|
|
|
Capacitatea institutiilor Uniunii Europene de a realiza proiecte legislative care sa urmareasca dezvoltarea statelor membre este legata in mod direct de capacitatea acestora de a pune in practica aceste proiecte. De aici rezulta importanta detinerii unui buget propriu. Desi la prima vedere o uniune de 27 de state ar lasa impresia unui buget colosal de fapt acesta, raportat la PIB-ul tuturor statelor reprezinta doar 1,03%.
O caracteristica importanta a sistemului de finantare a UE este autonomia, aceasta avand propriul ei buget, distinct de cel al statelor membre. Prin acest aspect, Uniunea se diferentiaza in prezent de organizatiile internationale traditionale, dar nu la fel stateau lucrurile si in primii ani de la formarea Comunitatii. In perioada 1958-1970, sistemul comunitar de finantare functiona pe baza contributiei statelor membre conform unor reguli ce reflectau capacitatea contributiva a fiecaruia. Prin Tratatele bugetare din 1970 si 1975 s-a produs o schimbare fundamentala a politicii bugetare. Acestea au creat un sistem prin intermediul caruia se acorda Comunitatilor Europene o sursa autonoma de venituri bazata pe trei elemente: taxele vamale, taxele agricole si o proportie din baza utilizata (maximum 50% din PIB, daca baza TVA depaseste 50% din PIB, baza de calcul pentru resursa TVA se limiteaza la 50% din PIB) pentru evaluarea TVA in statele membre, pana la un plafon de 1%. Tratatul din 1970 prevedea faptul ca aceasta modalitate de colectare financiara se aplica la fel tuturor statelor membre, neluandu- se in calcul diferentierile economice dintre acestea. Din acest motiv, respectiva metoda a provocat multe dificultati,Tratatul fiind modificat ulterior de mai multe ori. Tratatele bugetare au modificat cadrul institutional prin care se luau deciziile in ceea ce priveste bugetul.
Comisia este cea care initiaza ciclul bugetar prin
prezentarea proiectului preliminar de buget catre Consiliu. Parlamentul
European a primit competente bugetare importante, printre ele
numarandu-se dreptul de a mari, reduce sau redistribui cheltuielile
neobligatorii ( adica fara a avea acces cheltuielile agricole),
de a adopta sau respinge bugetul si votul de aprobare a punerii in
aplicare a bugetului de catre Comisie( efectuarea descarcarii de
gestiune anuala a Comisiei). Astfel, Consiliul isi pierde calitatea
de autoritate bugetara unica, pastrandu-si insa
dreptul de a avea ultimul cuvant in ceea ce priveste cheltuielile obligatorii.Tratatul
din 1975 a prevazut formarea unei Curti de Conturi independente care
sa sporeasca controlul asupra procesului bugetar si gestiunii
cheltuielilor.
In ceea ce priveste trecerea la un buget axat pe perspective
financiare trebuie mentionate anumite informatii. Bugetele CE erau la
inceput anuale iar mai apoi s-a luat decizia ca acestea sa fie
multianuale. O data cu trecerea la multianualitatea acestora, apare un nou
concept acela al Perspectivelor financiare. "Intelegem prin Perspective
Financiare cadrul financiar global multianual al UE (stabilit pe durata a 7
ani) si facem distinctia dintre acestea si Bugetele anuale ale
Uniunii."(Barbulescu, 2006, p.74). Desi nu a eliminat procedura
bugetara anuala, aparitia Perspectivelor financiare a eliminat
lupta anuala pentru bani ce avea loc intre institutiile Uniunii
si statele membre. Astfel, aceasta lupta urma sa aiba
loc doar o data la 7 ani, atunci cand se aprobau Perspectivele financiare,
adica "liniile generale ale bugetelor anuale insumate ale urmatorilor
ani(plafonul maxim, rata de crestere, veniturile si cheltuielile pe
capitole,etc)."(Barbulescu, 2006, p.75) Asadar, introducerea acestei
metode avea ca rezultat o transpunere a tensiunilor dintre institutiile
comunitare si statele membre o data la 7 ani deoarece transformarea
sumelor globale stabilite prin Perspectivele financiare in Bugete anuale
reprezenta doar o procedura financiara , nu o negociere care sa
provoace tensiuni.
Prin "Decizia privind Resursele Proprii" din 1994 se stabilesc anumite schimbari in ceea ce priveste modul de formare a resurselor Uniunii. Resursele proprii au fost impartite din nou in trei categorii: - "Resursele proprii traditionale": drepturile de vama, impozite agricole etc). Statele membre colecteaza aceste resurse in numele Uniunii retinandu-si 10% ca si taxe de colectare. - Resursele TVA care au fost mai devreme mentionate la care se adauga si contributia la "Cecul britanic"(Marea Britanie contribuia mai putin la resursa TVA deoarece nu beneficia de fonduri in aceeasi masura cu celelalte state membre datorita agriculturii slab dezvoltate) - Resursele PIB Distributia acestora presupune un calcul al restului care rezulta prin scaderea cheltuielilor totale din venitul total realizat prin cele doua resurse amintite anterior. Distributia sumelor totale rezultate se face prin raportarea la PIB ul fiecarui stat membru. Limita maxima a acestora per stat membru era de 1,27% din PIB ul comunitar. Brigid Laffan si Johannes Lindner identifica doua faze distincte ale politicii si proceselor bugetare din UE. Prima faza (1973 - 1988) a fost caracterizata de un conflict intens cu privire la dimensiunea si distributia banilor europeni, precum si de batalii institutionale intre Consiliu si PE. A doua faza (din 1988) a fost una de calm bugetar relativ, statele membre reusind sa negocieze cele trei mari compromisuri bugetare cunoscute sub numele de Delors 1, Delors 2 si Agenda 2000, iar Consiliul si PE cooperand in procesul decizional bugetar anual.
Sistemul bugetar al Uniunii Europene urmareste cateva principii :
- unitate, ceea ce inseamna ca veniturile si cheltuielile institutiilor sunt inregistrate intr+un act normativ pentru a asigura un control asupra executiei bugetare
universalitate, asfel incat toate veniturile asigura fonduri pentru toate cheltuielile, nu doar unele venituri sa fie destinate unui anumit tip de cheltuieli
echilibrul, in cazul in care intr+un exercitiu bugetar raman fonduri necheltuite acestea vor fi intruduse in bugetul pentru anul viitor ca fiind venituri suplimentare iar in cazul in care sunt cheltuite mai multe fonduri, acestea vor fi inregistrate anul urmator ca "buget rectificativ". In acest mod este respectata regula contabilitatii conform careia intrarile (veniturile) = iesiri (cheltuieli).
transparenta va fi asigurata prin publicarea bugetului in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene.
Bugetul U.E. a aprins interesul tuturor statelor membre mai ales o data cu "marea extindere", care presupunea alocarea de fonduri substantiale catre statele noi aderate. Principalii finantatori ai Uniunii Europene au simtit nevoia de a-si reduce contrubutiile proprii, insa pe langa acestia, si state relativ nou aderate precum Spania, Portugalia si Grecia doreau o reducere a propriilor contributii pentru ca aveau nevoie de fondurile respective in deyvoltarea propriilor infrastructuri. Astfel in jurul Agendei 2000, au aparut discutii la nivel inalt legate de anumite aspecte ale formarii bugetului. Prima era legata de limita de 1,27% din PIB, considerata insuficienta datorita celui mai mare val de extindere, unii dintre membrii vechi ai U.E. doreau sa obtina anumite compensatii similare celei de care se bucura Marea Britanie deasemenea se dorea introducerea unui sistem de resurse progresive care sa "asigure corespondenta dintre contributia fiecarui stat membru si prosperitatea sa relativa" (Barbulescu, 2006, p.111). Intregul proces de dialog era ingreunat si de necesitatea unanimitatii deciziilor legate de eventuale schimbari ale modului de formare a bugetului.
Desi bugetul in forma sa bazata pe 3 resurse : cele traditionale, cele din TVA si cele din PIB era suficient pentru a finanta toate politicile si era unul proportional (aportul fiecarui stat fiind strans legat de nivelul PIB al acestuia), se puteau observa cu usurinta cateva minusuri ale acestuia: complexitatea modului de calcul, o anumita obscuritate a transparentei , dependenta bugetului Uniunii de bugetele statelor individuale. La data de 7 octombrie 1998 Comisia Europeana emitea un raport prin care oferea cateva alternative eficiente pentru imbunatatirea modului de formare a bugetului. In primul rand se dorea o simplificare a modului de finantare prin :
1. Renuntarea la resursele traditionale, a caror pondere s-a diminuat constant pana la pragul de 15%, aceasta mai ales datorita insistentelor SUA in cadrul OMC de a introduce acorduri internationale in privinta micsorarii nivelului taxelor vamale
2. Introducerea unui sistem in care singura resursa sa fie cea din PIB, astfel s-ar fi imbunatatit transparenta dar si echitatea sistemului de colectare
3. introducerea in cadrul resursei TVA a unei cotizatii fixe.
Deasemenea Comisia in incercarea de a oferi o mai mare independenta a Bugetului Uniunii Europene dorea introducerea unor resurse proprii in special a unor forme de impozite care s-ar fi varsat direct in visteria U.E.. Demersul Comisiei cuprindea de asemenea si o imbunatatire a cheltuielilor pentru PAC, in continuare cea mai delicata pollitica la nivelul Uniunii prin sustinerea directa a producatorilo si renuntarea la sustinerea preturilor. Desi propunerile Comisiei aveau in spate argumente solide si studii care demonstrau posibilitatea implementarii acestor schimbari, intotdeauna exista un stat care sa aibe obiectii.
Germania alaturi de Austria Suedia si Olanda au inaintat tot in acea perioada o propunere Comisiei prine care si el ar fi dorit sa beneficieze de aceelasi mecanism de corectie care se folosea in raport cu Marea Britanie. Principiul progresivitatii resurselor, principiu fundamentat de Spania si sustinut de Grecia si Portugalia, este oferit spre discutie Comisiei tot an aceasta perioada. Desi nu exista o varianta concreta, toate ideile Spaniei aveau la baza aceelasi principiu, formarea bugetului prin raportarea la PIB-ul fiecarui stat membru. Comisia a avut ample motive sa respinga cele doua propuneri, principalele fiind complexitatea deciziei germane ceea ce ar fi dus la o ingreunare substantiala a politicii bugetare iar cea spaniola implica un efort si mai mare din partea statelor care erau deja contributoare nete la formarea bugetului U.E. .
In incercarea de a expune diferitele incercari de transformare, imbunatatire si usurare a modului in care politica bugetara se formeaza la nivelul Uniunii Europene, am observat ca exista numeroase interese nationale ce trebuie luate in calcul. Complexitatea deciziilor legate de bugetul U.E. si deasemenea incercarile fiecarui stat de a-si pastra cat mai multe fonduri pentru el insusi denota intr-o anumita masura termenii lungi pana la a se ajunge la o hotarare. Dealtfel problema bugetului s-a agravat cu fiecare val nou de aderare si in special cu ultimele doua care impun anumite semne ale exclamarii fata de unele state. Singura concluzie pe care o putem trage este ca in incercarea de a imbunatati distribuirea resurselor de la an la an, Uniunea Europeana desi se confrunta cu opinii diferite ale unor state diferite, intotdeauna a reusit sa le multumeasca pe toate.
Bibliografie
Iordan Gheorghe Barbulescu: "Uniunea Europeana:politicile extinderii"; Bucuresti: Tritonic, 2006
Hellen Wallace, William Wallace, Mark A. Pollack: "Elaborarea Politicilor in Uniunea Europeana", editia a cincea, Institutul European din Romania, Bucuresti, 2005, pag. 183 - 202
Simon Hix (2005): Expenditure Policies, in The Political System of the European Union, Palgrave Macmillan, second edition, pag. 271 - 280
