Orientari actuale in evaluarea complexa a elevilor cu deficiente mentale

Orientari actuale in evaluarea complexa a elevilor cu deficiente mentale

1. Aspecte generale ale evaluarii diagnostice

Conceptul de "diagnostic" are trei sensuri:general,medical si psihologic.

Diagnosticul general -este o recunoastere , o identificare a unui proces , a unui fenomen sau a unei individualitati, pornind de la detalii caracteristice.

Diagnosticul medical-are menirea de a recunoaste , in cazul concret, o anumita boala.

Diagnosticul psihologic , sens ce ne intereseaza pe noi, isi propune sa identifice semnele unui proces sau insusirile unui fenomen psihic , pentru a preciza apartenenta la un anumit tip de personalitate.

Complexitatea activitatilor de evaluare si de cunoastere a starilor de handicap mintal si de diferentiere a acestora in raport cu alte stari , care implica fenomene de ineficienta adaptativa, rezulta din caracterul complex al etiologiei deficientelor mintale, precum si din varietatea cazuisticii concrete sub care ele se manifesta .In practica, evaluarea starilor de handicap mintal se bazeaza pe un proces format din cel putin patru comportamente fundamentale: diagnoza medicala, diagnoza psihologica sau psihodiagnoza, evaluarea pedagogica si evaluarea situatiei sociale, in care se afla cel investigat. Un astfel de proces se realizeaza cu ajutorul unei echipe interdisciplinare, iar activitatile de diagnoza /evaluare se vor petrece intr-o perioada mai indelungata de timp si in stransa legatura cu procesul invatarii.

Diagnosticul complex al starilor de handicap este asigurat la nivelul catorva instante oficiale si pe baza unor metodologii anume.

2. Psihodiagnoza si procesul de evaluare a elevilor

In psihopedagogia speciala se inregistreaza , o preocupare deosebita pentru optimizarea activitatilor de

evaluare a dezvoltarii psihice la persoanele cu deficiente, preocupare decurgand din nevoile actuale de ameliorare a procesului orientarii lor spre forme si masuri adecvate de recuperare si integrare sociala, inclusiv scolara.

Generand experienta acumulata in psihodiagnoza, mai multi autori au scos in evidenta o serie de conditii si cerinte , a caror respectare este de natura sa asigure eficienta actului psihodiagnostic, atat in general , cat si in cadrul diagnosticarii diferitelor deficiente. Astfel , Mariana Rosca considera de mare importanta:

-alegerea si folosirea acelor instrumente psihodiagnostice, care corespund cel mai bine investigarii fenomenului psihic vizat;

-compararea datelor obtinute prin aplicarea de instrumente psihometrice cu date de observatie , de analiza a comportamentului celui investigat;

-evitarea abuzului de teste.

Dumitru Ciumageanu argumenta ideea ca activitatea de cunoastere si evaluare a diferitelor deficiente nu se poate reduce nici la investigatii pur medicale si nici la investigatii psihologice sau de alta natura. Activitatea respectiva trebuie sa asigure , insa, sinteza datelor de evaluare medicala, psihologica, pedagogica si sociala, transformandu-se , astfel , ea insasi intr-un proces de diagnoza complexa. Autorul numeste acest proces diagnostic defectologic.

Diagnosticul defectologic- coreleaza datele de anamneza si de examen clinic cu rezultatele obtinute prin investigatii bazate si pe alte metode:pe observare de mai lunga durata a copilului, pe aplicarea unor probe experimentale, pe convorbiri cu copilul si parintii acestuia. Urmareste sa elucideze situatia reala a fiecarui subiect si, in raport de cele constatate prin investigatii temeinice formuleaza recomandarea de interventie compensatorie si de orientare.

In stabilirea diagnosticului defectologic trebuie sa plecam de la deficient la deficienta si nu invers.

Psihodiagnoza si prognoza dobandesc in psihopedagogia speciala o serie de particularitati in stransa legatura cu diferentele psihoindividuale ale copiilor cu diferite, particularitati ce trebuie cunoscute temeinic, pentru a le avea in vedere in elaborarea programelor recuperativ-compensatorii si a metodologiilor instructiv-educative .

Eficienta acestor programe si a metodologiilor respective si , totodata, corectitudinea psihodiagnozei si a prognozei sunt probate, prin calitatea adaptarii la conditiile de mediu si socioprofesionale ale carora li s-a proiectat un anumit traseu de urmat in procesul recuperativ-compensator.

Diagnoza psihologica are o valoare relativa, deoarece in evolutia sa,persoana cu handicap manifesta inegalitati de la o etapa la alta, atat ca urmare a particularitatilor propriilor mecanisme compensatorii, cat si datorita influentelor de mediu, indeosebi datorita influentelor exercitate de educatie si activitate. Pentru a spori gradul de incredere in valoarea psihodiagnozei , examinarea-reexaminarea se efectueaza la un interval de timp ce trebuie apreciat in raport cu capacitatea ce se masoara, de ritmul achizitiilor subiectului si de calitatea -cantitatea procesului in care este implicat subiectul pe linie informativa si formativa la un moment dat.

Psihodiagnoza la persoanele cu handicap vizeaza:

-diferentierea tulburarilor organice de cele functionale, in producerea starii de handicap;

-stabilirea rolului factorilor socio-culturali si familiali;

-depistarea factorilor etiologici;

-estimarea nivelului de handicapare(psihica, senzoriala, motrica) in raport cu gravitatea deficientei sau a incapacitatii implicate , dar si in raport cu perspectivele de dezvoltare;

-prognoza sanselor de influentare corectiva si alegerea in acest scop a metodologiilor adecvate.

Psihodiagnoza la persoanele cu handicap ,inclusiv la cele ale caror handicap este consecutiv deficientei mintale sa se desfasoare pe baza utilizarii unor mijloace variate alegerea unor teste/probe etalon pentru investigarea diferitelor functii psihice si laturi ale personalitatii ,care se preteteaza la situatii ludice si la situatii de invatare.

Rezultatele psihodiagnozei sunt cele care inlesnesc o analiza de perspectiva , adica permit prognosticarea evolutiei apropiate si , pe aceasta baza, stabilirea , in continuare , a programelor de recuperare.

Pentru diferentierea activitatilor recuperative, atat a prognozei de scurta durata , cat si a prognozei vizand o perioada mai indelungata, dar prognoza de scurta durata la copiiii cu diferite deficiente nu trebuie sa depaseasca zece-douasprezece luni, in timp ce la copiii fara probleme de adaptare , ea se poate prelungi peste un an si jumatate.

Impreuna cele doua forme de prognoza-de scurta si de lunga durata -se constituie in elemente ale tratarii individualizate in procesul recuperarii.

In actul psihodiagnostic , exercitat asupra copiilor cu deficiente trebuie respectate cateva cerinte si anume:

-asigurarea increderii in examinator;

-inlaturarea starii de anxietate, care se manifesta in timpul examinarii mai ales in cazul copiilor cu tulburari senzoriale si de limbaj;

-asigurarea unor conditii de confort pe timpul examinarii si eliminarea influentelor negative din exterior.

In sistemul complex de diagnoza a starilor de handicap, psihodiagnoza reprezinta un element catalizator. Ea insasi este formata din doua sectoare fundamentale, puternic corelate intre ele, fiecare bazandu-se pe cate patru modalitati investigative:

a)     psihodiagnoza etiologica-bazata pe anamneza ,pe convorbiri, pe analiza produselor activitatii si pe analiza mediului de viata;

b)     psihodiagnoza de stare-bazata pe observatie, pe teste de inteligenta, pe teste de aptitudini si pe teste de personalitate.

c)     Psihodiagnoza proximei dezvoltari( sau prognoza apropiata) , bazata pe o orientare dinamica, intr-un proces de invatare mediata si pe instrumente de tipul probelor formative.

Evaluand copilul pentru a-l putea mai bine stimula in procesul dezvoltarii sale , pe langa elucidarea nivelului la care acesta se afla in momentul dat -adica pe langa delimitarea zonei dezvoltarii sale actuale-este cel putin la fel de importanta evidentierea ritmurilor specifice in dezvoltare , a vitezei cu care el avanseaza in propria zona a proximei dezvoltari.

Practic nu exista cerinte valabile, exclusiv pentru psihodiagnoza, doar la anumiti copii, ci exista cerinte care, fiind valabile si in psihodiagnoza generala, dobandesc o semnificatie aparte in diagnoza complexa a starilor de handicap , inclusiv a starilor de handicap mintal.

De exemplu: eficienta interventiei recuperatorii, mai ales in cazul copiilor cu deficiente mintale, depinde, in mare masur , de abordarea precoce a acestora in procesul organizat de terapie complexa. De aici necesitatea imprimarii unui caracter timpuriu activitatilor de depistare si diagnoza a copiilor cu deficiente mintale, precum si a altor copii cu nevoi speciale.

Este important ca pornind de la manifestarile concrete ale copilului si urmarind cu atentie evolutia sa, in concluziile actului psihodiagnostic , sa admitem , mai degraba , o subestimare a gravitatii starii de handicap , decat o exagerare a acesteia, adica este mai bine sa pornim de la presima existentei unor capacitati potentiale mai ridicate decat sa ignoram aceste capacitati si sa ne situam , in interventia terapeutica, pe o pozitie defavorabila copilului.

O alta cerinta a psihodiagnozei la copiii cu deficiente se refera, la necesitatea prelungirii sale in timp si la implicarea , ca element de feed-back, in interventia terapeutica. Stabilirea diagnosticului psihologic la copiii cu deficiente are un caracter de permanenta, care are implicatii si asupra modului concret de organizare a procesului de evaluare diagnostica.

In stransa legatura cu caracterul de permanenta si influentandu-se reciproc , este o alta trasatura a psihodiagnozei in educatia speciala:caracterul sau complex. Psihodiagnoza face parte ca veriga principala dintr-un intreg lant al procesului de cunoastere si de stimulare a dezvoltarii la copiii cu deficiente.

Inca o trasatura a psihodiagnozei , o reprezinta caracterul sau dinamic-formativ , precum si de predictie a proximei dezvoltari, de proiectare a pasilor ce trebuie realizati in interventia terapeutica. Aceasta presupune , totodata transformarea instrumentelor de investigare clasica a nivelului dezvoltarii psihice , atins in momentul dat, in exercitii de invatare formativa, inclusiv de sondare a dinamicii dezvoltarii in perspectiva. In cazul copiilor cu deficiente , adica al celor cu nevoi speciale complexe , este vorba despre o aprofundare a cunosterii psihodiagnostice in chiar procesul de rezolvare a acestor nevoi.

3. Orientarea formativa in evaluarea cazurilor de deficienta mintala

Pentru ca activitatea de psihodiagnoza , in cazul copiilor cu deficiente mintale , dar si al celor cu simple nevoi speciale in domeniul educatiei , sa fie cat mai eficienta avem in vedere cateva caracteristici importante cum ar fi: abordarea timpurie, caracterul de permanenta, caracterul complex si caracterul formativ .

In acest proces , initial s-a pus accentul pe scoaterea in evidenta a uneia din caracteristicile copiilor respectivi -intarzierea in dezvoltare.

Ca o tendinta de echilibrare a situatiei create prin exagerarea importantei, fie a parametrilor cantitativi, fie a celor calitativi ai dezvoltarii , a aparut si se dezvolta orientarea formativa prin aceasta orientare , in activitatea de psihodiagnoza se urmaresc atat aspectele cantitative(indicii de intarziere) , cat si cele calitative( dezechilibrele, dizarmoniile), dar mai ales, pornindu-se de la ambele, se urmareste perspectiva , si se fac prezumtii asupra evolutiei posibile a copilului investigat , sub influenta interventiei corectiv-formative dirijate.

Activitatea de invatare , imbunatatirea performantelor ca rezultat al ajutorului acordat si al exercitiilor efectuate , nu se produce la toti subiectii in acelasi ritm.

Metodele formative de diagnoza trebuie aplicate in doua faze fundamentale:

-faza initiala, in care examinarea are un caracter consultativ si se desfasoara similar cu aplicarea traditionala a diferitelor probe diagnostice;

-faza de interventie, in care testarea continua oferindu-se ,pentru probele nerezolvate, elemente de sprijin intr-o anumita gradatie,pentru a sonda capacitatile latente, blocate, eventual, de starea de ten siune sau de alte conditii.

Orice proba clasica de psihodiagnostic poate fi sau poate deveni o proba formativa

Potrivit orientarii formative, investigatiile psihodiagnostice urmaresc nu numai evidentierea nivelului actual al dezvoltarii subiectului investigat si, eventual , explicarea cauzelor si a evolutiei acestei dezvoltari de-a lungul etapelor parcurse. Orientarea formativa, actul psihodiagnostic se intregeste , deoarece el abordeaza prezentul -sau psihodiagnoza de stare nu doar prin prisma trecutului, adica a istoriei dezvoltarii sale(psihodiagnoza etiologica), ci si in perspectiva viitorului, adica a previziunii evolutiei in etapa imediat urmatoare, cu alte cuvinte, prognoza consecutiva diagnozei.

Din ansamblul instrumental al psihologiei aplicate, printre cele mai apropiate orientarii formative sunt probele psihogenetice piagetiene, adica probele operatorii.

Pentru fundamentarea orientarii formative si asigurarea caracterului dinamic al actului psihodiagnostic , o deosebita valoare dobandeste , teoria psihologica cu privire la zonele dezvoltarii.

L.S.Vagotski considera ca, in aprecierea nivelului de moment si a perspectivelor ce se intrevad, trebuie avute in vedere:

a) zona actuala a dezvoltarii, la nivelul careia copilul aflat intr-o situatie de invatare, poate actiona eficient , cu forte proprii , fara a avea nevoie de ajutorul (sprijinul, indrumarea) unei alte persoane.

b) zona proximei dezvoltari, la nivelul careia copilul poate actiona eficient numai daca este ajutat si dirijat, adica daca beneficiaza de sprijin din exterior, de regula , al dascalului, dar si al oricarei alte persoane, capabile sa-i medieze, sa-i inlesneasca intelegerea , adica sa-i faciliteze accesul la informatie.

Comparativ cu copilul , care are o dezvoltare mintala normala, copii cu deficienta mintala de aceeasi varsta cronologica se deosebesc atat prin zona actuala a dezvoltarii a aceluiasi parametru (adica, a inteligentei) , mai restransa, mai limitata.

Prin urmare, orientarea formativa in procesul cunosterii copiilor cu deficiente mintale este de natura sa asigure ameliorarea diagnosticului lor diferential si sa previna aparitia unor greseli in dirijarea acestor copii spre institutii scolare si de asistenta si in alegerea modalitatilor de interventie instructiv-educativa si terapeutica .
Pe baza unor cercetari in domeniul evaluarii dinamice, au fost puse in evidenta diferente majore, existente intre metodologia clasica de psihodiagnoza -bazata pe aplicarea traditionala a testelor de inteligenta si diagnosticul dinamic-formativ, acesta din urma fiind mai:

-comprehensiv,in sensul ca poate face aceleasi selectii si predictii ca si metodele clasice, dar ,in plus, ofera indici ai profitului cognitiv;

-discriminativ,identificand nu numai nivelurile intelectuale pe care le putem stabili prin testele cunoscute, ci si diferentele din interiorul acestor niveluri.

-util psihopedagogic, orientand interventia psihologica si educatia cognitiva spre ameliorarea performantelor intelectuale.

Utilizarea probelor de diagnostic formativ este importanta si necesara, mai ales atunci , cand testele psihometrice clasice se dovedesc a fi nediferentiatoare.

Posibila cu ajutorul probelor dintre copiii cu intelect de limita indeosebi la cei cu falsa sau pseudodeficienta mintala-posibilitati mai largi ale proximei dezvoltari, probele de diagnostic dinamic-formativ reusesc sa evidentieze capacitatile "ascunse" ,mascate ale acestora de-a evolua, desigur , in conditii optime de stimulare din ce in ce mai apropiate de ritmurile normale ale dezvoltarii pentru varsta data.

Probele formative permit, "elaborarea unor planuri de recuperare cognitiva mult mai tintite decat se pot concepe pe baza rezultatelor oferite de testele psihometrice". Aceste aspecte se refera insa, la modele de interventie corectiv-formativa sau terapeutica, a caror promovare mai insistenta in practica scolara ar putea avea consecinte pozitive, in sensul inlaturarii treptate a uneia dintre contradictiile importante , care afecteaza in prezent, subsistemul educatiei speciale pentru handicapati, limitandu-i eficienta posibila.

4. Rolul profesorului in evaluarea continua a elevului deficient mintal
5. Tipuri de evaluare: initiala, continua, sumativa, periodica, finala, predictiva, etc.

Inaintea orientarii copiilor cu deficiente sau a celor cu nevoi speciale spre o forma corespunzatoare de interventie ameliorativa este etapa stabilirii diagnosticului initial, mai scurta ca durata, dar avand un caracter intensiv si desfasurandu-se in cadrul unui organism teritorial abilitat, etapa in finalul careia se realizeaza orientarea spre o institutie corespunzatoare de invatamant(obisnuit sau special) si /sau spre un program de terapie compensatorie. Aceasta etapa trebuie sa se desfasoare cat mai de timpuriu , adica in perioada imediat urmatoare observarii(depistarii)unor abateri de la parametrii obisnuiti ai dezvoltarii, observarea putand fi realizata de catre unul din urmatorii factori:

-familia, mama jucand un rol important in primii ani de viata ai copilului;

-medicul,chiar de la nastere sau cu ocazia vizitelor periodice efectuate in familiile micilor copii;

-educatoarea sau asistenta de cresa;

-invatatoarea la debutul scolar sau in clasa I .

-dirigintele si alte persoane care vin in contact activ cu copilul in clasele mai mari, cand se trece la un alt stil de lucru si de socializari.

Indiferent insa, de cine anume realizeaza observarea (depistarea)starii de abatere de la traseul normal al dezvoltarii, faptul trebuie urmat operativ de orientarea copilului in cauza spre comisia de evaluare complexa, in scopul precizarii diagnosticului si al recomandarii masurilor ce trebuie initiate.

Etapa evaluarii diagnostice este etapa fundamentala , de lunga durata , al carei obiectiv consta in precizarea si influentarea activa a diagnosticului , in insusi procesul activitatilor de invatare, orientare formativ-terapeutic.In aceasta etapa , cand are loc derularea interventiei compensatorii , se organizeaza evaluarea periodica, ori de cate ori se constata aceasta necesitate la un copil anume , si in mod obligatoriu, la toti elevii in momentele de trecere de la o etapa la alta a interventiei educativ-compensatorii, de exemplu , la sfarsitul anului scolar. Rezultatele acestei evaluari sunt consemnate in caracterizari individule de etapa.

Evaluarea periodica si , in caz de nevoie, reorientarea scolarului in cauza -la propunerea celor in drept si prin intermediul comisiei teritoriale de evaluare spre o institutie mai potrivita sau spre un alt program de interventie terapeutica, reprezinta una dintre particularitatile sistemului de diagnoza si orientare a scolarilor cu handicap , adica a celor cu nevoi speciale complexe, dar si a scolarilor cu intarzieri temporare si cu esec la invatatura, adica cu nevoi speciale doar in domeniul instruirii si al educatiei.

La incheierea unui ciclu de educatie corectiv-formativa, desfasurata intr-o scoala speciala sau intr-o forma de invatamant integrat, se face o evaluare finala in perspectiva continuarii procesului intr-o noua etapa (scoala profesionala, forma de calificare).

Activitatea eficienta de evaluare complexa presupune atat aplicarea unor metodologii si instrumente investigative-bazate pe invatare formativa, pe observare sistematica, pe analiza produselor activitatii copiilor, pe probe docimologice, pe investigatii sociometrice-cat si folosirea unor mijloace si instrumente de inregistrare si interpretare a informatiei.

Mijloacele si instrumentele de inregistrare a informatiei dobandite sunt:

• Caietul de observatii
• Fisa psihopedagogica individuala
• Caracterizarile de etapa

Caietul de observatii -este un instrument de lucru ,care trebuie sa se afle permanent la indemana dirigintelui,

atat pentru a putea nota manifestarea unor evenimente semnificative, cat si pentru a gasi operativ, in caz de nevoie, datele referitoare la elevii in cauza.

Fisa psihopedagogica individuala -este un document cu caracter permanent, care se intocmeste la inceputul activitatii cu copilul in cauza, notandu-se datele stabile, care de regula, nu se modifica de la o etapa la alta. Se completeaza periodic, cu date semnificative referitoare la dinamica dezvoltarii.

Exista mai multe tipuri de modele de fise elaborate special pentru centralizarea informatiei referitoare la scolarii cu handicap.

Astfel sunt:

-fisa psihopedagogica de cunoastere si caracterizare a copiilor din gradinitele, scolile speciale;

-fisa individuala a copilului;

-fisa de anamneza-care se refera la cauzele generatoare si evolutia starii de handicap pana in momentul investigatiei psihodiagnostice;

-fisa de observatie psihopedagogica si de evaluare a evolutiei inregistrate;

-fisa de cunoastere si evaluare a copilului;

In practica scolara ,toate fisele enumerate pot fi gasite in diferite surse bibliografice-sunt utilizate, de regula , nu ca sabloane fixe, ci ca modele de lucru, pe care majoritatea dirigintilor le simplifica si le adapteaza propriilor necesitati si obiective.