REZOLVAREA PROBLEMEI - UN PROCES AL PRACTICII ASISTENTEI SOCIALE

- fazele procesului de rezolvare a problemei in practica asistentei  sociale;

caracteristici ale relatiei de acordare a ajutorului din perspectiva acestui model;

principalele componente ale modelului;

cadrul modelului;

avantajele si limitele modelului.

Atunci cand practica asistentei sociale este privita ca un efort de solutionare a problemei, pot aparea anumite neintelegeri, care suscita semne de intrebare:

exista o supozitie, care pare a se sprijini pe un suport cultural, referitoare la faptul ca persoanele competente nu ar avea probleme si ca ar exista ceva gresit, negativ, deficitar cand se vorbeste de rezolvarea problemei. Aceasta supozitie are o baza fantezista, si anume considerentul ca de regula oamenii "nu ar avea probleme". Vom vedea ca intreaga viata umana poate fi considerata ca o straduinta continua de rezolvare de probleme;

unii prefera sa defineasca "satisfacerea nevoii" drept scop al asistentei sociale. Insa, notiunea de nevoie este vaga, greu de definit. De pilda, pot fi identificate cel putin patru acceptiuni ale acestui termen: a) nevoia normativa (definita de experti, de specialisti, pe baza anumitor standarde); b) nevoia resimtita (definita de subiect); c)nevoia exprimata (care este de fapt nevoia resimtita, asociata cu o actiune menita sa o satisfaca); d) nevoia comparativa (definita in urma comparatiilor cu alte categorii). Prin urmare, daca scopul asistentei sociale este considerat "satisfacerea nevoii", care dintre definitiile acesteia este avuta in vedere?

Viata insasi poate fi considerata un ansamblu de procese de rezolvare de probleme. O dorinta nesatisfacuta devine o problema. Dorintele umane sunt infinite, astfel ca odata ce una este satisfacuta, altele ii ocupa locul si astfel oamenii se afla in permanenta implicati in rezolvarea de probleme. Chiar si ceea ce facem in viata de zi cu zi reprezinta raspunsuri la probleme, bazandu-ne pe automatisme, desi nu suntem constienti de acest lucru. De aici, o anumita dificultate atunci cand se incearca acordarea de ajutor altora, care ar presupune parcurgerea etapelor procesului. De regula oamenii se concentreaza doar asupra rezultatelor. 

Sa luam un exemplu banal. Ne trezim dimineata si ne punem problema: "ne ridicam din pat? Cand?" Rapid, incercam sa colectam informatii despre problema: "Ce anticipam sa realizam in ziua respectiva? Cat de important este pentru noi? Cum vor reactiona ceilalti la decizia pe care o luam?" Informatiile sunt analizate si luam hotararea de a mai zabovi in pat inca o ora. Daca percepem incorect problema, apar incurcaturile.

Procesul de solutionare reprezinta o activitate cognitiva care urmareste transformarea unei probleme dintr-o stare data, intr-o stare-obiectiv. El implica eforturi sistematice de gandire si actiune in vederea trecerii de la o stare nedorita, la una dorita.           

Solutionarea problemei ca proces al vietii

Rezolvarea problemelor vietii intr-un mod competent inseamna parcurgerea anumitor etape; aceste etape sunt similare cu cele pe care le parcurg asistentii sociali atunci cand incearca sa acorde ajutor.

Initial, are loc perceperea dorintei si se defineste problema care trebuie rezolvata pentru satisfacerea acesteia; se stabilesc obiective (rezultatele dorite); se trece la angajarea procesului. Date fiind obiectivele, se incepe strangerea informatiilor legate de situatie. Acestea nu pot fi listate integral, insa, in general, vor viza raspunsul emotional propriu, dorintele si sentimentele celorlalti, sansele oferite de mediu, capacitatile proprii de a realiza actiunea propusa. Apoi se contureaza variantele de solutii, este aleasa una, se actioneaza si se face evaluarea.

Procesul de solutionare a problemelor vietii cuprinde intotdeauna emotii sau sentimente, cunostinte, perceptii, un mod de organizare a datelor, abilitati, atitudini, valori. Intre acestea se manifesta interactiuni complexe.

Rezolvarea problemei in asistenta sociala

John Dewey este cel care a scris primul despre acest proces in lucrarea "How We Think" (1933). El a incercat sa descrie procesul de gandire orientat spre un anumit obiectiv, considerand ca fiinta umana, atunci cand se confrunta cu o problema, trece prin stari de perplexitate, indoiala, confuzie. Pentru a depasi dificultatea, trebuie sa urmeze o procedura rationala, ale carei etape ar fi urmatoarele: 1) recunoasterea dificultatii; 2) definirea sau precizarea acesteia; 3)aparitia sugestiilor privind solutiile posibile, explorarea rationala a acestora, care include si colectarea datelor; 4) selectarea variantei optime; 5) realizarea solutiei.

Ceva mai tarziu, matematicianul George Polya si-a propus sa puna la punct un model de predare a matematicii. In mod asemanator, el a identificat mai multe etape ale rezolvarii problemelor in matematica: 1) intelegerea problemei, inclusiv intelegerea situatiei, a obiectivului, a conditiilor de rezolvare; 2) proiectarea unui plan dupa care obiectivul ar putea fi atins; 3)realizarea planului; 4) obtinerea rezultatelor si evaluarea.

In domeniul asistentei sociale, cea care a scris pentru prima data despre rezolvarea problemei a fost Helen Harris Perlman, in incercarea de a conferi practicii un caracter mai pragmatic. Ea a publicat lucrarea "Social Casework: A Problem-Solving Process" (1957), punand un accent deosebit pe responsabilitatea practicianului in diagnoza si in planificare. Pentru ea, rezolvarea problemei avea semnificatia unui proces si a unei metode de acordare a ajutorului.

In general, autorii care au scris despre acest subiect impart activitatea de asistenta sociala in mai multe etape, fiecare dintre ele avand propriul obiectiv si necesitand abilitati specifice: 1. recunoasterea sau definirea problemei si angajarea sistemului asistat; 2. stabilirea obiectivului (a rezultatului dorit); 3. colectarea datelor; 4. estimarea (analiza critica a) situatiei si planificarea actiunii; 5. interventia, realizarea actiunii; 6. evaluarea; 7. incheierea.

Rezolvarea prolemei si responsabilitatea practicianului

Este vorba de un proces secvential, o anumita faza depinzand de realizarea celei anterioare, dar nu liniar. La un moment dat, asistentul se poate angaja in mai multe etape, fara a fi nevoie de parcurgerea completa a celor anterioare.

Procesul in sine reprezinta o succesiune de etape in care asistentul si cel asistat decid in comun:

1. care este problema pe care doresc sa o solutioneze;
2. care este rezultatul dorit al eforturilor lor;
3. cum sa conceptualizeze acel rezultat in raport cu persistenta problemei;
4. ce proceduri sa fie luate in considerare pentru schimbarea situatiei;
5. ce actiuni specifice vor fi intreprinse pentru implementarea procedurilor;
6. cum s-au desfasurat actiunile si ce rezultate au avut.

Cheia utilizarii acestui model in asistenta sociala presupune abordarea problemei in modul in care este prezentata de solicitantul de ajutor, ori de cate ori acest lucru este posibil. Trebuie sa se porneasca de la  nevoia resimtita, de la ceea ce considera persoana ca constitui dificultatea, de la punctul sau de vedere.

Uneori, asistentii sociali sunt tentati sa se concentreze asupra a ceea ce cred ei ca ar fi problema (nevoia normativa), fiindu-le dificil sa inteleaga punctul de vedere al subiectilor. De cele mai multe ori, oamenii cu care lucreaza asistentii nu au capacitatea de exprimare a problemelor lor in termenii specifici profesiei; mai degraba ei relateaza despre dificultati in termenii nevoilor fundamentale ale vietii: gasirea unui spatiu de locuit, a unui loc de munca, obtinerea unui ajutor banesc etc.

In procesul de rezolvare a problemei, orice simptom, dorinta, nevoie poate deveni ceva de solutionat.

Desi exista mai multe modele pentru practica asistentei sociale, multi autori prefera modelul procesele de rezolvare de probleme, pe baza urmatoarelor argumente:

1)     Modelul nu contine ipoteze privind cauza, natura sau sensul problemei. Astfel, se permite ca problema sa fie definita asa cum apare sistemului asistat si celorlalte sisteme cu care acesta interactioneaza;

2)     Cadrul acestui model se bazeaza pe credinta in posibilitatea dezvoltarii potentialului tuturor sistemelor umane;

3)     La nivelul bazei teoretice, cadrul se fundeaza pe constructe selectate din psihologie, din teoria sistemelor, din teoria comunicarii, din cea a rolului si din dinamica grupurilor. Toate pornesc de la aspectele unui deficit personal si pun accentul pe tranzactia sociala;

4)     Cadrul permite concentrarea asupra obiectivelor celui asistat si ale sistemelor cu care acesta interactioneaza;

5)     Modul in care este definita problema si in care este stabilit obiectivul determina categoria de date relevante si arata unde trebuie pus accentul investigatiei. Astfel, colectarea de date este individualizata, iar interventia in viata celui asistat este redusa la minimum;

6)     Cadrul este congruent cu functia si scopurile asistentei sociale, intrucat sprijina drepturile celui asistat la definirea personala a problemei, iar in cazul in care apar diferente fata de punctul de vedere al asistentului, se prevede negocierea;

7)     Sarcinile si activitatile asistentului pot fi descrise la un nivel specific, fiind strans legate de obiectivele celui asistat.

Care sunt ipotezele de baza ale modelului?

Procesul de asistenta nu apare ca un set de tehnici prin intermediul caruia expertii, care ar intelege  "ceea ce este in mod real necorespunzator", incearca sa imbunatateasca, sa clarifice, sa planifice, sa schimbe ceva la nivelul celor asistati. Mai degraba, acest proces se contureaza ca o incercare prin care cineva, cu o pregatire speciala si cu un anumit mod de lucru, se straduieste sa stabileasca o relatie naturala, de colaborare cu o alta persoana, in interesul acesteia din urma.

Exista ipoteza ca fiecare fiinta umana este caracterizata de dorinta de a fi activa, de a-si atinge propriile obiective.

Procesul de rezolvare a problemei poate fi impartit in trei faze principale: contactul (angajarea), contractul (acordul) si actiunea. Ele pot fi examinate sub aspectul activitatilor pe care le cuprind si sub cel al abilitatilor care ii sunt necesare asistentului social.

I.        Contact (angajare).

A. Activitati:

1.     Intrevederea si identificarea problemei;

2.     Definirea problemei de rezolvat;

3.     Identificarea obiectivului;

4.     Negocierea contractului preliminar;

5.     Explorarea, investigarea, colectarea de date;

6.     Estimarea (analiza critica).

B. Abilitati necesare:

1.     De a se pune in slujba intereselor celui asistat, pe baza intelegerii contextului de agent de schimbare, a cunoasterii resurselor disponibile, a sistemului tinta;

2.     De ascultare activa (receptarea mesajelor verbale si a celor non-verbale);

3.     Comunicare de empatie, naturalete, incredere, respect si sprijin;

4.     De utilizare a tehnicilor de parafrazare, clarificare, control al perceptiei, concentrare, chestionare, reflectare, furnizare de informatii, confruntare, interpretare;

5.     De utilizare a unor metode variate de colectare a datelor (interviul, analiza documentara, observatia);

6.     De cunoastere a bazei teoretice care sa orienteze colectarea datelor spre aspectele relevante;

7.     De analiza si interpretare a sensului datelor.

II.       Contract (acord)

A.     Activitati:

1.     Estimare

2.     Formularea unui plan de interventie

3.     Stabilirea prognosticului.

B.     Abilitati necesare:

1.     Toate cele listate anterior;

2.     De utilizare a unei baze teoretice privind dezvoltarea, interactiunile si functionarea sistemelor umane, precum si de analiza si interpretare a datelor;

3.     De cunoastere a problemelor, obiectivelor, resurselor disponibile si de ordonare a datelor intr-un mod care sa sugereze actiuni utile;

4.     De formulare a unor optiuni si planuri alternative;

5.     De implicare activa a celui asistat in alegerea dintre alternative.

III.     Actiune

A.     Activitati:

1.     Realizarea planului;

2.     Incheierea;

3.     Evaluarea.

B.     Abilitati necesare:

1.     Toate cele mentionate anterior;

2.     De utilizare a metodelor adecvate rolurilor asumate pentru realizarea planului;

3.     De evaluare;

4.     Necesare incheierii si dezangajarii.

Iata o prezentare sintetica a cadrului acestui model, care, dupa B.R. Compton si B. Galaway poate furniza o imagine completa a seriei de etape si a activitatilor specifice fiecareia dintre ele.