncitoresti si aliatii lor; 2) partidele patrimoniale; 3) democratia crestina; 4) autonomistii; 5) centralistii; 6) ecologist-agrarienii; 7) anticlericalii; 8) producatorii^[7].

Potrivit teoriei cross-cutting cleavages sustinuta de Douglas Rae si Michael Taylor, emergenta unui ansamblu de optiuni, legate unele de altele, in cadrul unui regim democratic creeaza diviziuni durabile sau clivaje, care se pot transforma in consens daca nu se confunda, ci se intersecteaza. Cand 2 clivaje se intretaie, nu se confrunta 2 tabere ci 4, care vor putea stabili aliante conjuncturale. Daca aceste clivaje actioneaza, ca in Irlanda de Nord, se poate ajunge la o situatie de criza.

Tipologia prezentata de Richard Rose si Derek Urwin (Social Cohesion, Political Parties and Strains in Régimes, 1971) pune accentul pe factorul religios, clasa sociala si nationalismul comunal. Ei disting: partide eterogene, al caror electorat nu are o caracteristica sociologica particulara (catch all party); partide cu fundament unic de natura religioasa sau anticlericala, nascute din relatia biserica/stat, avand o baza sociala eterogena; partide cu fundament unic de natura sociala (partidele de clasa); partide rezultand din identificari diferite care se consolideaza reciproc (partide muncitoresti-religioase, de exemplu).

Jean si Monica Charlot introduc clivajul stat/societate civila, care opune partidele totalitare partidelor specializate, demers valoros in conditiile in care revolutiile din centrul si sud-estul Europei au adaugat clivajul stat/societate civila in axa teritoriala si maximalisti/minimalisti in axa functionala (privind ritmul trecerii la economia de piata)^[8].

Politologul olandez Arendt Lijphart retine 7 clivaje: socio-economic, cultural-etnic, rural-urban, sustinerea regimului, politica externa, materialisti contra post-materialisti. El insista asupra necesitatii unei analize atente a programelor partidelor si a politicii lor guvernamentale, indeosebi atunci cand ele participa la guvernari de coalitie^[9].

Pentru simplificarea analizei, ne vom referi in continuare, mergand de la dreapta la stanga, la urmatoarele familii: extrema dreapta, conservatoare, liberala, democrat-crestina, ecologista, socialista si comunista.