Copiii abandonati

Lipsa familiei in viata copilului

Familia reprezinta pentru un copil mediul cel mai adecvat cresterii si dezvoltarii sale. Exista inse si situatii cand parintii nu pot sau nu vor sa-si asume responsabilitatea de a-si ingriji copiii. Pentru toti acesti copii, separarea de familie genereaza o trauma profunda cu repercursiuni grave asupra dezvoltarii personalitatii lor. Dezvoltarea socio-psiho-afectiva a copilului este influientata de realizarea atasamentului si a legaturii de afectivitate dintre copil si mama. Lipsa parintilor si a mediului familial determina absenta unor sentimente si emotii normale ale copilului, intarzieri in dezvolarea fizica si tulburari de comportament.

Copilul este cea mai pretioasa investitie in viitor, fapt ce nu minimalizeaza responsabilitatea noastra fata de situatia lui in prezent. Nevoile fiziologice ale copilului sint cunoscute. Nu putem insa afirma acelasi lucru cu referire la nevoile lui psihologice, care pot fi satisfacute doar prin dragoste si cunoastere. Daca ele ar fi respectate, copiii ar deveni, intr-o lume in schimbare, mai puternici, mai echilibrati emotional, mai capabili si mai fericiti alaturi de ceilalti.

"Din punct de vedere emotional, putem vorbi de patru categorii de nevoi:

1.nevoia de dragoste si de afectiune;

2.  nevoia de expe­riente noi, de secu­ritate;

3.  nevoia de a fi laudat si recu­noscut ca fiind capabil de a realiza ceva;

4.  nevoia de a-si asuma responsabilitati" [2, pag.88].

In satisfacerea nevoilor, copilul depinde, sub toate aspectele, de cei din jur, in special de mama. Calitatea mediului social si a interactiunilor cu cei ce-l ingrijesc, precum si masura in care ei vor sti sa satisfaca trebuintele copilului (mai ales in primii ani de viata) vor determina personalitatea, starea de confort psihologic si eficienta lui psihosociala.

Copii institutionalizati la varste forte mici pot avea intarzieri indezvoltarea sociala, fizica si emotionala si de asemenea prezinta un risc crescut de imbolnavire. Ingriirea in institutii poate afecta abilitatea copilului de a trece cu usurinta peste stadiile firesti de dezvoltare ale vietii de cele mai multe ori existand intarzieri ale anumitor etape. Copilul realizeaza ca a fost abandonat la varsta de 3 ani atunci cand apare si constiinta de sine, in copilaria mica, cand deja intelege ca nu apartine nimanui.

Institutiile, indiferent de calitatea ingrijirii nu pot elimina efectele negative asupra copilului. S-ar parea ca acesti copii au ce minca, au unde dormi, iarna este cald, au toate lucrurile necesare, dar totusi ei nu au ceea ce este mai important pentru un copil: afectiunea si dragostea parinteasca, efectele negative create au amprente pentru toata viata, fiecare copil nu este privit in mod aparte, dar ca o colectivitate, ei fiind mai multi copii, astfel incit, copilul nu poate se pricepe pe el insusi chiar ca personalitate.

Copiii abandonati prezinta aptitudini motorii si de socializare redusa si intirzieri in functionarea intelectuala si logica, dificultati de invatare, citesc cu greu, prezinta dificultati cind sunt pusi in situatia de a lua o decizie, etc. Pe de alta parte se constata impulsivitate, delincventa, comportament agresiv sau anti-social. Sindromul copilului abandonat mai preupune modificari serioasede dispozitie, frica, depresie, sunt rezervati si reci, au sentimene de culpabilitate considerind ca ei sunt vina si cauza esentiala a abandonului lor.

1. DESCRIEREA FENOMENULUI (ISTORIC)

Din 1989 si pana in prezent, rata abandonului maternal nu a cunoscut o scadere, ci, dimpotriva a crescut in ciuda liberalizarii avortului si a masurilor luate de Guvernele care s-au succedat dupa Revolutie.

Fenomen cu cauze multiple , de o complexitate ce atinge punctele sensibile ale unei tari care de-abia a aderat la Uniunea Europeana, abandonul maternal reclama cu stringenta masuri de combatere si prevenire

Abandonarea copiilor (la nastere) reprezinta o modalitate rudimentara de gestionare a nasterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/si economice. Prezenta sau persistenta lor in societatile moderne este generata de absenta unor servicii, de functionare a unor institutii sau de absenta culturii utilizarii lor.

In Romania, ca si in alte culturi, au existat dintotdeauna copii abandonati, fara ca acest fapt sa ia vreodata o amploare, in timp si spatiu, prin care ar deveni traditie sau ar defini o trasatura culturala a poporului roman.

Dupa caderea comunismului, in anii '90-'91 s-a sperat la o scadere "naturala" a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizarii avorturilor si a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a intamplat. In anii scursi dupa 1989 abandonul a capatat determinari din ce in ce mai complexe care au facut dificila gasirea solutiilor pentru scaderea numarului de copii abandonati.

Paralel a avut loc o criza de valoare si saracirea profunda a unor categorii largi de populatie.

In acelasi timp, noile politici sociale dezvoltate fata de copiii in dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalitati care erau atasate valorilor institutionale de protectie, dezvoltate in afara si cu ignorarea importantei familiei si a satisfacerii nevoilor copilului.

In prezent abandonul copiilor sub 5 ani continua sa fie o realitate dura pentru Romania, care a fost prea putin influentata de reformele implementate in domeniul protectiei copilului, dupa 1989. In anii 2003 si 2004, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleasi coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani. Reformele implementate dupa 1990 urmate de crearea a numeroaselor structuri institutionale si servicii in domeniul protectiei copilului au evoluat paralel cu fenomenul abandonarii copiilor, de vreme ce maternitatile si spitalele de pediatrie continua sa fie "gazdele predilecte" ale acestora.

Pentru anii de referinta 2003 si 2004 s-a constatat ca aproape 4000 de copii nou-nascuti sunt abandonati (in fiecare din acesti ani) in maternitati, la care se adauga peste 5000 de copii, abandonati (anual) in spitale/sectii de pediatrie. In spitalele si sectiile de pediatrie rata abandonului exprima numarul de copii abandonati la 100 de internari si a fost de 1,5% in 2003 si de 1,4% (2,1%) in 2004.

Faptul ca nu exista indicatori ai fenomenului de abandon maternal, impune masuri de urgenta pentru cunosterea manifestarilor complexe ale fenomenului, de aici derivand masurile necesare in vederea combaterii abandonului maternal.

CAUZELE FENOMENULUI

Cauzele care au dus cresterea ratei de abandon maternal sunt:

Saracia

Nivelul scazut de educatie

Lipsa locuintei sau conditii improprii de locuit

Neutilizarea masurilor contraceptive si de planning familial, fie din necunostinta, dar de cele mai multe ori ignoranta

Lipsa educatiei sexuale

Lipsa sprijinului partenerului sau a familiei, relatia cu partenerul in cazul uniunilor consensuale

Problemele de sanatate ale copilului (malformatii congenitale, distrofic)

Starea de sanatate a mamei (boli psihice, infectie HIV, TBC)

EFECTELE FENOMENULUI

Cronicizandu-se deja prin lipsa masurilor concrete de prevenire si combatere, problema are efecte de lunga durata, cu consecinte nu numai asupra grupurilor direct afectate ci asupra tuturor membrilor societatii:

Cresterea numarului de copii ai strazii,

Cresterea delincventei juvenile,

Cresterea numarului de consumatori de droguri.

Efectele acestui fenomen pe termen scurt implica cheltuieli materiale si umane pentru institutionalizare, dar mai ales cele pe termen lung. Dupa implinirea varstei de 18 ani, acesti copii se vor gasi in imposibilitatea de a isi asigura existenta si vor incerca sa supravietuiasca apeland la activitati ilegale (consecintele traumei pe care o poarta).

Problema nu este o noutate in Romania, aceasta existand din perioada regimului comunist. Cu toate ca au fost realizate mari progrese in domeniul protectiei drepturilor, prin crearea unor noi structuri institutionale centrale si locale, dezvoltarea de servicii pentru copii si familii in dificultate si pentru prevenirea situatiilor de risc, Romania continua sa se confrunte cu problema abandonului copiilor, aparuta si acutizata cu mult inainte de 1990.

Reformele, mai mult sau mai putin reusite, in sistemul de protectie sociala si de asistenta medicala, in general, si de protectie a copilului, in special, nu au actionat predilect in aceasta zona, lasand fenomenul sa devina mai amplu si mai complex.

Consimtamantul, toleranta si indiferenta fata de acest fenomen ale institutiilor sau ale profesionistilor care au responsabilitati directe in protectia copilului pot fi elemente determinante.

Persistenta acestui fenomen in toate determinarile sale, care afecteaza direct si pe termen lung sansele copiilor la o dezvoltare normala, reclama cunoasterea amplorii lui in vederea diminuarii acestuia.

3. LEGISLATIE - (puncte tari si puncte slabe )

In urma analizei fenomenului de abandon maternal, am constatat ca exista inca lacune legislative de importanta majora.

Anul 1997 poate fi considerat o piatra de hotar in privinta protectiei drepturilor copilului prin intrarea in vigoare a Ordonantei de urgenta 26/1997, care reglementeaza in principal protectia diferitelor categorii de copii neglijati, abandonati - temporar sau definitiv - sub denumirea generica de copii aflati in dificultate. Acest act normativ evita sintagma copil abandonat din cauza unei alte legi (Legea 47/1993), in vigoare la aceea data, lege care urmareste clarificarea situatiei juridice a copilului abandonat de parinti in institutii. Conform prevederilor acestei legi, se putea atribui copilului abandonat statutul de abandonat de o instanta judecatoreasca pe baza unor criterii si conditii definite, pentru ca acesta sa poata beneficia de unele masuri de protectie cum ar fi plasamentul familial si adoptia. Dupa intrarea in vigoare a legii mai sus mentionate, multi profesionisti din sistemul de protectie al copilului au considerat ca pot fi numiti abandonati numai copiii declarati juridic abandonati, pentru ceilalti copii abandonati recomandand o notiune mai putin savanta, aceea de parasit.

Perspectiva din care se confera actualmente, copilului atributul de abandonat sau parasit - este aceea a mamei/parintelui. Aceasta perspectiva ignora si lasa nesanctionate juridic si moral practicile de mentinere in stare de perfecta abandonare (vreme indelungata si la varste extrem de importante) a copiilor in unitati sanitare unde dezvoltarea normala a copilului este profund periclitata pentru ca nu ii sunt satisfacute nevoile fundamentale.

Legea nr.272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului stabileste obligatiile autoritatilor administratiei locale in garantarea si promovarea drepturilor copilului. Aceasta utilizeaza notiunile de copil parasit, gasit dar si abandonat de mama, strict din aceeasi perspectiva si fara ca sa le defineasca.

Alt act legislativ care reglementeaza abandonul maternal este ordinul nr 275/2005, privind coordonarea activitatilor de prevenire a abandonului in unitatile sanitare care au in structura sectii de nou-nascuti si/sau de pediatrie. Acesta reglementeaza activitatea asistentilor sociali din cadrul acestor sectii, care vor urmari ducerea la indeplinire a tuturor masurilor privind eliminarea oricarui risc de abandon al copilului in unitatile sanitare. Totusi, din unitatile sanitare, mai putin de 45 % au asistent social.

Legislatia actuala privind protectia copilului nu este explicita in privinta modului in care ar trebui sa se actioneze pentru prevenirea abandonului in unitati de tip medical . Legislatia nu cuprinde responsabilitati pentru institutie in ceea ce priveste practicile de 'ingrijire a mamei si copilului. Abandonul copiilor imediat dupa nastere, sau a celui din spitale pediatrice, se datoreaza si faptului ca mamele nu cunosc procedurile prin care copiii lor pot ajunge in serviciile oferite de directia pentru protectia copilului.

In ultima perioada, s-a incercat modificarea anumitor aspecte,si anume

Adaptarea legislatiei la nevoile persoanelor aflate in situatie de risc de abandon maternal,

Stabilirea unei acceptiuni unitare asupra termenilor de abandon si copil abandonat,

Elaborarea unei legi cu urmatoarele prevederi

Obligarea maternitatilor sa se implice in prevenirea abandonului si astfel sa se responsabilizeze unitatile spitalicesti astfel incit DJPDC-urile sa poata sa actioneze in conformitate cu legislatia,

Sanctionarea unitatilor spitalicesti-sectiile pediatrie si maternitate, care nu au angajat un asistent social, conform prevederilor legislatiei in vigoare,

Reglementarea sarcinilor personalului medical, cu privire la responsabilitatile in cazul nou-nascutilor si copiilor pana in 5 ani abandonati (evidenta evolutiei starii de sanatate a acestora si acordarea ingrijirilor medicale),

Crearea obligatorie de rooming-in in maternitati.

Efectele migratiei: copii ramasi fara parinti acasa

Micutii care stau in Romania fara ambii parinti sunt deprimati, au rezultate slabe la scoala si ajung sa se sinucida. Fundatia Soros Romania a prezentat, marti, concluziile unui studiu privind impactul migratiei in strainatate asupra copiilor ramasi acasa. Coordonatorii programului considera ca numarul oficial al copiilor aflati in aceasta situatie este subevaluat.

Potrivit studiului "Efectele migratiei: copiii ramasi acasa", realizat de Fundatia Soros, aproximativ 170.000 de elevi de gimnaziu au cel putin un parinte plecat la munca in strainatate. Dintre acestia, 80.000 au doar tatal plecat, 55.000 doar mama, iar in cazul a 35.000 dintre ei, atat mama, cat si tatal sunt la lucru peste granita. Copiii raman, de obicei, in ingrijirea familiei restranse sau a altor persoane.

In cazul copiilor care au ambii parinti plecati din tara, peste o treime (34%) traiesc fara acestia de cel putin doi ani, iar peste jumatate (54%) de mai putin de un an. Asta arata ca, odata cu integrarea tarii noastre in Uniunea Europeana, a crescut numarul familiilor care merg impreuna la munca afara, lasandu-si copiii acasa. Mai exact, aproximativ 12.000 de copii cu varste intre 10 si 14 ani traiesc de cel putin doi ani in absenta ambilor parinti si aproape 19.000 se afla in aceasta situatie de un an.

Regiunile cele mai afectate de fenomen sunt vestul tarii - Banat, Crisana, Maramures -, unde 27% dintre elevii de gimnaziu au parinti in strainatate, urmat de Moldova, unde un sfert dintre elevi au parintii plecati.

Mai instariti, dar mai tristi

Copiii ai caror parinti lucreaza in alte state au un nivel de trai mai ridicat decat ceilalti, arata studiul Soros. Trei sferturi dintre ei au telefon mobil, iar o treime au calatorit in strainatate. Datele sondajului mai arata insa ca absenta ambilor parinti sau doar a mamei este legata de frecventa simptomelor de deprimare in randul celor mici.

Un alt semnal de alarma, in cazul elevilor cu parinti plecati la munca, este numarul mare de absente nemotivate. Astfel, studiul arata ca unu din cinci elevi de gimnaziu, la nivel national, declara ca are mai mult de zece absente, iar in cazul celor care au cel putin unul dintre parinti plecat temporar in strainatate creste la 29% procentul celor care au mai mult de zece absente.
Intrebati ce vor sa faca dupa terminarea studiilor, 7% dintre copiii cu parinti afara au declarat ca vor sa plece si ei in strainatate. Realizatorii studiului afirma ca dorinta de a pleca peste granite este, cel mai probabil, motivata de dorul de parinti.

Ancheta de teren a fost realizata in perioada 4-11 iunie 2007, pe un esantion reprezentativ de 2037 elevi din clasele V-VIII, cu un subesantion de 437 elevi care au unul sau ambii parinti plecati la munca in strainatate.

Dramele copiilor lasati de parintii plecati in strainatate in grija rudelor sau chiar a statului aproape ca au devenit un fenomen social in Romania.

Un copil de 13 ani, din Galati, se zbate intre viata si moarte, dupa ce a fost injunghiat ieri de un prieten al sau, in varsta de 12 ani. Un alt caz este acela al unei adolescente de 16 ani din Botosani, crescuta intr-un centru de plasament, care a ajuns sa fie cercetata pentru prostitutie, dupa ce ar fi intretinut raporturi sexuale cu patru politisti.

Mama oligofrena, copil abandonat

Specialistii din cadrul Maternitatii Elena-Doamna s-au confruntat cu un caz deosebit la sfarsitul saptamanii trecute. O tanara, de 21 de ani, din Dumesti, diagnosticata cu oligofrenie de gradul III, a fost adusa la spital pentru a naste. Vasilica C., care reuseste cu greu sa vorbeasca si nu intelege prea multe din ce i se intampla, nu a fost urmarita de niciun medic pe perioada sarcinii.

Ajutata de cadrele medicale de la Maternitatea Elena-Doamna, tanara a adus pe lume, in noaptea de sambata spre duminica, un baietel sanatos. 'Atat mama, cat si copilul sunt in stare buna dupa nastere. Avand in vedere ca boala mintala a mamei nu este mostenita, sunt sanse extrem de mici ca baietelul sa sufere de aceeasi maladie', a explicat dr. Razvan Grigoriu, directorul medical al Maternitatii Elena-Doamna.

Avand in vedere ca mama nu este capabila sub nicio forma sa isi poarte singura de grija, bunica baietelului a fost cea care i-a decis soarta. Aceasta a declarat ferm ca nu il poate intretine si ca doreste sa fie dat spre adoptie definitiva. Bunica nu a putut preciza cine anume este tatal copilului, spunand ca ar putea fi fratele, cumnatul mamei sau oricare alt barbat 'Pentru noi, este foarte greu sa gestionam asemenea cazuri. Exista un vid legislativ privind aceste situatii, nu exista prevederi clare privind statutul persoanelor cu handicap in cazuri precum acesta. De exemplu, pentru a avea grija de mama, un asistent din spital a fost nevoit sa o supravegheze non-stop. In mod normal, ar fi trebuit sa existe un serviciu specializat la care sa putem apela in astfel de situatii, pentru ca persoanele cu afectiuni de acest tip au nevoie de ingrijiri speciale', a opinat Isabela Brujbu, managerul Maternitatii Elena-Doamna.

Copiii abandonati se luptasa ramana in strada

4. POLITICI IN DOMENIU

In vederea imbunatatirii actualului sistem de protectie sociala din Romania si a minimalizarii ratei abandonului maternal , Guvernul Romaniei a pomovat urmatoarele masuri :

- Redimensionarea masurilor de protectie sociala pasiva /ajutor financiar pentru familiile cu nevoi speciale si dinamizarea masurilor active de solidaritate familiala;

- Reducerea disparitatilor fata de accesul la resursele dezvoltarii existente intre familiile din mediul urban si cele din mediul rural;

Redimensionarea cadrului legal si institutional privind protectia maternitatii,cresterea natalitatii si reducerea abandonului de copii;
- Reducerea fenomenului violentei in familie, cresterea gradului de educatie si securitate familiala;
- Sporirea participarii active a societatii civile si dezvoltarea durabila a parteneriatului in beneficiul dezvoltarii si protectiei familiei.

O importanta aparte are promovarea programului de reducerea a abandonului de copii si sporirea natalitatii avand in vedere :
- acordarea unei indemnizatii lunare pentru cresterea copiilor pana la 2(3) ani femeilor neasigurate in sistemul asigurarilor sociale pentru fiecare din primii trei copii;
- acordarea unei indemnizatii lunare pentru cresterea copilului pana la 2(3) ani, persoanelor asigurate care isi reiau activitatea in acest interval de timp.

FORME DE OCROTIRE A COPILULUI AFLAT IN DIFICULTATE

1.     PLASAMENTUL FAMILIAL

Conform practicii internationale, plasamentul familial consta in incredintarea unui copil, unei persoane sau familii, alta decat parintii biologici, cu sau fara consimtamantul acestora.

Familia de primire poate fi din randul familiei largite sau din comunitatea din care face parte copilul. Familia primitoare isi asuma responsabilitatile pentru cresterea si educarea copilului.

Copilul primit in plasament nu devine din punct de vedere juridic membru al familiei de primire, ci continua sa apartina familiei de origine.

Desi plasamentul familial si incredintarea erau considerate alternative prioritare fata de institutionalizarea copilului, in practica ele au fost si raman inca forme marginale.

Plasamentul familial a avut o evolutie diferita in tarile dezvoltate. Diferentele intre tarile din Uniunea Europeana sunt foarte mari. Astfel, din totalul de copii aflati in afara familiei in Irlanda 73% sunt in plasament familial, restul fiind in plasament institutional; in Franta sunt 57%, iar in Spania 12%; in Anglia raportul intre plasamentul institutional si cel familial este de 40/60, in Olanda si Danemarca raportul este 50/50.

Desi practica internationala actuala este eterogena, se pot face cateva aprecieri globale privind avantajele si dificultatile plasamentului familial. Avantajul esential al plasamentului consta in posibilitatea de a oferi copilului mediu familial provizoriu, cand acesta nu poate trai in familia naturala si nici nu poate beneficia de o familie adoptiva. Problema esentiala a plasamentului consta in coexistenta a doua familii responsabile de soarta aceluiasi copil.

Aceasta situatie trebuie sa fie pe deplin acceptata de familia care primeste copilul si sa faca obiectul unei urmariri permanente de catre personalul specializat.

In organizarea programelor, s-a avut in vedere ca plasamentul familial este un demers specific pentru care este nevoie de:

cadru juridic si reglementari administrative precise;

practicieni cu o formare profesionala adaptata;

mijloace de control;

statut clar si solid pentru familiile ocrotitoare

2.          INSTITUTIILE REZIDENTIALE PENTRU OCROTIREA COPILULUI

Institutiile rezidentiale pentru ocrotirea copilului formeaza practic , in prezent, sistemul public a carui relevanta ca solutie la problemele copiilor aflati in dificultate este evident.

A.          Institutiile publice pentru ocrotirea rezidentiala a copilului au fost in mod traditional organizate pe criteriul varstei. Traditia la care se face referire era de a ocroti copilul intre 0-3 ani in 'leagan', iar pe cel intre 3- 18 ani in 'casa de copii'. Intrucat copilul aflat in cele doua tipuri de institutii are aceleasi categorii de nevoi, separarea pe criteriul varstei poate fi considerata artificiala. Aceste institutii au avut o subordonare administrativa si metodologica diferita: leaganele apartinand Ministerului Sanatatii, iar casele de copii Ministerului Educatiei Nationale. Aceste subordonari au generat caracteristicile esentiale si diferentierea celor doua tipuri de institutii.

In general, numarul de copii ingrijiti in fiecare institutie publica de ocrotire este mare.Pe de alta parte,perioada de timp pe care copilul o petrece in institutie este indelungata.Institutiile fiind mari,insuficient adaptate nevoilor copiilor, este dificil de realizat pe scara larga programe individualizate pentru fiecare copil.Totodata,lipsa de alternativa reala la sistemul de ocrotire rezidentiala face ca fiecare copil intrat in 'capcana'acestui sistem sa trebuiasca sa treaca cel putin o data dintr-o institutie intr-alta (in functie de varsta) cu schimbarea, in consecinta, a intregului mediu: loc, personal, colegi, prieteni . Acest fapt, de asemenea, nu poate contribui la o dezvoltare armonioasa a copilului.

Exista deja metodologii, proceduri de lucru si profesionisti care pot activa plasamentul in familie ca pe o reala alternativa de protectie pentru copil.

Gestiunea de catre un singur organism (consiliul judetean) a tuturor resurselor care sa permita oferirea de servicii diversificate, adaptate nevoii fiecarei familii, va putea dirija interventia profesionistilor catre prevenirea riscurilor si gasirea unor solutii eficace si eficiente pentru dezvoltarea copilului.

Studiul privind institutionalizarea copilului, realizat in 1991, scotea in evidenta intarzieri semnificative in dezvoltarea fizica si intelectuala a copiilor institutionalizati pe perioade lungi de timp fata de copilul de aceeasi varsta crescut in familie.

In studiul similar din 1997, situatia pare a fi ameliorata, in special in ceea ce priveste dezvoltarea fizica, dar se inregistreaza intarzieri in dezvoltarea intelectuala, manifestate in special prin nereusita scolara.

Necesitatea elaborarii unei conceptii unitare si coerente, in interesul copilului lipsit de familie, in sensul recurgerii la ocrotire in institutie numai atunci cand acest lucru nu poate fi evitat, trebuie sa se regaseasca in obiectivul major al institutiilor rezidentiale. Indifernt care ar fi varsta copilului, aceasta trebuie sa se reintoarca in mediul familial si sa fie pregatit pentru viata sociala. Nu trebuie trecute cu vederea experimentele realizate in cateva institutii de ocrotire, inclusiv de catre organizatii neguvernamentale , care au demonstrat posibilitatea urmaririi evolutiei copilului prin proiecte individuale.

In prezent, in leagane relatia sociala este subestimata. Desi in ultimii ani s-au produs ameliorari semnificative ale acestei situatii, ea ramane inca o problema foarte importanta. Prelungirea perioadei de ocrotire a copilului in leagan dupa varsta de 3 ani, fara o adaptare a normativelor de personal, a programelor de activitate si a conditiilor materiale de viata, nu creeaza garantia functionarii leaganului in sensul servirii interesului fundamental al copilului. La nivelul intregii tari exista un numar de aproximativ 58 de leagane, in care sunt aproximativ 9800 de copii.

Un fenomen ingrijorator care nu s-a manifestat pana in anul 1990 (sau, cel putin, nu cu o asemenea amploare si consecinte) este prezenta ilegala a majorilor in casele de copii. Conform legii, dupa varsta de 18 ani beneficiaza de ocrotire doar majorii care continua studiile, pana la varsta de 25 de ani.

Lipsa ofertelor de munca, dificultatea de a gasi o locuinta au ingreunat situatia tinerilor crescuti in casele de copii. Neavand locuinta, loc de munca sau familie care sa ii sprijine, unii dintre acesti tineri intra in conflict cu legea. Continuand sa locuiasca in casele de copii ei creeaza probleme deosebite (violenta, abuz sexual s.a.).

B.          Institutionalizarea mascata a copiilor in spitale/sectii de spitale constituie un capitol aparte. Teoretic, copiii nu sunt institutionalizati, practic insa, timpul indelungat (de ordinul anilor) pe care il petrec in aceste institutii medicale, ca si cauzele care genereaza ramanerea lor in acestea, le confera in fapt statutul de copii abandonati in grija institutiei medicale. Este vorba de sectii de recuperare pediatrica, de recuperare neuropsihica sau sectii pentru copii cu boli contagioase din diferite spitale.

In spital, personalul specializat in asistenta medicala nu le poate oferi acestor copii decat ingrijire preponderent medicalizata, care nu este suficienta. Nu se fac evaluari periodice si nu se pune in discutie cazul fiecarui copil in comisia de ocrotire a minorilor, respectiv transferul acestor copii, de exemplu in institutii care sa le ofere serviciile de care au nevoie. Pe de alta parte, copiii ramasi dupa insanatosire in spitale, datorita unor cauze sociale, se transforma, in timp, in reale cazuri medicale. Spitalizarea indelungata este nu numai ne stimulativa pentru dezvoltarea copilului, ci si extrem de traumatizanta, generand handicapuri si boli cronice.

Cazul copiilor abandonati de familie si institutionalizati mascat in diferite categorii de spitale (maternitati, sectii de recuperare neuropsihica, sanatorii, preventorii, spitale/ sectii pentru copii HIV pozitiv sau bolnavi de SIDA) genereaza situatii critice, mai ales atunci cand identitatea lor este necunoscuta.

C.          Caminul spital este singurul tip de institutie rezidentiala pentru copii in varsta de 3-18 ani, cu handicap motor asociat cu deficienta mintala profunda, care antreneaza o restrangere extrema a autonomiei si a posibilitatilor de perceptie, expresie si relationare a copilului. Costurile intretinerii revin in totalitate statului.

Caminul spital reprezinta institutia care a ridicat cele mai multe si mai grave probleme, relevant fiind faptul ca aici s-a inregistrat o rata a mortalitatii de 15-18% pe an. Faptul ca nu exista o analiza periodica a evolutiei fiecarui copil, conduce la situatia in care, copii pentru care nu este necesara internarea intr-o astfel de institutie raman aici pe perioade lungi de timp.Practica directorilor de institutii si a personalului acestora de a ocupa institutia la capacitate maxima din dorinta pastrarii posturilor, este un alt motiv care prelungeste durata sederii copilului in caminul spital.

D.          Institutiile private de ocrotire a copilului formeaza o categorie distincta in cadrul peisajului romanesc. Acestea sunt infiintate de diferite ONG-uri si sunt in mod esential diferite de institutiile publice. Ele sunt create din start dupa standarde moderne, corespunzatoare practicii actuale in domeniu pe plan international.

Asigurarea legalitatii infiintarii si functionarii acestor institutii s-a bazat pe incheierea unor contracte de asociere cu autoritatile judetene sau locale ori pe contracte similare, incheiate direct cu structuri ale guvernului.

Un exemplu de proiect dezvoltat de o institutie privata este programul de ingrijire familiala temporara 'foster care', promovat de Organizatia Holt incepand din 1994. Programul ofera o alternativa la ocrotirea de tip rezidential, cu rezultate deosebite pentru evolutia copilului . Familiile care doresc sa primeasca in plasament unul sau mai multi copii trec printr-o procedura de evaluare, prin care se analizeaza nu numai experienta in cresterea si ingrijirea copiilor, ci si motivatia pentru acest program.

Aproape fiecare dintre institutiile de ocrotire gestionate de ONG-uri poate constitui model pentru ceea ce inseamna ocrotire de tip familial, institutie deschisa spre comunitate, abordare plenara a dezvoltarii individuale a fiecarui copil ocrotit. Filozofia care sta la baza majoritatii acestor institutii este aceea ca ele constituie centre de tranzit al copilului spre o familie. Cu toate acestea, monopolul impus de institutiile publice de ocrotire nu a putut fi desfiintat, sistemul public de ocrotire rezidentiala demonstrand o mare rezistenta la schimbari structurale.

3. ADOPTIA

Adoptia este unul dintre instrumentele esentiale de protectie a drepturilor copilului, in perspectiva asigurarii unei familii pentru fiecare copil. Spre deosebire de familia de plasament, familia care adopta un copil devine familia copilului, acesta ne mai intorcandu-se in familia biologica. Statutul copilului adoptat ii confera acestuia nu numai siguranta, dar mai ales stabilitate si continuitate de viata si dezvoltare in noua familie. In consecinta, adoptia nu reprezinta o modalitate de protectie temporara, alternativa ocrotirii rezidentiale, ci mai mult decat atat, inseamna asigurarea unei familii permanente pentru copilul adoptat.

In Romania nu exista o traditie reala in ceea ce priveste adoptia copiilor, in sensul ca numarul copiilor implicati in aceasta forma de protectie a fost, in timp, mult mai mic decat numarul copiilor institutionalizati. Printre cauzele acestei realitati nu in ultimul rand se numara inexistenta, pana in anul 1993, a definirii abandonului legal al copilului.

Un caz aparte il constituie adoptiile internationale.La o cerere foarte mare pentru adoptie pe plan international, oferta de copii din Romania dupa 1989 a fost intens valorificata, cu atat mai mult cu cat reglementarile interne in acest domeniu erau practic inexistente. Astfel, intr-un an, circa 10.000 de copii au fost adoptati de familii din strainatate, soarta acestora fiind astazi mai mult sau mai putin cunoscuta.

Ca raspuns la aceasta situatie, a fost adoptata Legea 11/1990 privind incuviintarea adoptiei si a fost creat Consiliul Roman pentru Adoptii, ca autoritate guvernamentala in domeniu.Desi legea a fost amendata in mod repetat si in consecinta, rolul Comitetului Roman pentru Adoptii a fost intarit, neclaritatile sistemului au perpetuat ocolirea autoritatii guvernamentale in dirijarea si monitorizarea adoptiilor internationale. Nici ratificarea de catre Romania a doua conventii in materie de adoptii nu au schimbat situatia.Astfel, din 891 adoptii internationale incuviintate in 1993, numai 500 au avut avizul Comitetului Roman pentru Adoptii. In cursul primelor sase luni din 1994, din 1.000 de adoptii incuviintate de tribunal, numai 378 trecusera prin comitetul Roman pentru Adoptii.

Desi numarul de adoptii romanesti a crescut incepand cu anul 1991, au existat multe plangeri in legatura cu birocratia si atitudinea unor functionari implicati in procesul adoptarii unui copil, fapt care descurajeaza pe multi posibili adoptatori. In general, pana acum nu a existat o politica activa, coerenta, de promovare a adoptiei nationale.

Copiii abandonati in maternitati ajung, mai intai, in grija asistentilor maternali

Bebelusii abandonati in maternitati imediat dupa nastere sunt luati in evidenta DGASPC si dati, ulterior, in grija unor asistenti maternali. "In maternitate, nou-nascutii nu raman decat 4-5 zile si toti merg in asistenta maternala, la o familie-substitut, platita, ca salariat la nostru, pentru acest lucru", a mai explicat directorul. In evidenta asistentilor sociali intra copiii abandonati in maternitatile "Cuza Voda" si "Elena Doamna" din Iasi si in Spitalul Clinic de Copii "Sf. Maria".

De la inceputul acestui an, 9 copii au fost abandonati la Iasi, in maternitati, iar pe lista de asteptare in vederea unei adoptii exista circa 20 de familii.

Asistentii maternali sunt angajati ai DGASPC si au un salariu lunar de 470 RON, la care se adauga sporul de vechime, sporul de incordare psihica si sporul pentru mai multi copii. Pe langa acestea, asistentul mai primeste si alocatia de plasament pentru fiecare dintre copiii pe care-i ocroteste.

5. CONCLUZII SI PROPUNERI

Prin reducerea numarului de copiii abandonati in maternitati si sectii de pediatrie, o parte din fondurile publice pot fi directionate pentru rezolvarea cazurilor existente intr-un timp scurt si crearea posibilitatii de a motiva personalul specializat din cadrul serviciilor publice de asistenta sociala prin diferite recompense.

Prin implicarea sectorului non-guvernamental se pot oferi servicii de o calitate mult mai buna, se obtine o capacitate de informare mai mare si se pot atrage noi fonduri.

Competitivitatea in sectorul ONG.

Lupta pentru atragerea de noi fonduri va genera o competitie intre organizatiile care doresc sa se implice.

Cresterea accesului la asistenta primara, de sanatate si de educatie a categoriilor marginale de populatie.

Se impune astfel recomandarea in ceea ce priveste sustinerea serviciilor comunitare care isi pot converge rezultatele catre sprijinirea mentinerii copilului in mediul sau familial.

Recomandari: promovarea programelor de planning familial, imbunatatirea serviciilor din maternitati si sectiile de pediatrie, cresterea competentelor profesionistilor implicati in diferite niveluri de decizie, campanii de mediatizare la nivel national privind amploarea acestui fenomen pentru sensibilizarea opiniei publice si pentru a trezi interesul atat din partea actorilor cu putere mare de decizie cit si din partea cetatenilor.

Comunicarea cu persoanele aflate in situatia de risc reprezinta una din primele actiuni prin care se poate aprecia riscul si se pot lua primele masuri .

Solutiile survin dezvoltarii urmatoarelor domenii :

educatie sanitara , sexuala si contraceptiva in licee , promovarea imaginii femeii si a mamei ; prevenirea sarcinilor nedorite ;

dezvoltarea serviciului de asistenta sociala ;

monitorizarea sarcinilor din punct de vedere medical , cu aprecierea din timp, a riscului social ; dezvoltarea unor activitati care sa favorizeze atasamentul mama - copil ;

modificarea / adaptarea legislatiei la nevoile si la dificultatile cu care se confrunta societatea romaneasca .

Pentru a diminua fenomenul de abandon maternal trebuie trezit interesul tuturor actorilor sociali implicati in solutionarea acestui fenomen si anume :

1.     Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei (MMSSF)

2.     Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie (ANPCA)

3.     Ministerul Sanatatii

4.     Ministerul de Interne

5.     Serviciile Publice Specializate pentru Protectia Copilului si Adoptie (SPSCA)

6.     Consiliile locale/primariile

7.     Organizatiile Internationale (UNICEF, UNESCO, Fundatia Internationala pentru Copii si Familie)

8.     ONG-uri

9.     Biserica

10.  Beneficiarii (familii si mame aflate in situatia de risc de abandon maternal) si comunitatea

BIBLIOGRAFIE

Fern K. Greenwell, Raportul USAID Reforma bunastarii copilului in Romania: abandon si dezinstitutionalizare, 1987-2000

Mihaela Lambru, Influentarea politicilor publice- Ghid practic pentru organizatiile neguvernamentale, Bucuresti, 2005

Mihaela Lambru, Ioan Marginean, Parteneriatul public-privat in furnizarea de

servicii sociale, Bucuresti, 2004

Studiul UNICEF Situatia abandonului copiilor in Romania, 2005

Programul de Guvernare - Politica de protectie sociala cap 7 )