Prin Valea Galbenelelor

E neindoios ca din intreg lantul Bucegilor, muntele cel mai frumos si mai interesant este Costila. Vai si viroage, brane si poeni inierbite, pereti de piatra si coaste impadurite, Costila ofera o varietate de forme intradevar uimitoare.

Iata la ce ma gandeam in dimineata zilei de 25 Iulie, cand, in tovarasia a doi prieteni[1], suiam poteca insemnata cu verde (verde vertical, spre V. Alba), a T.C. R. prin padurea Munticelului.

Plecasem dis-de-dimineata din Busteni, cu gandul sa facem o excursie mai deosebita, si hotarasem anume sa urcam una din vaile cele mai grele din Bucegi, Valea Galbenelelor.

Suim, printr o padure deasa de brazi, condusi atat de urme de care, cat si de semnele asociatiei noastre, trecem pe rand prin mai multe, poeni, dintre cari una ne prilejueste o frumoasa vedere asupra Caraimanului si, dupa vreun ceas de mers, ajungem la o raspantie. Poteca de Valea Alba continua sa sue din greu la mal, iar din ea, spre dreapta, se desparte un drum lucrat, bun, ce sue o mica coasta si dispare dupa un colt: aceasta este poteca ce duce spre Poiana Costilei. O urmam.

Pentru moment am incetat urcusul. (Suntem cam la 1360 m alt.) si drumul urmeaza orizontal si foarte bine lucrat, pana ce in cale ni se pune o vale larga si adanca, plina de bolovani si de craci; ea este partea inferioara a Vaii Costilelor. O traversam si imediat ce suim pe malul opus, parasim poteca cea buna si urcam dea lungul vaii, spre stanga.

Suisul e greu si obositor, atat din pricina povarnisului inclinat cat mai ales a cracilor uscate si a trunchiurilor putrede pe care le intilnim in cale. Suim mereu, pe ici-colea strecurandu-ne printre bolovani uriasi, veniti de buna seama de sus, din blocul Costilei si, dupa mai bine de trei sferturi de ora (dela poteca), ajungem pe malul stang al vaii Costilelor intr'o frumoasa poiana acoperita cu iarba mare, patata pe alocuri de cerculete de jnepeni. La dreapta noastra rasare un tanc ascutit, legat de restul muntelui printr'o creasta din care ies cateva zade, pe jumatate uscate. Escaladam aceasta creasta si facem un popas (alt. 1720 metri).

De aici avem o priveliste minunata. In fata noastra se avanta spre cer doua vai abrupte; la stanga, Valea Costilelor pare o cascada de bolovani si saritori, ce scapa din culme, de sub stanca lui Gelepeanu. (Numele i-a fost dat in amintirea adancului cunoscator si iubitor al Bucegilor, Nicolae Gelepeanu din Busteni. De obiceiu stanca e numita Nasul lui Traian), La dreapta, ceva mai deschisa, si pare-se, mai putin inclinata, este Valea Galbenelelor, pe care vrem sa o suim. Intre aceste doua vai, o coama de piatra, incununata sus de dara ierboasa a braului mare, se arunca spre noi si isi infige piciorul intr'o padurice de jnepeni, asezata calare in partea de sus a crestei pe care ne aflam.

Cam la 8 h 30', dupa un parcurs de circa 6 km si dupa ce ne-am odihnit bine, pornim la drum. Coboram spre dreapta, o coasta impadurita, facandu-ne loc printre tufe de lilieci de munte, si, dupa vreun sfert de ora, ne gasim in fundul vaii Galbenelelor, fund plin de blocuri uriase pe alocuri acoperite de iarba si floricele.

Urmam fundul, incalecand bolovani si suind sarituri, uneori pe maluri, de cele mai multe ori chiar prin firul vaii, spre tinta pe care o avem mereu sub ochi. Strunga Galbenelelor, singura trecatoare intre aceasta vale si Valea Malinilor, care se distinge colo sus, in alb, pe albastrul inchis al cerului.

Escalada foarte obositoare si inceata, nu ofera nici un pericol: saritori destule, dar de o inaltime cuviincioasa, astfel incat putem inainta fara piedici. Dela o vreme (cam pe la 2000 m alt.), valea incepe sa se mai deschida, saritorile se imputineaza, se micsoreaza, iar malurile, putin mai aplecate, ne ofera un drum mai repede, desi cam primejdios, fiind acoperite de grohot ce fuge de sub talpile picioarelor, marturie a zapezilor ce dainuesc pe aci mai tot timpul anului.

Pe stanga ne tine tovarasie unul din povarnisurile cele mai fantastice pe care le-am vazut in Bucegi: perete drept si de o inaltime ametitoare (aprox. 450 m), ce numai spre poale tolereaza ici-colea cate un braneag printre lespezile-i de piatra.

Cu cat ne apropiem de tinta, suisul devine mai repede, valea e mai usoara, iar noi suntem dornici sa avem in sfarsit o vedere asupra Vaii Malinilor pe care o ghicim dupa creasta din dreapta.

Iata-ne ajunsi, dupa circa 12 km dela Busteni. Orele sunt 12. Strunga Galbenelelor este asezata intr'o pozitie minunata. Facem popasul pe un tapsan inierbit, pe care-l gasim chiar pe creasta (2.200 m alt.).

Vederea s'a largit considerabil, intr'o parte, avem sub noi valea Galbenelelor pe care am urcat; de cealalta parte coastele priponite ale Valcelului cu Scorusi si ale Vaii Malinilor, strabatute, in partea de sus, de braul mare al Costilei; in fata, un tanc in echilibru intre cele doua vai, le domina pe amandoua cu mai multe sute de metri inaltime.

Mancam, si apoi pentru a ne odihni si a ne face siesta, ne intindem pe iarba verde, sub un colt de stanca, ca sa ne prajim la soare si sa ne adapostim de vantul ce sufla cu putere. Sufletul ne este plin de maretia muntelui; suspendati, cum suntem in vazduhul auriu, ne gandim la multimea tineretului care ne-ar putea imita si care prefera peroanele garilor, salile casinourilor sau soseaua prafuita si incinsa de soarele arzator.

Si asa, intre viata si somn, nu stiu cum a trecut timpul, dar umbra aruncata pe masivul Costilei se apropia repede de noi, vestinciu-ne ca trebue sa o pornim. E ora 2.

Din Strunga Galbenelelor tulim putin in partea opusa de unde am suit si numai decat dam de un valcel stramt, care coboara repede din varful Costilei si se uneste, de vale, cu vagauna principala a Malinilor. Ne lasam pe acest valcel, caci mai departe spre stanga nu putem continua, si numai mult mai jos, pe la 2050 m alt., putem sa traversam dambul ce ne desparte de valea principala a Malinilor si cobori pe malul drept al ei prin niste coaste acoperite de o iarba abundenta. Valea aci se largeste considerabil spre dreapta dar este totusi marginita de pereti abrupti si inalti, traversati pe alocuri de cate un braneag injnepenit.

In punctul acesta coborim catre stanga in fundul vaii si dam de apa in niste bliduri scobite in lespezile orizontale de piatra. Locul se numeste "La Lespezi'.

Coboram acum, chiar prin fundul vaii, drum foarte plicticos din pricina grohotisului abundent ce il acopera, si de aceea suntem bucurosi cand, putin mai jos, putem lua spre stanga o carare de piatra ce ne scoate sus, in niste coaste injnepenite. Minune!, in locul acesta deosebim, pe niste lespezi, cateva semne tacute cu vopsea rosie. Coboram repede, uneori mai repede de cat am vrea. spre dreapta, si peste putin, iata-ne ajunsi in Poiana Malinilor, centru important, atat pentru vanatori, caci e un loc favorit al caprelor, cat si pentru turisti, caci de aci se poate trece in Valea Verde sau in alte vai ale Costilei.

Printr'un horn inerbit ne lasam din nou spre dreapta in vale (1.750 m alt.). Urcam putin fundul si apoi, opriti in loc de o saritoare, suim pe dreapta o creasta si coboram din nou, de data aceasta intr'un valcel secundar. Si aci gasim cateva semne rosii. Traversam valcelul si suim dincolo un horn repede, in care, din norocire suisul este ajutat de un trunchiu pus in picioare si in care sunt batute cateva piroane.

Iata-ne pe o creasta, La picioare se vede poiaria Costilei, cam la 250 metri sub noi. Ne uitam inapoi. Valea Malinilor se vede intreaga. Se arunca de sus, din culme, intre doua cascade de tancuri si tutuiuri, vagauna fantastica prin abruptul ei incurcat de bolovani si saritori, marginita spre vale, in punctul unde da in poiana Vaii Cerbului de doi paznici impozanti, doi colti ascutiti si inalti. Spre stanga, vedem Valcelul Coltilor, pe care daca sui (si nu e tocmai-tocmai usor), se poate ajunge sus, pe creasta ce margineste incoace Valea Galbenelelor.

Soarele a disparut deabinelea dupa culme si umbrele tancurilor se lungesc din ce in ce. O luam repede la vale, prin craci si balarii inalte, prin grohot si frunze uscate, si dupa o jumatate de ora, iata-ne deodata iesiti la lumina in poiana Costilei. E ora seapte. Varful Galmei Mari este inca luminat de ultimele raze cari strabat prin spartura Vaii Albe, dar poiana insasi este invelita in umbra. Trebue s'o luam la picior sa nu ne prinda noaptea prin rapele de pe plaiul Fanului. Suim drumul obisnuit (marcat de T.C.R. cu galben orizontal) si apoi coboram repede dincolo spre soseaua Vaii Cerbului, intunericul s'a lasat bine cand intram in Busteni.

Radu Titeica, student inginer din sectia Bucuresti a T.C. R.

Nota. Ambele explorari, descrise mai sus, au fost efectuate pentru prima data de catre Nicolae Bogdan, Doctorul Petru Gold-Haret si Domnul Mihai Haret, sub conducerea vestitei calauze Nicolae Jilipeanu, despre care d-l Nestor Urechia in minunata sa lucrare Vraja Bucegilor, vorbeste atat de duios.