Caracteristicile agriculturii europene

CARACTERISTICILE AGRICULTURII EUROPENE

Agricultura si silvicultura, ca utilizatori majori ai pamantului, joaca un rol cheie in determinarea sanatatii economiilor rurale, ca si a sanatatii peisajelor. Desi agricultura poate fi mai putin importanta pentru economia zonelor rurale decat este in mod normal, ea are o contributie valoroasa in cresterea economica si sustinerea mediului. Agricultura UE nu este uni-dimensionala, asa cum ati putea fi tentati sa credeti. De fapt, cultivatorii pot indeplini diferite functii, pornind de la productia de hrana si fibre si pana la managementul regiunilor rurale, conservarea naturii si turism. Cultivarea poate fi deci descrisa ca avand multiple functii.

* Europa are un sector agricol modern si competitiv, ocupand o pozitie dominanta pe pietele mondiale, atat ca exportator major, cat si ca cel mai mare importator mondial de hrana, mai ales din tarile aflate in curs de dezvoltare.

* Are un sector agricol sustinut, care foloseste metode de productie sigure, curate, ecologice, care ofera produse de calitate in vederea atingerii cererilor clientilor.

* Sectorul agricol al UE serveste comunitatile rurale, reflectand traditiile si diversitatea lor; rolul sau este nu numai de a produce hrana, ci si de a garanta supravietuirea zonei rurale ca zona in care unii oameni isi petrec viata, muncesc sau o viziteaza.

* Politica de agricultura a Europei este determinata la nivelul UE de catre guvernele statelor membre si aplicata de catre statele membre. Implica sprijin pentru veniturile cultivatorilor, in timp ce ii incurajeaza sa produca produse de o calitate inalta, cerute de piata, incurajandu-i sa dezvolte cai aditionale de imbunatatire a afacerilor in armonie cu mediul inconjurator.

Rolul agricultorilor

Printre multiplele sale functii nu trebuie sa ignoram faptul ca cultivatorii sunt oameni de afaceri (si femei) si, contrar credintelor populare, agricultura nu este o tocatoare de bani. Profitabilitatea fermelor este scazuta. Cultivatorii muncesc din greu pentru o recompensa relativ mica. Daca cultivarea nu este profitabila, atunci agricultorii existenti isi vor inceta activitatea, iar tinerii nu vor mai fi atrasi de agricultura. Asta va insemna un declin pe termen lung a industriei si a zonelor rurale.

Principala preocupare a cultivatorilor este productia de hrana. Pentru aceasta, ei folosesc traditii incetatenite de-a lungul timpului care s-au contopit cu stiinta si tehnologia moderna in scopul de a oferi hrana de buna calitate si preturi accesibile. Acest lucru implica folosirea unei combinatii de indemanare traditionala si stiinta, alaturi de cunostinte tehnice si talent de marketing. Fermierii utilizeaza din ce in ce mai frecvent informatii tehnologice in sprijinul productiei si eforturilor de marketing. La aceste atribute, cultivatorii trebuie sa adauge din ce in ce mai mult managementul terenului si expertize de mediu. In ultimii ani li s-a cerut cultivatorilor sa includa siguranta alimentara intr-un repertoriu care includea deja sanatatea animalelor si atribute ale bunastarii.

Agricultura nu inseamna numai productii de recolte si animale pentru consumul alimentar. Complexitatea unei profesii precum cea de agricultor cere cultivatorilor sa joace mai multe roluri. Pentru multi dintre cultivatori este un stil de viata.

Nu se stie sigur daca mai exista vreo profesie care sa necesite acoperiea unei arii atat de vaste de abilitati.

Majoritatea culturilor / fermelor sunt afaceri marunte, de obicei de familie. Ele sunt, in multe zone rurale, o importanta sursa de locuri de munca si actori importanti in lumea rurala.

Cultivatorii joaca un rol pozitiv in mentinerea regiunilor rurale si a mediului inconjurator, muncind pentru obtinerea unui viitor sigur si profitabil pentru ei insisi si familiile lor.

Cultivatorii nu muncesc singuri. Ei sunt prima veriga in lantul alimentar, uneori prelucrand produsele in propria ferma, dar cel mai adesea vanzandu-le altora, care le transforma in produse alimentare pe care, in cele din urma, consumatorii le gasesc in magazine.

ORIGINILE PAC

PAC isi trage radacinile din Europa de Vest a anilor 1950, ale carei societati au fost afectate de anii de razboi si in care agricultura fusese betegita, iar oferta de hrana nu putea fi garantata. Accentul s-a pus initial pe incurajarea unei mai bune productivitati in lantul alimentar, astfel incat consumatorii sa beneficieze de o oferta stabila de hrana pe care sa si-o poata permite, dar si ca sa asigure ca UE va avea un sector agricol viabil. PAC a inceput prin a oferi subventii si preturi garantate cultivatorilor, asigurandu-le stimulentele necesare pentru a produce. Asistenta financiara a fost asigurata pentru restructurarea agriculturii, in incercarea de a asigura dezvoltarea fermelor in marime si in management, precum si in dezvoltarea unor aptitudini tehno-logistice astfel incat sa fie adaptate climatul economico-sociala de atunci.

Perceptia populara este ca PAC este o politica monolotica, care nu poate fi schimbata, creata pentru a lua din banii contribuabilior, in scopul de a recompensa un grup restrans de oameni privilegiati pentru simplul fapt ca locuiesc in mediul rural. In realitate, PAC a avut intotdeauna, si continua sa aiba, motive clare ca sa existe. Si a evoluat in mod constant, pentru a reflecta nevoile in permanenta schimbare ale societatii, mai degraba decat a incercat sa raspunda presiunilor venite din partea cultivatorilor. PAC de astazi este foarte diferita de PAC din 1960.

Desi PAC a avut un mare succes in atingerea obiectivului de a indrepta atentia UE spre independenta economica, din 1980 incoace UE a trebuit sa se lupte cu surplusuri aproape permanente pentru majoritatea produselor, o parte dintre acestea fiind exportate (cu ajutorul subventiilor), altele fiind nevoiti sa le depoziteze sau sa le dispuna in interiorul UE. Aceste masuri au avut un cost bugetar ridicat, a produs distorsiuni pe unele piete mondiale si nu au servit intotdeauna celor mai bune interese ale agricultorilor, devenind astfel nepopulare printre consumatori si platitorii de taxe. In acelasi timp, societatea a devenit din ce in ce mai preocupata de problemele de mediu.

ART 2 UE – un actor important pe piata mondiala a

produselor agricole

UE are contacte ample si relatii comerciale cu terte tari si blocuri comerciale. UE ste un actor major pe piata mondiala a produselor agricole, fiind cel mai mare importator si al doilea mare exportator de produse alimentare. UE joaca un rol de frunte in realizarea acordurilor comerciale mondiale in Organizatia Mondiala a Comertului (OMC). De asemenea, a incheiat si este in curs de a negocia acorduri comerciale bilaterale cu terte tari, acorduri de liber schimb cu vecinii sai, acorduri speciale cu tarile in curs de dezvoltare, acordand acces preferential pe piata UE, si intretine relatii mai ample cu grupari regionale ca de pilda tarile din America de Sud din grupul Mercosur. UE este singura mare grupare comerciala, din randul tarilor mai bogate, care nu numai ca acorda acces preferential pe pietele sale importurilor din tarile in curs de dezvoltare, dar in practica importa cantitati considerabile din aceste tari.

Contributia UE la comertul mondial cu produse agricole

UE este un importator net semnificativ de produse agricole, fiind si un exportator net de produse alimentare prelucrate. UE a facut eforturi majore pentru a-si redirectiona politica agricola catre instrumente comerciale mai transparente si care sa distorsioneze mai putin comertul – in principal disociind de nivelele de productie circa doua treimi din platile acordate fermierilor.

UE este totodata de departe cea mai mare piata pentru exporturi de produse agricole din tarile in curs de dezvoltare si a fost prima, dintre tarile mai bogate, care a acordat, pentru produsele din tarile cele mai putin dezvoltate, accesul fara taxe vamale si contingente.

Un sustinator al regulilor comerciale multilaterale

UE promoveaza asezarea relatiilor comerciale dintre toate tarile, fie ele dezvoltate sau mai putin dezvoltate, pe reguli comerciale multilaterale in avantajul tuturor tarilor, mai ales al celor in curs de dezvoltare. De aceea UE este un puternic sustinator al OMC si a jucat intotdeauna un rol activ in discutiile si negocierile OMC privind comertul cu produse agricole. UE este angajata activ in realizarea „Agendei Doha privind Dezvoltarea” (ADD), negocieri al caror scop este continuarea liberalizarii comertului insotita de accentuarea dezvoltarii. In privinta agriculturii, acordul la care s-a ajuns in august 2004 a pregatit terenul pentru negocieri ulterioare care ar putea rezulta intr-o liberalizare considerabil mai mare a comertului agricol in comparatie cu negocierile comerciale anterioare („Runda Uruguay”). Acordul este in concordanta cu reforma PAC realizata de UE. El ar trebui sa aduca cu sine o reducere substantiala a sprijinului acordat agriculturii, sprijin ce distorsioneaza comertul, sa conduca la eliminarea practicilor concurentiale la export care distorsioneaza comertul, si sa contribuie la o deschidere semnificativa a pietelor pentru produse agricole, permitand totodata un tratament special

pentru produsele sensibile. Toate tarile in curs de dezvoltare vor beneficia de tratament special, ceea ce le va permite sa liberalizeze mai putin pe o perioada mai  indelungata.

Al doilea mare exportator mondial – si cel mai mare importator

Agricultura europeana este un actor important pe pietele mondiale de produse agricole. Capacitatea agriculturii europene de a produce cantitati mari de produse agricole, precum si diversitatea si calitatea acestor produse, au facut din UE un mare exportator de produse alimentare (al doilea mare exportator mondial, cu exporturi de produse agricole in valoare de 61,088 miliarde de Euro in anul 2002). Dar nu este vorba in totalitate de o circulatie in sens unic. UE este si cel mai mare importator mondial de produse agricole. In 2002, importurile de produse agricole au fost estimate la 61,274 miliarde Euro.Din 1990 incoace, pozitia de exportator net a scazut in fiecare sector.

Comertul cu tarile in curs de dezvoltare

Volumul de produse agricole importate de UE din tarile in curs de dezvoltare si din cele mai putin dezvoltate este deja impresionant si este mai mare decat cel al SUA, Japonia, Australia si Noua Zeelanda la un loc. UE poate astfel demonstra clar ca nu este o „fortareata”. Este un lider mondial care lucreaza in favoarea unei imbunatatiri treptate a liberalizarii comertului, folosind instrumente multilaterale si regionale/bilaterale.

Noi state membre, noi provocari

Extinderea UE pentru a cuprinde 10 noi State Membre (Republica Ceha, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria) de la 1 mai 2004 a fost un reper istoric in reconstruirea Europei dupa secole de separari distructive reprezentate de razboi si conflict ideologic. Intreaga Europa va avea de castigat de pe urma unei stabilitati politice si unei securitati asigurate, ca si de pe urma extinderii pietei interne de la 380 la 454 milioane de oameni. Aceasta piata largita va oferi totodata oportunitati noi pentru dezvoltarea agriculturii europene si a politicii agricole comune a UE (PAC). Numeric vorbind, impactul extinderii asupra agriculturii UE este spectaculos. Inca 4 milioane de fermieri s-au adaugat la populatia de 7 milioane de fermieri deja existenta in Europa. Noile State Membre adauga 38 milioane de hectare de teren agricol la cele 130 milioane de hectare din vechea Europa cu 15 state, o crestere de 30%, desi productia in Europa cu 25 de state va creste cu doar 10-20% pentru majoritatea produselor. Aceasta confirma ca marele potential de productie agricola al noilor State Membre este inca departe de a fi utilizat pe deplin.

Fermierii din noile State Membre au acces la piata unica din UE si beneficiaza de

preturile ei relativ stabile ca si de plati directe (introduse treptat pentru a atinge nivelul complet din UE) si de masuri de dezvoltare rurala. In ciuda progresului in modernizarea si restructurarea sectorului agricol care a avut loc in noile State Membre (mai ales tarile ex-comuniste) in anii din urma, una din provocarile cheie a fost imbunatatirea prosperitatii in agricultura si in comunitatile rurale in general. Intens mediatizatele diferente de prosperitate dintre cele 15 State Membre vechi si noile State Membre (in 2001, 45% din nivelul UE cu 15 State Membre) sunt chiar mai accentuate in zonele rurale din cauza unei combinatii de venituri mai mici si niveluri de somaj mai ridicate din aceste zone in comparatie cu zonele urbane (aceste disparitati sunt mai mari in noile State Membre decat in UE cu 15 State Membre).

Aceasta este o provocare pe care UE a inceput deja sa o abordeze prin elaborarea de noi masuri de dezvoltare rurala destinate rezolve situatia specifica a noilor State Membre. De exemplu, in aceste tari exista multe ferme mici de „semi-subzistenta”, care produc pentru consumul propriu, dar si comercializeaza o parte din produse. Pentru a ajuta familia de agricultori sa faca fata problemelor banesti in timp ce ferma se restructureaza pentru a deveni viabila din punct de vedere comercial, se ofera un ajutor pentru venit pe o perioada de pana la 5 ani. Se pot subventiona serviciile de consultanta pentru ferme pentru a pune la dispozitia fermierilor sprijinul specialistilor pentru a cultiva pamantul intr-o maniera durabila din punct de vedere ecologic, pentru a-si diversifica activitatile agricole, sau pentru a-si moderniza instalatiile.

Exista totodata un ajutor special pentru investitii cu scopul de a-i ajuta pe fermierii din noile State Membre sa indeplineasca standardele legate de sanatatea publica si igiena, protectia animalelor si protectia muncii.

Este important de subliniat ca obligatiile pe care le presupune apartenenta la UE sau aplicat imediat fermierilor din noile State Membre. Un exemplu este siguranta alimentelor, care este un aspect atat de important pentru consumatorii UE incat nu s-a acceptat nici o diminuare a standardelor.

ART 3   Istoric al Politicii Agricole Comune (PAC)

1. Diversitatea contrastelor

Initial, includerea agriculturii in tratatul care punea bazele Comunitatii Economice Europene (European Economic Community) a fost foarte disputata. In cele sase state fondatoare ale Comunitatii, structuri sociale si economice importante, alaturi de interventii guvernamentale la niveluri foarte diferite analizau agricultura. Statele orientate pe export, ca Franta si Olanda, au promovat strategii de mentinere a preturilor la un nivel scazut, in timp ce alte state ca Germania, de exemplu, au adoptat sisteme care puneau accentul mai mult pe aspectul protectionist. In Germania si Italia a predominat o forma de organizare la scara mai mica, in timp ce in alte state fermele de capacitate ridicata aveau o pondere mai mare.

La mijlocul anilor 50, agricultura celor sase state europene asigura 17,5 milioane de locuri de munca (o treime din populatia activa a Italiei, 25% in Franta si 10% din cea a Belgiei). Aproximativ 85% din fermele din Italia, 55% din cele din Germania si mai putin de 35% din fermele Frantei aveau dimensiuni cuprinse intre 0.5 si 5 ha. Contributia agriculturii la PIB a variat de la 8,4% (Belgia) pana la 23% (Italia). Cu o productie la ha de doua ori si jumatate mai mare decat in Italia, Olanda si Belgia au inregistrat cele mai mari valori. 

In aprilie 1956, dupa conferinta de la Messina, “Raportul Spaak” a ajuns la concluzia ca o Piata Comuna care sa excluda agricultura era imposibila. Acest lucru a decis neaderarea Marii Britanii la Comuniunea Economica Europeana, cel putin la acea data.

In 1958, la conferinta de la Stresa (Italia de Nord) au fost formulate principiile Politicii Agricole Comune.

Intre anii1962 si 1964, au fost instituite primele organizatii “provizorii” de piata care includeau deja toate elementele principale ale organizatiilor de piata constituite ulterior, dar care au inceput prin a se ocupa de diferitele niveluri de preturi din toate statele membre. Abia din 1 iulie 1967, au intrat in vigoare reglementarile privind preturile in cadrul intregii Comunitati. 

Pe 1 iulie 1968 a fost initiat tranzitul liber al produselor agricole, ca urmare a infiintarii organizatiilor de piata pentru majoritatea acestor produse, organizatii ce prevedeau reglementari in privinta exportului si importului si contracte specifice fiecarui sector.

In 1970, organizatiile de piata au fost felicitate pentru consensul privind finantarea Comunitatii, ceea ce era legat de hotararea de a inlocui contributiile financiare ale statelor membre cu mijloace financiare proprii. 

In prezent, peste 90% din produsele agricole sunt incluse in 20 de organizatii de piata.

Politica Agricola Comuna a fost una dintre primele Strategii Comune ale statelor membre. Importanta ei a fost demonstrata si de legislatia cuprinzatoare a Uniunii referitoare la PAC (in jur de 3000 de acte legislative pe an) si de numarul mare de hotarari judecatoresti ale Curtii Comunitatii Europene. De aceea, PAC a fost, de asemenea, considerata “motorul unitatii europene”. 

2. Rolul strategiilor nationale ale fermelor

De-a lungul anilor, Comunitatea a preluat de la statele membre majoritatea competentelor privind masurile strategice referitoare la ferme. Astfel, piata si strategia preturilor au devenit sarcini exclusive ale Comunitatii. In timpul procesului de luare a deciziilor, o cuprinzatoare procedura de coordonare intre statele membre si institutiile europene apara interesele nationale.

Cu toate ca majoritatea deciziilor strategice au devenit sarcina Comunitatii, unele sarcini au ramas totusi in grija statelor membre. De exemplu, problemele privind garantia sociala a fermierilor si a celor ce lucreaza la ferme, ca si sistemul direct de taxe, trebuie sa fie stabilite de guvernele statelor respective.

3. Cresterea productivitatii

Pana la mijlocul anilor 60, sarcina covarsitoare a oricarei politici agricole din Europa era sa faca fata lipsei de hrana. La inceputul anilor 60, necesarul la cereale era asigurat in proportie de 83% (dar s-a ridicat in prezent la 99%).

In mod similar, gradul de autonomie de consum (capacitatea de a-si acoperi consumul din productia proprie) la carnea de vaca si de vitel a crescut de la 92 la 116%. 

Datorita cresterii productivitatii in anii 70-80, a fost depasit gradul de autonomie de consum necesar in cazul multor produse. Dupa S.U.A., Comunitatea a devenit cel mai important exportator de produse agro-alimentare. 

Acum 40 de ani, de pe un ha se recoltau 2, 5 t de grau, in timp ce in prezent se recolteaza peste 6 t de pe aceeasi suprafata. In medie, in Olanda si Danemarca se obtineau 3000 l de lapte de la o vaca, iar acum cantitatea de lapte obtinuta depaseste 5000 l.

Surplusurile inregistrate la productia de cereale, de carne de vita, de lapte si de vin, si cheltuielile ridicate datorate acestor surplusuri au determinat luarea unor masuri de limitare a productiei in anii 80. 

Fermierii aveau garantia ca surplusurile aparute la cereale, carne sau lapte vor fi cumparate la un pret rezonabil. Prin urmare, productia nu a trebuit sa fie redusa odata cu aparitia primelor surplusuri. Comunitatea a cumparat cantitati aproape nelimitate de produse in surplus, la preturile stabilite. Aceasta forma de sprijin era responsabila pentru surplusurile care apareau in productie si pentru cheltuielile bugetare ridicate efectuate pentru interventii si pentru depozitarea acestor produse. Din aceasta cauza, pentru a reduce costurile Politicii Agricole Comune au fost introduse anumite cote de productie la lapte, taxe pentru lapte si cereale, si sume-plafon pentru interventii.

In ultimii ani, o mare parte a bugetului pentru agricultura a fost folosit pentru finantarea depozitarilor, restituirea produselor exportate, vanzari deosebite si uneori chiar pentru distrugerea produselor in surplus. Astfel, sume importante de bani nu au ajuns direct la fermieri, ci au fost folosite de detinatorii de stoc si de consumatorii din tarile din lumea a treia. 

4. Reforma PAC 1992

Aceasta reforma a devenit necesara din cauza cheltuielilor foarte mari efectuate pentru depozitarea surplusurilor, a presiunii internationale pentru includerea agriculturii in Acordul General pentru Tarife Uruguay - Round, care a debutat in 1986, si a problemelor de mediu care au devenit din ce in ce mai evidente. Scopul consta in promovarea unei agriculturi mai putin intensive, reducerea surplusului de productie si contributia la protectia mediului.

Reforma PAC din 1992 s-a limitat la culturile de plante (cereale, plante oleaginoase si plante proteice) si carnea de vita. Sistemul de subventionare a preturilor folosit pana atunci a fost completat cu plati directe (compensatorii) pentru fermieri. Astfel, reducerea preturilor minime garantate si a pierderilor de venituri astfel rezultate au fost in mare parte echilibrate prin intermediul platilor directe raportate la suprafata exploatata sau la numarul de vite.

Cativa ani mai tarziu, o evaluare riguroasa a PAC a demonstrat ca fusesera realizate progrese considerabile pe pietele de produse care fusesera supuse reformei. Surplusurile de grane, lapte si carne de vita au fost eliminate aproape total. Importul de alimente a scazut, competivitatea in sectorul produselor din carne de porc si pasare a crescut, iar cerealele, cea mai importanta materie prima in industria alimentara, a devenit disponibila la preturi mai mici.

In special in cazul cerealelor, desfiintarea stocurilor a fost numai partial cauzata de reforma. Deficientele actuale si efectele imbolnavirii bovinelor (encefalopatia spongiforma bovina) a avut urmari negative pe piata produselor din carne de vita si a dus din nou la aparitia surplusurilor.

Cum sistemul de subventionare a preturilor a fost suplimentat de sistemul platilor directe, o mai mare parte a fondurilor banesti a ajuns direct la fermieri si nu indirect, prin intermediul altor sectoare.

ART.4 Common Agricultural Policy

What is the Common Agricultural Policy?

The key objectives of the Common Agricultural Policy (CAP), as enshrined in the EU treaties, is to:

Increase agricultural productivity thus to ensure a fair standard of living for agricultural producers

Stabilise markets

Assure availability of supplies

Ensure reasonable prices to consumers

In fact, with countries outside the EU generally able to produce agricultural products at far lower prices than member states - either because of the enormous size and the scale of their industries (eg the USA, Canada) or because of lower standards (eg the developing world) - the EU is largely keeping prices up.

The price support system dominates the CAP debate, mainly because of its expense. It comprises:

A target price: a price at which it is hoped farmers will be able to obtain on the open market

A threshold price: the price to which imports are raised when world prices are lower than EU prices

A guaranteed or intervention price: the price at which the Commission will take surplus product off the market by stepping in and buying it up

Some 90 per cent of EU produce is protected in some way by the CAP, with some 70 per cent in receipt of support prices. It is the EU's biggest single spending commitment, absorbing between 40 and 50 per cent of the entire EU budget.

Background

Agriculture, and the CAP, is the area where European integration has arguably proceeded further than any other.

Agriculture has been at the heart of the EU project since the very outset(inceput), and its privileged position is widely (in mare masura)viewed as part of a 'deal' between France and Germany. Concerned that it would lose out in a common free market in industrial products, France demanded a common market for agricultural products that did not open up competition, but rather protected its farmers from it. The deal was popular at the time, due to food market instabilities, the disproportionate influence of food prices on inflation and a need to maintain domestic food industries for political reasons.

The CAP was established in 1957.

By the 1980s, the CAP's financial incentives for food production and investment led to massive overproduction, forcing the EU to accumulate notional 'butter mountains' and 'wine lakes' by buying up surplus produce to maintain prices. In addition, the focus on production and the use of chemicals and heavy machinery led to concerns about environmental degradation.

There were also frequent accusations of CAP corruption and fraud, and in the early 1980s, the cost of CAP was seen as threatening to destabilise the whole community.

The McSharry reforms of 1992 went a long way to replacing guaranteed prices with a new system of direct payments of compensation to farmers if prices fell below a certain level. The McSharry reforms also offered compensation for farmers who pursued environmentally friendly practices.

The 1999 Berlin Council reformed the CAP further, under Agenda 2000. These reforms, which came into effect in March 2003, replaced production subsidies with a scheme of direct payments linked directly to compliance with a set of standards on food safety, animal rights and environmental concerns. The most fundamental new element is the new 'Single Farm Payment' that replaces the vast array of existing direct payment schemes. The key thrust of the reforms has therefore been to break the link between subsidies and production, so that farmers produce for the market and not to gain financial support.

100 per cent decoupling will be in place by 2005 - except for in France, which has been given until 2007.

The UK receives relatively little money from the CAP, because of its smaller agricultural sector. As a result, in 1984, Margaret Thatcher secured a substantial rebate for the UK on its EU budget contribution.

Controversies

The CAP has been criticised for its large budget and for supporting inefficient agricultural practices. The 1990s reforms are accused of so far having done little to reduce its cost, and of leaving agricultural prices unnecessarily high at the expense of the consumer.

By encouraging overproduction, the CAP forced the EU to buy up surplus produce, which it then sold on cheaply in the developing world - undercutting local producers and damaging local economies. 'Dumping' of this sort, combined with high external tariffs for food imports, led to considerable international criticism of the CAP, notably at the Doha World Trade Organisation talks in 2003.

Attempts to reduce overproduction by paying farmers to 'set aside' land are thought to have mitigated but not eleminated the problem. Set aside also risked colouring the public's perception of farmers - who the public thought were being paid to do nothing.

Furthermore, by encouraging farm 'modernisation', the CAP was blamed for environmental damage caused by the increase of agricultural chemicals and intensive farming methods. Some have blamed the CAP for the practices that led to a series of food safety scares during the 1980s and 1990s, chief among them being BSE.

It is also claimed that the distribution of funds under the CAP is unfair - with some 20 per cent of farms, primarily the larger ones, receiving 70 per cent of the subsidies.

There is also CAP fraud in some member states, where levels of diligence to prevent fraud reflect different levels of effectiveness from different member states' agriculture ministries.

EU enlargement poses a serious challenge to the CAP: the economies of some of the accession states due to join in 2004 - notably the largest, Poland - are heavily agrarian. The massive cost of including these new states in prevailing CAP terms led to France and Germany developing a deal to freeze CAP spending between 2006 and 2013, and phasing in payments to the new members, in 2002. The accession states were outraged, and successfully secured additional payments, in spite of the Berlin Council's commitment to stabilise CAP spending.

However, the Common Agricultural Policy has contributed to an improvement in European agricultural efficiency by promoting modernisation and rationalisation. Average agricultural incomes have risen roughly in line with other sectors, markets have been stablised, and the EU has been rendered virtually self-sufficient in all foodstuffs that its climate permits to be cultivated.

Statistics

CAP cost around €40 billion in 2000, of which about €10.8 billion went on market price support, €25.5 billion on direct payments and €4.2 billion on rural development and agri-environment schemes

In 2000, the CAP cost European consumers an extra €48 billion in food costs

The cost of the CAP has declined as a proportion of the EU budget - dropping to slightly over 40 per cent in 2003, down from 68 per cent in 1988

Statistics 1: (Source: DEFRA, 2004); Statistic 2: (Source: OECD, 2000); Statistic 3: (Source: European Commission, 2004)

ART 5. Rural development measures

Rural development policy under Agenda 2000 (in operation until 2006) offers a 'menu' of measures. Member States choose from this menu those measures that suit the needs of their rural areas best. These are then included in their national or regional programmes. Measures eligible for EU support are co-financed with Member States. Following the June 2003 CAP reform rural development policy was widened. For example, agri-environment measures will receive more EU funding. But it also provides specific new elements of support.

Long-standing rural development measures

Investments in farm businesses

The EU provides financial assistance for investments in farm businesses aimed at improving farm incomes, living standards and the working and production conditions of farmers. Investments must meet objectives such as:

reducing production costs;

improving product quality;

preserving and improving the environment;

meeting hygiene and animal welfare conditions

encouraging diversification in agricultural activities.

Human resources: young farmers, early retirement, training

The EU offers financial incentives to encourage the transfer of farm businesses from one generation to another, via assistance for young farmers to start up in farming (an expensive undertaking) and through the encouragement of early retirement (so that farms can be made available for the next generation). Financing of training programmes is also available.

Less favoured areas (LFAs) and areas subject to environmental constraints

Certain rural areas are designated as less favoured areas because farming conditions are more difficult there. These difficulties result from natural handicaps such as mountainous terrain, soil conditions, climate etc., which increase production costs and reduce agricultural yields. Farmers in LFAs are eligible for subsidies to compensate them for the additional costs they face. These payments now also take into account the role LFA farmers play in looking after the natural landscape.

Farmers in areas subject to restrictions on agricultural use, as a result of implementation of EU environmental protection rules, can also benefit from payments intended to compensate for the additional costs and income losses linked to these constraints.

Agri-environment measures

Agri-environment schemes were introduced in the CAP reforms of 1992. Farmers who sign up voluntarily, for a minimum of five years, to farm to a very high environmental standard (beyond statutory requirements) are rewarded for the environmental services rendered. They are given payments that take into account the income loss and additional costs that result from farming to higher environmental standards, and the need to provide them with an incentive to change their farming practices.

Processing and marketing of agricultural products

Adapting production to what the market demands, researching new commercial outlets, and adding value to agricultural products, are all important in helping to raise the competitiveness of the sector. Finance is made available for investments to improve the processing and marketing of agricultural products.

Forestry

Forests make up 36 % of the EU's land area. Support for sustainable forestry is part of the 1998 EU forestry strategy, aimed at ensuring the protection and sustainable management and development of the EU's forests. The strategy focuses on the essential ecological, economic and social role of forests and covers such measures as investments to improve their economic, ecological or social value, and to restore the potential of forestry production following damage by natural disasters and fire. Support will also be available for tree plantations, on agricultural and non-agricultural land, which meet local conditions and are suitable for the environment.

Measures promoting the adaptation and development of rural areas

The EU funds a series of measures aimed both at the agricultural sector and at promoting the wider economic development of rural areas. Funding can cover, among other things, land improvement, basic services for the rural economy and population, renovation and development of villages and protection and conservation of the rural heritage, diversification of agricultural activities to provide multiple activities or alternative incomes, agricultural water resources management, encouragement of tourist and craft activities, and protection of the environment.

More recent measures following the June 2003 reform

Food quality measures

Two new measures are being introduced:

temporary support, reducing over time, will be available to help farmers adapt to the tough (statutory) EU standards on the environment, public, animal and plant health, animal welfare and occupational safety;

financial assistance for farmers to help with the costs of using farm advisory services to assess the performance of their farm business against the new cross-compliance standards being introduced.

Animal welfare

The scope of the agri-environment measures will be widened to make financial support available to farmers who make extra animal welfare improvements. Respect for statutory animal welfare standards will have to be met at farmers' own cost, but the EU will provide support to farmers who enter into voluntary commitments to meet standards which go beyond established animal husbandry practice.