|
|
|
Conceptul de dominatie definit in campul sociologiei politice de Max Weber presupune cu necesitate doua elemente: legitimitatea ce-i asigura stabilitatea si o autoritate ce ii confera forma. Fiecare societate isi creeaza propria "formula" de dominatie, intemeindu-se pe norme, valori si credinte sociale prin care isi certifica trasaturile culturale specifice.
Notiunea de dominatie prezinta avantajul pentru analiza politica de a surmonta explicatia de recursul la putere - ca raport asimetric de forta si constrangere unilaterala a celui dominat de catre dominator.
Pentru Weber, puterea (Macht) reprezinta doar relatia sociala ce permite triumful unei vointe, in pofida rezistentelor intampinate, contand prea putin pe ce se sprijina o astfel de sansa si neprecizandu-se mobilul sau modalitatile ce permit obtinerea obedientei. Dominatia (Herrschaft) "semnifica sansa de a gasi persoane determinabile, gata sa se supuna unui ordin cu continut determinat". Aceasta definitie pune accent pe resursele mobilizabile si constrangerile suferite. Conceptul vizeaza identificarea ordinii sociale organizate ce permite exercitarea efectiva a puterii.
Sociologia weberiana a fost pe buna dreptate o "sociologie a dominatiei".
In conditiile dominatiei, supunerea este fundata pe recunoasterea de catre indivizii ce se supun a caracterului legitim al ordinelor primite. Chiar daca frontierele intre putere si dominatie sunt labile si greu de delimitat in ultima instanta, legitimitatea este elementul ce permite diferentierea lor.
Insistand asupra notiunii de legitimitate, Weber face din aceasta variabila culturala criteriul distinctiv a trei "tipuri ideale" de dominatie politica cu trasaturi contrastante.
a) Dominatia traditionala - isi datoreaza legitimitatea pe credinta in intangibilitatea normelor cutumiare si a traditiilor ancestrale. Se caracterizeaza prin predominarea relatiilor de tip personal intre senior si vasal, intre principe si supusii sai, printr-o slaba institutionalizare juridica. Acestei scheme de dominatie ii corespunde tipul de actiune traditional, supunerea rezultand din grija pentru conformare cu un rol definit, fiind exclusa orice forma de calcul rational si deliberat.
b) Dominatia charismatica (cuvantul charisma vine dintr-o radacina greceasca si inseamna "gratie") - se sprijina pe supunerea in fata calitatilor considerate extraordinare ale unui conducator (ex. De Gaulle, Hitler, Khomeyni). Este dominatia exercitata de un tribun demagogic asupra multimilor, de un profet inspirat asupra discipolilor sai ferventi, de un sef de stat plebiscitar asupra poporului sau. Relatia functioneaza pe baza capacitatii de seductie si suscita pulsiuni (dorinte, dragoste, adoratie). Autoritatea charismatica intervine in perioada de convulsii sociale, criza, revolutie. Ea suspenda cursul normal al activitatii institutiilor. Nu totdeauna charisma este o emanatie naturala a unei personalitati puternice. Conducatorul charismatic isi construieste o reprezentare de sine cu ajutorul unor strategii de comunicare eficiente. Un regim cladit pe temeiul unei autoritati charismatice nu supravietuieste mortii fondatorului sau. Transformarea charismei in cult postum al personalitatii permite infiriparea unui proces de rutinizare (vezi cultul lui Stalin).
c) Dominatia legal-rationala - este caracteristica pentru sistemele politice moderne. Se manifesta in aparatul de stat, in intreprinderi, administratie, Biserica sau partidul de masa. Tipul pur il reprezinta "conducerea administrativ birocratica". In cadrul sau predomina elementele de organizare impersonala, fundamentata pe competenta si credinta in legalitatea normelor juridice in vigoare. Liderii sunt recrutati nu gratie unor favoruri personale, ci dupa reguli tehnice ce permit aprecierea calificarii profesionale si stapanirea acelor procedee specializate indispensabile exercitarii atributiilor lor. Pentru Weber statul birocratic este forma principala de dominatie legal-rationala, reiesita treptat din formele traditionale de dominatie. Acestei scheme de dominatie ii corespunde tipul de actiune zweckrational. Individul se comporta rational in raport cu un obiectiv definit si el rational.
Legitimitatea care este tocmai adecvarea intre o institutie si o credinta considerata superioara, indreptatita nu este data o data pentru totdeauna. Ea este fragila si se intretine prin ritualuri sustinute si frecvente. O criza politica majora poate ilustra un deficit al resurselor si al suporterilor pe care un regim conteaza la un moment dat.
Orice resursa legitimata este limitata. Uzura si demonetizarea sunt riscuri de care guvernantii trebuie sa tina cont. Erodarea legitimitatii poate proveni dintr-o serie de erori comise de guvernanti dar si dintr-o stare de deceptie generala ce ruineaza consimtamantul cetatenilor, incurajand pornirile contestatare. Doar o manipulare dramatica a simbolisticii politice (ex. pericol extern pentru tara) poate restabili temporar legitimitatea unui regim.
Momentele de criza ofera ocazia repunerii in discutie a problemei legitimitatii, a redefinirii valorilor si credintelor unei societati (ex. mai 1968 si fisurarea legitimitatii regimului lui de Gaulle in Franta).
Supunerea in politica inseamna acceptarea de voie sau de nevoie a relatiei inegalitare de dominatie. Acceptarea ordinii politice se poate realiza si prin violenta, dar supunerea va fi fondata atunci pe frica, sentiment ce va avea un efect negativ asupra actiunii de legitimare.
Puterea legitima este cea care face din supusi complicii sai, ii transforma in aliati si chiar in suporteri. Are loc de fapt un proces de internalizare a credintelor fondatoare ale ordinii sociale si politice.
Supunerea este mecanismul psihologic care integreaza actiunea individuala proiectului politic, cimentul natural care leaga oamenii de sistemele de autoritate (S. Milgram). O serie de experimente de psihologie sociala indica faptul ca individul, pus in situatia de a fi agent al vointei altuia pe care o recunoaste, accepta controlul total al unei persoane ce poseda un statut mai ridicat si nu se mai considera responsabil de actele sale. Conversia la starea de agent diminueaza constiinta si o reduce la atitudinea de supunere in fata autoritatii (vezi situatiile de razboi cand se comit crime la ordin).
Conformitatea apare atunci cand un individ isi modifica, deliberat, sub o presiune exercitata si asupra celor din jur, comportamentul, in scopul de a se armoniza cu grupul din care face parte.
Spre deosebire de supunere care reflecta o atitudine de acceptare fata de factorul de dominatie, conformitatea este o pliere in fata celor avand un statut similar subiectului in cauza. Conformismul este o sursa de comoditate si stabilitate sociala si politica, este pretul platit de individ pentru a nu suferi rigorile dominatiei (marginalizarea, excluderea) pentru conceptiile sale heterodoxe sau iesirile sale distonante in raport cu ceilalti membri ai grupului.
Dominatia, supunerea si conformismul pot fi insa si surse de alienare politica pentru individ, alaturi de alte forme de instrainare si frustrare.
