Analize ale actelor de limbaj

Analize ale actelor de limbaj

1. John Langslaw Austin

Orice act de comunicare/ limbaj/ discurs este o actiune complexa, alcatuita din urmatoarele componente:

• un act locutionar (saying): a spune ceva
• un act ilocutionar (in saying): a realiza ceva in timpul spunerii, potrivit conventiilor/ regulilor de limbaj observate de o anumita comunitate
• un act perlocutionar (by saying): a interveni cumva - prin intermediul spunerii - in planul realitatii, in functie de intentia de comunicare asumata

Actul locutionar are, la randul lui, 3 componente:

• un act fonetic: emiterea unor sunete articulate
• un act fatic: combinarea cuvintelor din vocabularul unei limbi in acord cu regulile de (buna) formare aflate in vigoare
• un act retic: acordarea unui sens si a unei referinte mesajului articulat

Actul ilocutionar este evidentiat de verbele performative folosite (a spune, a relata, a porunci, a ruga, a sfatui, a solicita, a promite, a ameninta, a paria, a blestema, a boteza, a nota, a promulga etc.), de topica, de accent, de intonatie etc. Succesul acestuia depinde de recunoasterea regulilor de limbaj corespunzatoare de catre toti participantii la procesul comunicarii.

Actul perlocutionar se caracterizeaza prin faptul ca emitentul foloseste mijloace semiotice pentru a produce efecte nonsemiotice: schimbarea dispozitiei, mentinerea unei atitudini, adoptarea unui comportament de cumparare, evacuarea unei sali etc. Reusita actului perlocutionar depinde de recunoasterea si acceptarea intentiei de comunicare.

2. John R. Searle

Orice act locutionar are 2 componente:

un act de enuntare: rostirea de morfeme, cuvinte, sintagme sau locutiuni nominale, enunturi simple, enunturi compuse sau texte;

• un act propozitional: denotarea unor obiecte sau stari de lucruri prin referire si predicare

Actele ilocutionare se diferentiaza in functie de urmatoarele criterii:

1.     scopul sau intentia;

2.     directia de potrivire a cuvintelor cu realitatea;

3.     starea psihologica exprimata;

4.     forta sau taria cu care este prezentata intentia ilocutionara;

5.     statutul social al interlocutorilor;

6.     modul in care enuntul coreleaza interesele interlocutorilor;

7.     raporturile enuntului rostit cu restul mesajului;

8.     determinarile continutului propozitional ce sunt produse de forta ilocutionara a enuntului;

9.     necesitatea pentru unele acte ilocutionare de a fi realizate numai in aceasta ipostaza;

10.  conditionarea realizarii actelor ilocutionare de existenta unor institutii extra-lingvistice;

11.  uzul performativ sau nu al verbelor performative;

12.  stilul de realizare a actelor ilocutionare

La nivelul rezultatelor obtinute in urma actelor ilocutionare, John Searle distinge urmatoarele cinci clase de enunturi:

1. enunturile reprezentative, prin care sunt descrise sau relatate starile de lucruri (ex. "Zapada este alba");

2. enunturile directive, care sunt folosite de vorbitor pentru a-l determina pe ascultator sa faca ceva (ex. "Deschide fereastra!");

3. enunturile comisive, prin intermediul carora vorbitorul isi asuma obligatia de a realiza o actiune viitoare (ex. "Iti promit ca te voi ajuta sa-ti gasesti un nou loc de munca");

4. enunturile expresive, care slujesc la exprimarea unei atitudini sau a unei stari psihice in raport cu un fragment al realitatii (ex. "O, femeie, mare este credinta ta!");

5. enunturile declarative, prin care continutul propozitional este pus in corespondenta cu realitatea (ex. "Te botez in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh!").

3. Jürgen Habermas

Urmandu-l intr-o oarecare masura pe Karl Bühler (care a raportat mesajele vehiculate intr-o comunicare la starea psihologica a emitentului, la realitate si la comportamentele succedente ale receptorului), Jürgen Habermas coreleaza actele de discurs cu lumea subiectiva, lumea obiectiva si lumea sociala, pentru a le grupa apoi in trei categorii:

1. actele expresive, prin care se autoreveleaza emitentii;

2. actele constatative, prin care sunt reprezentate starile de lucruri si

3. actele regulative, prin care sunt corelate comportamentele interlocutorilor.

Actele expresive ar fi centrate pe intentia de comunicare a vorbitorului, actele constatative, pe continutul propozitional al enunturilor, iar actele regulative, pe relatia stabilita intre interlocutori.

In mod corespunzator, cele trei categorii de acte ar avea drept clauze de valabilitate sinceritatea, adevarul si justetea.

4. Karl Bühler

Pentru a explica felul in care se realizeaza comunicarea lingvistica (orala), Karl Bühler a construit un model simplu si sugestiv (das Organon-Modell der Sprache), in care "fenomenul acustic" - altfel spus, mesajul - coreleaza trei variabile distincte: (a) emitentul, (b) receptorul si (c) obiectele sau starile de lucruri (la care se refera mesajul).

Aceste variabile sunt legate apoi de cate o functie aparte a limbii: (a') functia de exprimare (a starii psihologice in care se afla emitentul), (b') functia de incitare sau de apelare (a receptorului) - in directia atingerii unui scop -, respectiv (c') functia de reprezentare (a realitatii).

5. Roman Jakobson

Pe linia identificarii functiilor limbajului, Roman Jakobson a conturat un model semiotic hexadic, alcatuit din variabilele (emitentul, receptorul, mesajul, codul, situatia si canalul de transmitere) si in care, alaturi de functiile bühleriene - expresiva, incitativa (sau conativa) si referentiala -, apar trei noi functii: poietica (la nivelul mesajului), metalingvistica (la nivelul codului) si fatica (la nivelul canalului).

6. Rolf H. Bay si Bernd Fittkau

Atunci cand transmite un mesaj receptorului, emitentul actioneaza in patru planuri distincte - planul realitatii, planul relatiei, planul autodezvaluirii si planul apelului -, cautand sa "raspunda", prin intermediul semnelor care alcatuiesc mesajul, la urmatoarele intrebari:

• Despre ce il informez pe receptor?
• Cum il tratez pe receptor si cum vad relatia mea cu el?
• Ce spun despre mine receptorului?
• La ce il indemn pe receptor?

Avand statutul de partener "cu drepturi egale", alocutorul realizeaza o serie de actiuni complementare celor savarsite de locutor. In acest sens, el se plaseaza concomitent in planul realitatii, planul relatiei, planul autorevelarii si planul apelului si cauta sa raspunda la urmatoarele intrebari:

• Cum trebuie sa inteleg realitatea?
• Cum ma trateaza locutorul?
• In ce stare psihologica se afla locutorul?
• Ce vrea locutorul sa simt, sa gandesc sau sa fac?

Priceperea de a evolua la toate cele patru niveluri ale comunicarii, abilitatea de a deslusi intentiile de comunicare ale locutorului aferente fiecarui nivel si capacitatea de a raspunde adecvat la aceste intentii dau masura aportului adus de alocutor la succesul unei comunicari.

7. Interactiuni care constituie procesul de comunicare

Factorii esentiali ai comunicarii (identificati de catre Roman Jakobson) pot fi pusi in corespondenta nu doar cu cate o functie de limbaj, ci cu cate o interactiune, altfel spus cu cate un cuplu de actiuni corelative realizate de catre emitent si receptor. Cu cat comunicatorii acorda mai multa importanta interactiunilor componente, cu atat procesul de comunicare este mai bogat si complex. Cu cat actiunile corelative sunt mai concordante, cu atat procesul de comunicare poate fi considerat mai reusit.