Recuperarea sociala a infractorului

RECUPERAREA SOCIALA A INFRACTORULUI

Politica de tratament este de la inceput o orientare penitenciara menita sa redea condamnatului o sansa veritabila de a redeveni un om liber. Este vorba despre "principiul umanist" care recunoaste detinutului dreptul la tratamentul de resocializare. In literatura de specialitate notiunea de tratament desemneaza masurile de prevenire in special al recidivei la persoanele care sunt supuse privarii de libertate.

Istoria ideii de tratament, este a unei discipline care oscileaza intre drept, medicina, politica si morala. De aceea, politica de tratament a fost criticata de cei care gandeau ca este imposibil sa judeci delincventul, din moment ce deseori societatea are mai multa responsabilitate decat el in ceea ce priveste infractiunea comisa. In medicina, tratamentul are ca obiectiv intoarcerea la starea de sanatate normala a individului sau macar o apropiere de aceasta stare. Din punct de vedere al penologiei, corpul social se comporta ca un organism viu care reactioneaza la o leziune.

A vorbi despre tratament inseamna a admite ca delincventul are ceva special care se adauga calitatii sale de om, fara a fi inerent acestuia. Ideea de tratament implica prezenta la delincvent a unor structuri psihice specifice care se suprapun pe structurile personalitatii normale. A defini anormalitatea prin inadaptare sociala inseamna a accepta ideea ca individul trebuie sa se inscrie normelor unei anume societati oricum ar fi ea constituita si condusa.

Pedeapsa compenseaza trecutul si este necesar sa se impuna vinovatului o pedeapsa daca nu dorim sa-l excludem pe acesta din societate. Reintegrarea sociala nu poate fi acordata decat cu acest pret pentru ca nici o societate nu poate exista fara un minim de norme si mijloace de coercitie pentru indivizii care nu se conformeaza normelor.

Rolul primordial in resocializarea detinutului intr-un mediu penitenciar il detine educatorul. Educatorul trebuie sa faciliteze apropierea de el a detinutului, sa stabileasca relatia dintre infractiune si constantele personalitatii acestuia, sa pregateasca terenul unei noi raportari la volorile sociale dupa executarea pedepsei.

Resocializarea ca o "rupere completa de trecut" actioneaza la nivelul restructurarii profunde a personalitatii delincvente, in ideea prevenirii recidivei, a asigurarii unor conditii de viata compatibile cu statutul demnitatii umane si cu normele sociale, precum si incadrarea in roluri sociale si relatii interumane normale.

In conceptia structural-functionalista a lui Parsons, principala conditie a stabilitatii si conservarii sistemului social o constituie existenta unui consens al membrilor societatii asupra normelor si valorilor fundamentale, care determina motivatiile actiunii[1]. Conformitatea cu indicatiile normative si cu reperele evaluative ale societatii reprezinta o necesitate imperativa pentru viata indivizilor, tot asa cum adaptarea sau integrarea constituie trebuinte functionale obligatorii pentru realizarea unei actiuni sociale moral adecvate.

Procesul de conformare la exigentele ordinii sociale este denumit socializare, proces  prin care prin interiorizarea normelor si valorilor grupului social, individul devine actor al sistemului. Intrucat prin ele insele, sanctiunile nu garanteaza conformarea indivizilor, procesul de socializare intervine ca un mecanism de control social care asigura ca normele si valorile sociale vor fi invatate sau asimilate, devenind parte integranta a personalitatii delincventului. Socializarea se afla intr-o legatura de interdependenta cu imitatia, adaptarea, integrarea sociala sau culturala.

Este evident ca functia terapeutica a justitiei trebuie prelungita si in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea si dupa liberarea detinutului. Politica penitenciara va trebui insa abordata in contextul politicii sociale obisnuite - invatamant, sanatate, servicii - fara a face din ea un domeniu distinct. Aceasta inseamna a recunoaste ca viata de zi cu zi dintr-un penitenciar este mai complexa decat viata dintr-o societate normala.