DACO - ROMANII IN MILENIUL MIGRATIILOR

DACO - ROMANII IN MILENIUL MIGRATIILOR

1. Primele popoare migratoare

Dupa retragerea aureliana din Dacia, in teritoriile de acum libere de stapanirea romana continua sa locuiasca o populatie daco-romana latinizata[1]. Convietuirea acestei populatii s-a facut in conditiile migratiei unor popoare germanice [2], vandalii, care s-au asezat in partea de nord-vest si anume in Banat si Crisana. In zona de est, in Transilvania si Muntenia au intrat gotii si vizigotii (gotii de apus sau gotii cei buni). In nordul Daciei traiau gepizii, care isi intindeau habitatul pana in Carpatii Slovaciei. Popoarele germanice au avut conflicte si razboaie cu statul roman in anii 367 - 369, cand imparatul Valens i-a alungat, impingandu-i spre apus. Gotii au luptat si cu armatele lui Constantin cel Mare in anul 332, fiind infranti de fiul acestuia, conducator al armatei fiind Constantin al II-lea.

In anul 375 navalesc in Dacia hunii, care se lupta cu gotii, silindu-i sa le cedeze teritoriile si sa plece inspre vest. Nu trebuie sa-i consideram pe vandali sau goti ca fiind popoare unite. Ei erau constituiti in triburi, uneori rivale intre ele, care adesea se razboiau, conflictele lor convenind romanilor, care le atatau sau le sprijineau, pentru a slabi forta migratorilor. Uneori luptatorii goti erau atrasi spre a fi folositi in armatele imperiale, asa cum gasim in 323, in armata imparatului Licinus. De la neamurile germanice ne-au ramas necropole si tezaure, cel mai important fiind tezaurul de la Pietroasa, descoperit in anul 1837, cunoscut in popor drept "Closca cu puii de aur". In limba romana au ramas unii termeni si denumiri toponimice.

2. Sarmatii

Neamurile sarmatilor, Iazigii si Roxolanii, sunt asezati i.e.n. in partea de est a Donului, de unde incet se misca spre campia Panonica, unde sunt semnalati prin anul 20, avand legaturi cu dacii[3]. Chiar in luptele cu Traian sunt aliati cu Decebal, luptand imbracati in zale si cu spade uriase. In timpul lui Constantin cel Mare in zona dintre Prut si Nistru se semnaleaza existenta sarmatilor. Ei reprezinta, la marginea Daciei, un element politic dominant fara sa se poata considera ca au avut vreo asezare cu populatie numeroasa in Dacia.

3. Hunii

Popor migrator, au navalit in anul 375 in Dacia, au luptat cu migratorii germanici, pe care i-au impins inspre vest. Hunii au apartinut popoarelor altaice, dupa locul de provenienta, asemanandu-se cu mongolii[4]. Fiind crescatori de vite si pastori, aveau nevoie de zona de stepa, astfel ca au ales pentru asezare Campia Dunarii si a Tisei. Amiemus Marcellinus, un scriitor contemporan cu hunii, le-a facut un portret ramas de referinta: "hunii se hranesc fara a intrebuinta nici o pregatire, nici foc, cu radacini de ierburi salbatice si cu carne fragezita intre coapsele lor si spatele cailor. Nu manuiesc plugul niciodata; nu locuiesc in case, nici in colibe, caci orice incapere li se pare un mormant si ei nu se cred in siguranta sub un acoperis. Totdeauna ratacind, schimband vesnic locuintele lor, ei sunt deprinsi din copilarie cu toate suferintele: frigul, foamea si setea. Turmele ii urmeaza in aceste rataciri, tarand carele in care sunt inchise femeile. Acolo torc femeile si cos hainele barbatilor lor, acolo dau nastere copiilor si-i cresc pana ajung mari. Intrebati pe acesti oameni de unde vin, unde au fost zamisliti. nu vor sti sa raspunda. Ei traiesc necontenit pe caii lor mici si urati, insa iuti si neobositi. Calarind ca barbatii sau intr-o parte, ca femeile, ei tin pe cai adunarile lor, cumpara si vand, beau si mananca, ba chiar si dorm inclinati pe gatul animalelor. Hunii sunt nestatornici si lipsiti de credinta, miscatori dupa toate vanturile, rapiti cu totul de furia momentului; limba lor este intunecata, incurcata si plina de metafore. Cat despre religie, ei par a nu avea nici una, sau cel putin nu practica nici un cult; au o nemarginita lacomie pentru aur".

Cu toate aceste afirmatii, se poate constata ca la curtea regala a lui Attila, regele lor, existau palate, terme si o cancelarie. Violenta si distrugerile hunilor faceau parte din tehnica lor de a supune popoarele ingrozite si pentru a scurta razboaiele. Aceste manifestari nu erau continue, ele incetau o data cu plata tributului. Luptele hunilor au inceput cu Hermanaric, regele ostro-gotilor, apoi se continua cu armatele gotilor lui Atanaric, pe care il infrang, impingandu-l cu neamurile conduse de el spre vest. In 378, langa Adrianopol, romanii sunt infranti de gotii impinsi de huni spre sud.

Cea mai mare parte a gotilor trece in peninsula balcanica. Dupa luptele din 402 si 412, gotii se aseaza in Galia, in calitate de federati ai romanilor.

Dupa 433, hunii cuprind zona din stanga Dunarii si pusta Panonica, sub domnia regelui Rona sau Rugilos. Dupa acestia urmeaza Attila, cunoscut contemporanilor sai prin cruzimea fara margini, incat se spunea ca iarba se usuca unde calca piciorul calului sau.

Attila a fost numit "ciocanul lumii" sau "biciul lui Dumnezeu". Attila a avut mai multe expeditii de jaf si cucerire, astfel ca in 443 ajunge pana la Constantinopol. In 447 invadeaza Singidunum (Belgradul), iar in 451 organizeaza o expeditie in Galia si Italia. In 453 Attila moare, iar urmasii sai se razboiesc pe mostenirea sa. In 454, fiul sau este infrant la raul Netao, iar ca urmare hunii sunt scosi din Dacia, aceasta fiind cucerita de gepizi. Unii dintre acestia locuiesc in Dacia pana la sfarsitul secolului al VI-lea. Nu se cunoaste limba hunilor. Poporul nostru nu are in patrimoniul cultural nici un cuvant sau vreo denumire topica. Hunii au trecut ca o apa vijelioasa prin albia istoriei noastre fiind inlocuiti de alti migratori.

4. Gepizii si avarii

Potrivit informatiilor transmise de istoricul Iordanes, gepizii au ocupat teritoriul dacic de la Tisa la Dunare si Siret. Tezaurele gasite in epoca noastra la Apahida, Coroveni, Seica Mica demonstreaza adevarul acestor informatii[5]. Gepizii, un popor mai pasnic, "quieta mens", au convietuit ca vecini linistiti cu Imperiul Roman pana in vremea imparatului Justinian, care doreste sa ocupe si zona din nordul Dunarii. Inainte de 535, armatele bizantine trec Dunarea si ocupa unele castele sau cetati ca: Lederata, Arcidava, Drobeta, numite astfel ca in timpul lui Traian, ceea ce demonstreaza continuitatea asezarilor daco-romane si dupa cateva secole. Gepizii au stapanit Dacia incepand cu anul 488 pana in 566, cand statul lor este sfaramat de longobarzi, uniti cu avarii.

In urma unei manevre diplomatice de invrajbire a longobarzilor cu gepizii, acestia pornesc un razboi unii impotriva altora in 566, conflict in care se implica si avarii stabiliti in Dobrogea, in estul Prutului, care reusesc sa cucereasca Dacia in folosul lor. De la semintia gepizilor n-au ramas in cultura romanilor decat cateva cuvinte mentionate de Sextil Puscariu: tufa, punga, nastur, stranut, a cotropi. Verbul a cotropi este unul dintre cele dintai cuvinte ramase de la invadatorii germanici si se intalneste doar la romanii din nordul Dunarii, de unde se poate concluziona ideea de continuitate a poporului nostru.

Dupa infrangerea gepizilor, avarii se stabilesc in Campia Tisei si a Dunarii, unde inainte statusera hunii. Avarii pornesc in numeroase expeditii inspre Imperiul Roman, ajungand sa asedieze in 626 Constantinopolul. Deviza avarilor era: "semanati si secerati, noi o sa va luam o parte din produse", deducandu-se de aici convietuirea relativ pasnica cu populatia supusa, in scopul procurarii de produse si tribut.

La al VII-lea episod ecumenic din Niceea, tinut in 787, a luat parte si un anume "Ursus, episcop al avaritilor" . Este clar ca acest Ursu era episcop roman care locuia in zona stapanita de avari. Aceasta demonstreaza existenta unor episcopii romanesti in secolul al VIII-lea. Statul avar a fost distrus de Carol cel Mare in anul 796, in urma cuceririi "ringului" sau capitalei acestora. Poporul avar a fost cucerit si nimicit in urma luptelor pe care le-a purtat cu bulgarii, condusi de regele Krum (802-814).

Din istoria avarilor, pentru poporul roman este de retinut lupta din anul 587 dintre acestia si bizantini, cand se inregistreaza celebrele cuvinte "Torna, torna fratre", care intorc armata bizantina din drumul sau, primele cuvinte cunoscute in limba romana din istorie.          

5. Slavii

Dupa retragerea romana din Dacia, slavii reprezinta poporul migrator care a avut o contributie mai insemnata in istoria formarii noastre ca popor. Romanii reprezinta o nuanta aparte, caracteristica, precum si o civilizatie si cultura deosebita in mijlocul marii familii romanice. Istoricul si slavistul Ion Bogdan, precum si romanistul Ovid Densusianu au apreciat ca poporul roman apare pe scena istoriei ca un popor complet doar dupa asimilarea slavilor[6]. Ei apreciaza ca elementele etnice constitutive ale poporului roman sunt dacii autohtoni, romanii si la urma slavii. Slavii s-au asezat in Dacia, mai intai in secolul VI-lea, in grupuri mai mici, iar apoi din a doua jumatate a secolului al VI-lea cu formatiunile lor tribale. Erau oameni inalti, blonzi-roscovani, cu ochii albastri. Se ocupau cu cresterea vitelor, cu vanatoarea, pescuitul si cultivau pamantul. Aveau prisaci cu stupi de albine, lucrau inul si canepa. Roata olarului au luat-o de la daco-geti. Traiau in clanuri familiale sau triburi. Erau stratificati in nobili, oameni liberi si robi. Slavii se confrunta cu trupele imparatilor bizantini in 591 si 600, dar aceasta nu a putut impiedeca inaintarea populatiilor slave. La nord de Dunare, procesul etnic s-a desfasurat prin asimilarea slavilor in masa populatiei daco-romane. Aceasta este dovada incontestabila a vitalitatii, rezistentei si culturii superioare a populatiei daco-romane, care a asimilat pe cei mai numerosi navalitori: slavii. Mostenirea slava este deosebita in toponimie, onomastica si limba romana in general. Raurile Bistrita - raul repede, Dambovita - raul stejarilor, Ialomita - raul timpului pustiu, Tarnava - raul spinilor, Crasna - raul frumos, Putna - raul cu drum, muntele Negoiul, orasul Craiova - resedinta craiului, Ramnicul (rau sau iaz cu pesti), Targoviste (locul targului), Slatina (apa sarata), Zlatna (locul aurului), Tinutul Vlasca sau Tara Vlahilor, Vlasia sau codrul romanilor sunt nume date de slavi. In onomastica influenta slava este insemnata [7].

Radu (veselul), Dan (daruitul), Vlad (stapanitorul), Parvu (primul), Dobre (bunul) sunt nume de origine slava. Nume de animale, de insusiri diferite, termeni din domeniul religios atesta influenta unor expresii si cuvinte slave[8].

Din punct de vedere al organizarii sociale si organizarii de stat, sunt de origina slava termeni cum sunt: boier - nobil, stapan, jupan - conducator de jupa, rob - sclav, cneaz - principe, voievod - conducator de armata.

In organizarea militara, romanii au luat de la slavi denumiri de functii de lupta ca: ceata, palc, gloata, straja. Unele nume de arme, ca: sabie, sulita, prastie, topor sunt slave, precum si steagul sau voinicul in inteles de soldat. O suma de dregatorii sunt denumite cu cuvinte slave: vornic, postelnic, stolnic, ceasnic, ispravnic.