|
|
|
Cuprins:
1. Introducere
Asupra adolescentilor se exercita in zilele noastre mai multe influente si tentatii. Diferenta intre parinti si copiii lor, din perspectiva informationala, este foarte mare. Niciodata in istoria omenirii nu au ajuns atat de multe informatii la copii fara sa treaca mai intai prin filtrul unui educator adult. In prezent, parintii sunt intr-o competitie foarte severa pentru a castiga atentia copiilor lor si incercarile de a-i influenta pe adolescenti sunt in mod constant alterate de numeroasele mesaje care ii incurajeaza sa actioneze si sa gandeasca altfel decat ar vrea parintii. Viata agitata si timpul limitat de care parintii dispun fac si mai dificil accesul la aceasta lume a adolescentilor.
Diferite studii si cercetari au demonstrat faptul ca dezvoltarea personalitatii adolescentului nu poate fi realizata decat in cadrul matricei familiale, atat modelele de educatie cat si calitatile afective si instrumentale ale mediului familial creand premise puternice pentru evolutia armonioasa a adolescentului, fata de care parintii au o responsabilitate fundamentala.
Considerand ca dezvoltarea personalitatii este o problema de actualitate datorita faptului ca tot mai multi adolescenti isi formeaza o personalitate deficitara, in paginile urmatoare ale proiectului doresc sa descopar si sa evidentiez in mare care sunt motivele pentru care acest fenomen are loc. Totodata doresc sa subliniez rolul important pe care-l joaca familia in dezvoltarea personalitatii adolescentului, parintii fiind persoanele care trebuie sa se implice activ in clarificarea problemelor si framantarilor adolescentilor, specifice perioadei adolescentei.
2. Personalitatea
"Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic". (Allport Gordon, 1991, p.60)
Personalitatea, dupa cum afirma Allport, e prezenta in viata individului uman, dar numai potential din momentul nasterii, in mod concret incepand sa dea primele semne ale existentei sale in jurul varstei de trei ani, contur precis capatand abia la maturitate. Cu toate ca prin intermediul factorului genetic si congenital fiinta umana constituie un ansamblu de virtualitati, ca expresie a unei programari, nou-nascutul nu e o persoana si nu are, cu atat mai mult, o personalitate. Personalitatea consta intr-un tot de trasaturi.
In formarea personalitatii, care este o constructie, factorul genetic serveste acesteia ca temelie, si dupa cum se stie orice constructie are o baza solida, o temelie. Dupa nastere, ambianta, indeosebi cea sociala, capata o pondere din ce in ce mai mare in modelarea personalitatii, implicit a persoanei. Tot dupa nastere, in procesul de personalizare intervine si factorul psihic, acesta avandu-si geneza in raportul organismului cu mediul, dar constituindu-se in factor independent. La formarea personalitatii concureaza deci factorul organic, factorul social si factorul psihic, factorul organic actionand ca potentialitate. Factorul social si factorul psihic sunt factori de intretinere, de actualizare sau de reprimare si de modelare.
3. Formarea si dezvoltarea personalitatii
Principalul mijloc de construire a personalitatii este constituit din invatare motivata, ajungandu-se la diferentierea progresiva a comportamentului; prin crearea unui mod de comportament, a unei stereotipii dinamice, a unui sistem prin intermediul caruia actioneaza persoana, se realizeaza o anumita personalitate. In realizarea sa aceasta parcurge doua stadii principale: stadiul personalitatii de baza care se formeaza prin interactiunea primara a copilului cu familia; si stadiul personalitatii individuale care se formeaza prin interactiunea cu grupurile sociale.
In prezent personalitatea a devenit un ideal al pedagogiei, scopul educatiei constand in mare parte in formarea si dezvoltarea personalitatii. Dar formarea personalitatii vizeaza o modelare nu doar pasiva, ci una activa, iar acest proces angajeaza doi factori: factorul modelator si factorul de modelat; factorul modelator implica la randu-i: modelatorul si modelul.
In primi ani ai copilului, modelatorul si modelul constau in aceleasi persoane, si anume parintii copilului. Odata cu varsta scolara modelul se schimba: acesta e acum invatatorul si mai tarziu profesorul, iar odata cu pubertatea modelul poate fi luat dintr-un roman, dintr-un film, dintr-o piesa de teatru. Odata cu cresterea, copilul modelat se comporta ca un factor activ, implicandu-se din ce in ce mai mult in procesul de modelare. In toate cazurile, in formarea personalitatii, in afara modelatorului propriu-zis, actioneaza intreaga ambianta fizica si sociala, perioada in care nu mai intra in discutie numai formarea, ci si dezvoltarea personalitatii.
Perioada de pubertate, urmata de cea a adolescentei, este perioada cand copilul, datorita cresterii spiritului de observatie si maturizarii gandirii, nu mai ia ad literam ceea ce i se spune, ci incepe sa-si formeze pareri care foarte adesea nu mai concorda cu cele ale parintilor. Incercarile acestora de a-si impune punctul de vedere facand apel la autoritate parinteasca nu fac decat sa zdruncine insasi temelia autoritatii.
Asadar, dezvoltarea personalitatii are loc din exterior prin actiunea sustinuta a unui educator, concomitent cu actiunea din interior, prin autodezvoltare, stiut fiind faptul ca procesul de autodezvoltare e continuu.
4. Norme generale privind educatia copilului in familie
Dependenta completa a copilului, mai ales in primii sai ani de viata, de parinti si de grupul familial reprezinta o etapa obligatorie a ciclului sau de viata, in cursul careia sunt dobandite principalele motivatii si deprinderi ale viitorului adult, care il vor face apt sa raspunda cerintelor sociale sa se integreze activ in viata societatii de care apartine. Ulterior, orice experienta de viata, orice reactie afectiva sau comportamentala vor fi resimtite in functie de bazele socializarii oferite de familie. Intreaga actiune de modelare a personalitatii copilului constituie o opera educativa de anvergura, care antreneaza toate directiile cresterii si dezvoltarii sale: fizica, psihica, afectiva, morala si sociala. In aceasta actiune, rolul parintilor are o importanta fundamentala, deoarece nici un copil nu poate fi dirijat si educat decat intr-o ambianta definita de afectivitate si dragoste. Relatia parinti-copii detine un rol deosebit atat in fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cat si in asigurarea unei conditii psihologice normale. (Ursula Schiopu, 1981, apud Dan Baciu, 1987, p. 10). O asemenea relatie nu trebuie insa desfasurata la intamplare, ci presupune norme precise, care corespund urmatoarelor obiective ce stau la baza rolurilor parintilor si asteptarilor copilului:
a) dragoste, concretizata in asigurarea protectiei, securitatii si orientarii copilului, in formarea unor aptitudini si atitudini pozitive pornind de la calitatile sale proprii. Dragostea parinteasca presupune incredere si siguranta din partea copilului, afectiune si intelegere din partea parintilor, dar ea nu trebuie exagerata fara riscul de a provoca o serie de dificultati evolutiei psihologice normale. Cel mai adesea, copiii lipsiti de dragostea parinteasca sunt timizi, instabili, interiorizati complexati, in timp ce capriciul, rasfatul, lipsa de vointa, fermitate caracterizeaza de cele mai multe ori copiii ale caror relatii cu parintii sunt exagerate din punct de vedere afectiv.
b) asigurarea unor raporturi, relationale, juste si echilibrate. Parintii trebuie sa ofere modele de conduita corespunzatoare, calitatile si atitudinile lor avand o influenta formativa decisiva; dimpotriva, divergenta intre act si cuvinte, intre atitudine si conduita antreneaza incertitudini si lipsa de discernamant in aprecierea raului sau binelui de catre copil. Fiind primele fiinte cu care copiii se identifica fata de care isi manifesta, afectivitatea, parintii trebuie sa fie atenti atat la ceea ce spun, cat si la ceea ce fac, deoarece eventualele divergente sau neconcordante provoaca dezorientare si deruta, cu efecte negative asupra dezvoltarii personalitatii copilului;
c) complementaritatea rolurilor parentale. In calitate de ghizi, educatori si modele de urmat, parintii trebuie sa alcatuiasca in raport cu copilul o unitate inseparabila care-si imparte insa rolurile si sarcinile. Diferite, dar nu divergente, rolurile tatalui si ale mamei trebuie sa se completeze reciproc: mama in calitate de animatoare si factor afectiv al caminului, iar tatal in calitate de factor instrumental inzestrat cu deplina autoritate. Inversarea rolurilor parentale apare perturbatoare, deoarece nu mai corespunde imaginii ideale pe care copilul si-o face in legatura cu comportamentul si actele obisnuite ale mamei sau tatalui, aceasta fiind o sursa de dificultati psihologice, care se imprima si comportamentului ulterior al copilului.
In lumina unei conceptii mai largi de natura psihosociologica si sociologica, Ch, Cooley si G. Mead accentueaza rolul pe care parintii il exercita in dezvoltarea individualitati copilului. Dupa Cooley, copilul incepe initial sa-si inchipuie cum apare el altora, sa-si imagineaza judecatile pe care ceilalti le fac in legatura cu el. Ulterior, el isi dezvolta, ca rezultat al acestor doua procese cognitive, simtul autoevaluarii si al pudorii (Charles H. Cooley, 1922, apud Dan Baciu, 1987, p.62). Mead considera si el ca copilul isi dezvolta, sinele' in cursul a trei etape:
a) etapa preparatorie, in cursul careia nu este inca capabil de a-si evalua propriile actiunii, in mod obiectiv; el ii poate imita pe ceilalti si ii face placere cand acestia arata o relatie favorabila fata de comportamentul sau;
b) etapa jocului, in cursul careia copilul joaca diferite roluri, invatand sa se cunoasca mai bine;
c) etapa interpretarii, in care trebuie sa invete sa reactioneze in raport cu asteptarile persoanei cu care interactioneaza. (George H. Mead, 1934, apud Dan Baciu, 1987, p.62)
Coreland trasaturile climatului familial cu tipurile de autoritate parentala, diferite alte cercetari au ajuns la concluzia ca gradul de control exercitat si maniera - afectiva sau ostila - in care este efectuat sunt esentiale pentru formarea comportamentului moral, ca parte esentiala a procesului de socializare. W. C. Becker arata, de pilda, ca "parintii foarte autoritari si totodata afectuosi au, in general, copii bine socializati din punct de vedere moral, dar care tind a fi mai putin independenti, creativi si deschisi din punct de vedere social decat cei cu parinti afectuosi si mai putin autoritari" (W. C. Becker, 1964 apud Dan Baciu, 1987, p.63). Imbinarea afectiunii parentale si a disciplinei apare eficace, mai ales pentru a asigura, forta egoului' la copil si a stapani comportamentele hiperimpulsive si perturbante. Cei mai maturi copii din punct de vedere moral - observa si M. L. Hoffman - sunt cei ai caror parinti exercita o autoritate moderata, intr-un context afectiv. (M. L. Hoffman, 1967, apud Dan Baciu, 1987, p. 63)
Ocupandu-se de dezvoltarea judecatilor morale la copil ca parte integranta a procesului de dezvoltare cognitiva oferita de procesul educatiei parentale, J. Piaget distinge trei faze:
Realista, in cursul careia regulile morale sunt vazute de copil ca externe lui si existand in sine, fiind absolute si neschimbatoare;
Egocentrista, in cadrul careia copilul accepta obligatia de a se conforma regulilor, dar nu simte ca a luat parte la crearea lor, motiv pentru care va incerca sa le schimbe conform cu interesele sale;
Faza cooperarii si a respectului mutual, in care are loc internalizarea moralitatii si acceptarea ei ca mod de reglementare a propriului comportament si a comportamentului altuia.
O concluzie principala care se degaja din analiza sa este faptul ca influentele familiei si ale parintilor trebuie dublate cu cele ale factorilor din afara. Astfel cu cat copilul este mai bine integrat intr-un grup de prieteni cu atat isi va dezvolta mai puternic o morala a reciprocitatii, care valideaza de fapt adevarata dimensiune a comportamentului sau moral autonom.
Pe de alta parte variatiile in comportamentul moral al copiilor si tinerilor depind nu numai de contextul familial si de "tehnicile" de socializare parentale, ci si de un ansamblu complex de "agenti" si "instante" de socializare, care se manifesta atat in forme puternice si directe cat si in forme mai difuze sau indirecte. In societatea contemporana - observa cu indreptatire F. Musgrave - "parintii au mai putina influenta decat inainte (in societatile traditionale) asupra comportamentului si normelor morale ale copiilor". (F. Musgrave, 1967, apud Dan Baciu, 1987, p.67)
Prezentand din mai multe unghiuri (pedagogic, psihologic, psihosociologic, sociologic si culturologic) diferitele aspecte ale structurii personalitatii individului de catre societate, conceptiile actuale asupra socializarii copilului pun in evidenta cu preponderenta latura participativa creativa a acestui proces, considerand conformismul ca un obiectiv ce justifica practici paternaliste autoritare care impiedica dezvoltarea normala a personalitatii. O serie de teorii bazate in mare parte pe cercetari de psihologie si psihosociologie a educatiei sau de sociologie a familiei privesc socializarea ca fiind in esenta sa un proces de maturizare ce permite in mod progresiv copilului de a reactiona normal la mesajele primite de la persoanele care compun anturajul sau familial, de a se identifica cu acestea, dar a fi totusi capabil de individualizare, adica de a se afirma ca persoana unica, singulara si creativa. In acest proces de maturizare progresiva, comportamentele si atitudinile parintilor, complementare cu cele ale altor persoane din mediul imediat (prieteni, vecini, colegi de scoala, profesori) reprezinta experiente de socializare decisive pentru evolutia ulterioara a personalitatii copilului.
5. Adolescenta
Adolescennta reprezinta o "etapa distincta in evolutia individului care se situeaza intre copilarie si tinerete, prezentand aspecte caracteristice in plan biologic si psihosocial. Cuprinde doua etape: preadolescenta (pubertatea), intre 12-15 ani si adolescenta propriu-zisa, situata intre 15-18 ani. Uneori se prelungeste peste aceasta limita luand forma adolescentei intarziate, datorita extinderii timpului de scolarizare si a amanarii asumarii de responsabilitati sociale." (Lazar Vlasceanu & Catalin Zamfir, Dictionar de sociologie online)
Adolescenta este dependenta in desfasurarea ei de factori biologici ereditari, sociali, culturali si educationali. Psihologic, adolescenta se caracterizeaza prin cresterea dezvoltarii intelectuale, hipersensibilitate, aparitia unor conflicte motivationale si afective. Sociologic, adolescenta este privita prin prisma integrarii culturale si sociale, prin formarea unor grupuri de adolescenti cu preocupari comune si culturi specifice (subcultura adolescentina). Grupurile de adolescenti sunt unite, coezive, exercitand o puternica influenta asupra membrilor, promovand tendinta acestora de a chestiona si a descoperi valorile.
Parintilor le este uneori greu sa creada in capacitatea tinerilor lor de a actiona in mod independent. In realitate, adolescentii sunt foarte rar expansivi in prezenta lor si comunica foarte dificil cu ei. Aceasta dificultate de a comunica provine din faptul ca in toata aceasta perioada tinerii acumuleaza noi capacitati mintale si isi doresc sa se desprinda de caminul oferit de parinti, sa se afirme si sa devina autonomi.
In pofida aerului independent, adolescentul are nevoie de dragoste, intelegere si respect. Toate aceste necesitati sunt, insa, ascunse si de aceea este necesara o deosebita atentie la maniera in care se comunica cu adolescentul. Pentru ca adolescentul sa-si dezvolte respectul de sine, ambii parinti trebuie sa-l accepte asa cum este, cu fortele si limitele personale. Acest lucru nu impiedica pe parintii sa aiba asteptari, numai ca asteptarile trebuie sa tina cont de personalitatea care se dezvolta in fiecare zi sub ochii lor.
Totodata adolescenta reprezinta o cotitura in dezvoltarea unui individ, domeniul intereselor sale de pana atunci amplificandu-se si deplasandu-se spre alte zone de interes. Pana la aceasta varsta adolescentul nu dovedea preocupari pentru rolul pe care-l putea juca in societate, la adolescent remarcandu-se aparitia constiintei sociale, moment in care el devine constient ca este membru al unei colectivitati. Din acest moment se straduieste sa castige stima colegilor, profesorilor, a parintilor si fratilor mai mari si devine extrem de sensibil la influenta lor.
Adolescentul se defineste prin comparatie cu ceilalti membri ai societatii pe care o frecventeaza; capata sentimentul responsabilitatii, al datoriei si de obicei, include invatatura intre sensurile vietii. Este momentul in care adolescentul isi alege un idol, devine constient de personalitatea altuia dar si de propria personalitate.
Unii adolescenti devin brusc hiper independenti si din acest motiv intra in conflict cu scoala si parintii. Alterneaza perioade in care se cred omnipotenti, cu perioade in care se indoiesc de calitatile si posibilitatile lor, mai ales, cand compararea cu performantele grupului ii plaseaza in inferioritate. Adolescentii sunt intransigenti, emit judecati aspre despre parinti si profesori, idolatrizeaza vedete ale vietii sportive si muzicale, carora ar dori sa le reediteze succesul. Afirmarea cu orice pret in fata grupului constituie o preocupare de seama a adolescentului. Caracteristica acestei perioade de dezvoltare este scaderea comunicarii cu membrii familiei si crearea de relatii in medii extrafamiliale, cand adolescentul se desparte psihologic de familie si isi stabileste propria identitate, preferand compania colegilor si prietenilor in locul familiei. Initial, cel mai bun prieten fata de care isi testeaza ideile si competentele este de acelasi sex, fata de acesta isi manifesta atasamentul imbracandu-se la fel, imitandu-i gesturile, preluand din preocuparile lui. Totodata din momentul in care copilul se ataseaza unui grup din afara familiei, controlul conduitei lui devine o probleme. Grupurile de adolescenti isi creaza in carul lor coduri de valori si norme de conduita proprii, in majoritatea cazurilor diferite de cele ale familiilor din care provin, ceea ce duce la conflictul dintre familie si adolescent. In societatea contemporana acest conflict este agravat de faptul ca, datorita transformarilor rapide prin care societatea trece, se creeaza o mare deosebire intre codul moral al parintilor, format la varsta cand acestia au fost si ei adolescenti, si cel al actualei generatii. In plus, adolescentul are in societatea de astazi posibilitati foarte variate de a-si petrece timpul liber si mai ales de a se informa. Cantitatea de informatie acumulata poate fi, de asemenea, o cauza a discrepantelor dintre generatii
6. Relatia parinti - adolescenti
Cercetarea problemelor implicate in dialogul familial vizeaza ameliorarea raporturilor dintre membrii unor familii, evidentierea efectelor negative ale unora dintre masurile si metodele pedagogice folosite de parinti, si recomanda noi atitudini parintesti. Raportarea adolescentului la familie urmareste precizarea atat a locului pe care adolescentul il ocupa in viata grupului familial, cat si a functiilor normale ale acestui grup prin care acesta devine factor de securitate, de educare a sentimentelor, de initiere in viata sociala si spirituala.
Tulburarile de adaptare de origine familiala care se datoreaza carentelor manifestate in actiune educativa a unor familii, impun gasirea unor raspunsuri adecvate la o serie de intrebari referitoare la exercitarea autoritatii parintesti, la consecintele pe care actele si atitudinile parintilor le pot avea asupra personalitatii in formare a adolescentului. Severitatea excesiva, de exemplu, la care recurg in mod frecvent unii parinti in raporturile lor cu adolescentii, are drept consecinta cresterea unor adolescenti fie apatici, indiferenti, lipsiti de initiativa, fie impulsivi, recalcitranti, revoltati. Acesti parinti care nu reusesc sa rezolve probleme curente ale educatiei adolescentilor lor altfel decat prin aplicarea unor aspre pedepse si masuri de interdictie, se afla de fapt in fata esecului propriei lor autoritati. Ca si parintii prea severi, cei indiferenti nu-si dau indeajuns de bine seama de faptul ca in raporturile lor cu adolescentii trebuie sa stie sa se apropie de acestia, dar in acelasi timp sa pastreze o oarecare distanta, deoarece numai atunci cand se pastreaza anumite limite in apropierea de adolescenti se poate asigura mentinerea prestigiului si autoritatii parintesti.
Parintii indiferenti sunt dezamagiti atunci cand vad cum proprii adolescenti se instraineaza de ei cautand in alta parte satisfactii si impliniri, de aceea este deosebit de important ca parintii sa fie in pas cu dezvoltarea psihica actuala a adolescentilor lor, sa mentina un dialog intelectual si afectiv mereu deschis.
Parintii tematori sau chiar anxiosi, depresivi sau cei egocentrici, nu reusesc sa intretina acest dialog deoarece nu vor sau nu sunt capabili de empatie vis-a-vis de proprii adolescenti, pentru a adopta la nevoie punctul de vedere al acestora, pentru a intelege trairile si preocuparile specifice varstei si firii lor.
De felul in care se desfasoara dialogul familial depinde, in mare masura, constituirea sentimentului de siguranta al adolescentului atat de important pentru dezvoltarea armonioasa a personalitatii sale, pentru formarea unor raporturi echilibrate ale acestuia cu lumea. In conditiile unui mediu familial excesiv de autoritar sau de indulgent, echilibrul psihic al adolescentului se zdruncina ivindu-se pericolul dezvoltarii unor nevroze. Astfel, supraprotectia autoritara prin frecvente interdictii impuse adolescentului, primejduieste dezvoltarea spiritului de independenta si de responsabilitate ale acestuia, transformandu-l intr-o personalitate anxioasa, dominata de sentimentul fricii si al inferioritatii personale. Adolescentul trebuie sa se simta acceptat in familie, iar a se simti acceptat inseamna a se sti iubit, fapt ce presupune nu numai dovezile de tandrete din partea parintilor, dar mai ales acea tonalitate generala afectuoasa si binevoitoare care trebuie sa impregneze toate raporturile dintre adolescent si anturajul sau familial.
Tensiunile, neintelegerile din mediile familiale influenteaza, in special copiii preadolescenti (10-11, 14-15 ani) care, datorita reactivitatii lor afective crescute, lipsei unei solide experiente de viata si a unui spirit critic insuficient dezvoltat, resimt foarte puternic situatiile conflictuale, traumatizante din mediul familial. Observatiile scolare curente evidentiaza faptul ca multi dintre elevii adolescenti cu dificultati de integrare scolara provin in mare parte din mediile familiale cu deficiente grave de ordin educativ, deficiente determinate de raporturile necorespunzatoare dintre parinti, de lipsa de autoritate morala, de dezacordul dintre principiile afisate de ei si conduita reala manifestata. Acesti parinti prezinta de regula atitudini extreme: fie dezinteres total pentru problemele scolii si educatiei, fie suprasolicitarea capacitatilor copilului, in scopul implinirii propriilor ambitii si vanitati.
Dar cea mai importanta problema de educatie care se pune in procesul formaarii personalitatii la aceasta varsta este cea a autoritatii. O personalitate bine orientata, normal educata, este capabila sa asculte pe cei ce au autoritate, este capabila sa colaboreze usor cu cei din colectivitatea sociala din care face parte, sa-si asume responsabilitati si sa poata avea, la randul sau, autoritate. Toate aceste aspecte se invata in familie, care pentru a le obtine actioneaza gradat, in functie de varsta copilului (de exemplu, supunerea imediata pe care o pretindem unui copil de 5 ani nu o putem impune unuia de 14 ani). Daca in perioadele de cristalizare a personalitatii nu exista unitate de vederi de masuri intre familie, scoala si celelalte micromedii educative apar fisuri in sistemul educational, care pot duce tanarul pe drumul inadaptarii sociale. Concordanta si continuitatea influentelor socializatoare impun familiei necesitatea cunoasterii stiintifice a specificului fiecarei perioade de varsta si a rolului educatorului in fiecare din aceste perioade.
In majoritatea cazurilor, parintii nu stiu cand sfarseste si cand incepe o noua perioada in cresterea si dezvoltarea copilului, iar valorile, caracteristicile si exigentele fiecarei varste sunt rigid intelese, fapt care duce la conflicte in cadrul familiei.
Climatul familial conflictual impiedica procesul normal al formarii personalitatii. In clipa in care tanarul revendica dreptul de a raspunde de propriul sau viitor, familia nu trebuie sa se opuna. Prelungirea fortata a statutului rolului de copil impiedica integrarea sociala normala a adolescentului.
7. Adolescenta - varsta contestatiei
Insasi
buna lui intelegere cu parintii apare adolescentului ca
semn al dependentei sale si al unei anumite inferioritati.
El se revolta impotriva acestei atitudini protectioniste si
paternaliste. Nu vrea sa i se permita sa se trezeasca la
amiaza, si de
altfel nici nu tine s-o faca, dar pretinde sa i se
recunoasca acest drept daca asa-i place.
Preocuparea lui majora in relatiile cu adultul este sa
stabileasca raporturi de egalitate si nu raporturi de tipul celor
dintre cel educat si educator. Graba lui de a-si lua propriile
raspunderi il obliga, dupa cum insusi simte, sa se
autodefineasca si incepe prin a nega copilul care a fost si care
nu exista. Cunoasterea propriului Eu incepe prin cunoasterea a ceea
ce el nu accepta, a ceea ce el nu gandeste, a ceea ce el nu doreste.
Adultii, pe de alta parte, apreciaza continuu adolescentii, dar doresc sa-si exercite din plin autoritatea; au in mod vizibil nevoie sa li se confirme aptitudinile educative si astfel comportamentul lor este tot atat de ambiguu ca si cel al adolescentilor. In acest mod se ajunge la un climat de incertitudine creat si de unii si de ceilalti, propice reactiilor extrem de patimase si de oscilante.
Discutiile in contradictoriu dintre adolescenti si parinti, discutii a caror violenta poate fi extrem de mare, au, cu toate acestea, ca punct de plecare incidente minore. Adolescentul incearca rezistenta adultului afirmandu-si opinia asupra unor detalii in aparenta banale (ex: lungimea parului). Daca nici unul dintre adversari nu vrea sa cedeze, inseamna ca discutia, absurda in aparenta, este expresia unei tensiuni cu profunde implicatii in viata familiala. Cele mai inversunate discutii sunt deseori acelea in care la un moment dat nimeni nu-si mai aminteste cauza care le-a provocat.
8. Conflictele de idei
Stabilindu-se o
limita, e normal ca tinerii sa incerce s-o depaseasca
putin, iar parintii sa faca in asa fel incat ea
sa fie respectata. Conflictul nu va fi niciodata grav daca
regula a fost admisa de
ambele parti. Dificultatea provine din incertitudinea
parintilor asupra propriilor lor decizii, din variatia limitelor
de la o familie la alta si din influenta mass mediei care le
"demonstreaza" tinerilor ca sunt extrem de liberi. In realitate,
parintii si copiii care nu discuta intre ei sau discuta in
contradictoriu au rareori curajul de a examina impreuna, in mod deschis,
problema: la cutare varsta si in cutare circumstante ai voie sa
fumezi prima tigara sau sa-ti dai cu ruj pe buze, la cutare
ora este rezonabil sa vii acasa. Parintii gasesc
ca este mai usor sa fixeze reguli de principiu, deseori avand ca
punct de reper propria lor adolescenta, pentru ca de aici izvoraste
pentru ei o securitate morala, siguranta de a nu se insela.
Rigiditatea acestei organizari a modului sau de viata il
exaspereaza pe adolescent, care gaseste ca e ridicol
sa i se ceara sa se intoarca la douasprezece noaptea
si nu la douasprezece si jumatate. Astfel, pentru el este
mai usor sa aiba sistematic o atitudine revendicativa decat
sa examineze rezonabil problema.
Pentru a iesi din incurcatura, solutia se cauta fie
intr-o intarire excesiva a interdictiilor, fie intr-o
ingaduinta totala; si una si cealalta nu fac
decat s-o agraveze.
Inasprirea de
catre parinti a regulilor de comportament a adolescentilor
inlatura si mai mult posibilitatea unui dialog intre ei, dar si
ingaduinta excesiva le apare pe buna dreptate, ca o demisie a parintilor;
ei inca doresc sa mai fie protejati impotriva lor
insisi sau cel putin sa fie ghidati si
limitati in actiunile lor. Oricat ar parea de deceptionant,
de nimic nu se tem adolescentii mai mult decat de
parintii-amici.
Acestor tineri sensibili, un exces de solicitudine si de "intelegere"
li se pare si mai suspect decat "rigiditatea". Dorinta adolescentului
de 17-18 ani este sa gaseasca in fata lui un om
adevarat: nici o persoana slaba, moale si nici jandarm, ci
o fiinta inzestrata cu putere de judecata si cu vointa.
Nu se poate lipsi de etalonul pe care-l constituie pentru el atitudinea
adultului pe care il stimeaza.
Pe de alta parte, reactivarea
problemelor oedipiene, mai mult sau mai putin rezolvate in copilarie,
il pune pe adolescent in fata problemei alegerii sexuale, alegere deseori
culpabilizata de atitudinea parintilor. Sarcasmul lor contribuie
la transformarea acestei culpabilitati intr-un sentiment
insuportabil, care poate determina comportari diferite:
- Supunerea in fata dorintei adultului si renuntarea la o
alegere heterosexuala. Adolescentul ramane "legat de fusta mamei", nu iese
din casa, este timid si inhibat in fata persoanelor de sex opus, lasa uneori
sa i se impuna un partener;
- Ruptura de familie: este cazul unor casatorii foarte timpurii ale
anumitor tineri care evadeaza dintr-un mediu familial prea angoasant sau
care exercita asupra lor presiuni prea puternice; aceste casatorii
sunt de ajuns de periculoase, deoarece sentimentul de vinovatie,
creat de gestul rupturii, genereaza adesea tensiuni intre tinerii
casatoriti;
- Alegerea unui partener dupa imaginea parintilor: baiatul
isi alege o sotie materna, in fata careia renunta
la responsabilitatile sale; fiica se amorezeaza de un
seducator de varsta tatalui sau.
Se vede ca in acest domeniu, ca si in altele, este deosebit de
important ca parintii sa stie sa
depaseasca perioada in care sunt frustrati afectiv, pentru
a-l ajuta in mod real pe adolescent. Sarcina este cu atat mai dificila, cu
cat adolescentul, pudic si patimas, considera orice incercare de
dialog ca un amestec abuziv in problemele lui. Are totusi nevoie sa
fie ajutat: daca preadolescenta este varsta educatiei sexuale,
adolescenta este varsta educatiei sentimentale.
Viata adolescentilor de astazi este plina de paradoxuri. Pe langa responsabilitatile cu care sunt confruntati multi dintre tineri, ei tin ascunse fata de parinti informatii elementare precum unde se duc sau ce fac, in timp ce pot comunica cu o usurinta incredibila sub anonimatul unui nickname cu necunoscuti despre cele mai intime ganduri ale lor. Pentru a-i ajuta, parintii vor trebui sa le inteleaga nevoile, idealurile, preocuparile si mai ales trebuie sa tina cont de faptul ca acesti copii deveniti adolescenti isi cauta identitatea. Gasirea unei identitati pozitive si constructive este cea mai importanta responsabilitate a adolescentei. Si pentru a-si forma Eul adolescentii trebuie ajutati sa gaseasca singuri raspunsuri si oportunitati. Drumul catre o identitate pozitiva este consolidat de incredere din partea ambelor parti.
Iar pe acest drum al adolescentei, parintii nu au comanda dubla, precum masinile instructorilor de conducere. Parintii trebuie sa ofere sfaturi care sa ii ajute pe adolescenti sa se orienteze in calatoria lor in mod pozitiv si sa ii "alimenteze" astfel incat ei sa aiba energie pentru a merge mai departe. Iubirea si aprecierea reprezinta o alternativa pentru stres, tensiuni si dispute care se regasesc adesea in multe familii. Sentimentele de iubire exprimate prin recunoasterea a ceea ce ei fac bine este o parte esentiala a vietii lor. De aceea, bunastarea emotionala si spirituala a adolescentilor este determinanta pentru identitatea lor. Atunci cand un adolescent creste intr-un mediu stabil si sanatos, tocmai acest echilibru ii alimenteaza capacitatea de a oferi ceva in schimbul universului, rezultatul fiind ca noi toti avem ceva de castigat.
Bibliografie:
ALLPORT, Gordon, Structura si dezvoltarea personalitatii , Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991
BACIU, Dan, RADULESCU, M. Sorin, VOICU, Marin, Adolescentii si familia, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987
BATRANU, Emilia, Educatia in familie, Editura Politica, Bucuresti, 1980
DEKOVIC, Maja, NOOM, J. Marc, Expectations Regarding Development During
Adolescence: Parental and Adolescent Perception, Journal of Youth and Adolescence, Vol. 26, No. 3, 1997
VLASCEANU, Lazar ZAMFIR, Catalin, Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1998
www.psiholife.ro
