Intelegere, explicare, interpretare, previziune in psihologie

Intelegere, explicare, interpretare, previziune in psihologie

Intelegerea si explicatia sunt doua demersuri extrem de importante in cunoasterea cotidiana si stiintifica. Limbajul uzual evidentiaza cel mai frecvent lipsa de identitate dintre intelegere si explicatie. "inteleg, dar nu-mi pot explica', spunem adeseori, in acest caz explicatia echivaland cu depistarea cauzelor producerii unui fenomen. Si stiinta postuleaza aceeasi diferentiere dintre cele doua demersuri: explicatia este un proces abstract de demonstrare logica; pornind de la datele obiective, in virtutea necesitatilor cauzale materiale sau formale, ea se mentine in sfera abstractului, logicului, analiticului, obiectivului; intelegerea ramane, in principal, in sfera concretului, analogicului, intuitiei globale, subiectivului; explicatia situeaza un obiect sau un eveniment in raport cu originea sau cu modul sau de producere, ea le amplaseaza intr-o cauzalitate determinista si intr-o ordine coerenta; intelegerea sesizeaza semnificatiile existentiale ale unei situatii sau ale unui fenomen; explicatia recurge la pertinenta logico-empirica a demonstratiilor sale iar intelegerea  la transformari proiectiv-identificative.

Tabelul nr. 2 Caracteristicile intelegerii si explicatiei (Edgar Morin

Diferenta dintre cele doua demersuri sunt sesizabile. Cel care a introdus dihotomia dintre explicatie si intelegere a fost istoricul si filosoful german Droysen, dihotomie pe care a preluat-o apoi Wilhelm Dilthey, argumentand-o. Ei erau de parere ca stiintele naturii trebuie sa explice, iar stiintele socio-umane sa inteleaga.

Explicatia favorizeaza intelegerea, dar intelegerea dispune de doua particularitati (rezonanta psihologica si intentionalitatea) pe care explicatia nu le detine.

Intelegerea este considerata un fel de empatie sau re-creare in mintea cercetatorului a atmosferei mintale, a gandirii, sentimentelor si motivatiilor obiectului sau de studiu, permitand sesizarea telurilor si intentiilor unui agent, sensul unui semn sau simbol si semnificatia unei institutii sociale sau a unui rit religios (Wright).

Opunerea celor doua demersuri are repercusiuni negative asupra cercetarii in domeniul stiintelor socio-umane, deci si in cel al psihologiei, care sunt condamnate doar la a intelege fenomenele studiate si relatiile dintre ele, nicidecum a le explica determinist, cauzal, logic, formal. Aceasta a fost solutia propusa de asa-numita "psihologie a intelegerii', ca si de psihologia fenomenologica.

In opinia lui Zlate, cei care considera ca scopul psihologiei consta doar in a intelege fenomenele psihice, nu in a le si explica logic, comit doua mari erori:

in primul rand, nu sesizeaza complexitatea fenomenului de intelegere;

in al doilea rand, nu sunt capabili sa distinga complexitatea relatiilor dintre intelegere si explicatie.

Prima eroare vizeaza incapacitatea de a surprinde natura complexa a intelegerii insesi, a organizarii ei structurale, multiplane, diferentiate. Intelegerea nu este un demers uniform, invariabil, nediferentiat, dimpotriva, ea presupune niveluri si grade distincte. Nivelul primar, initial, este cel al intelegerii implicite si se bazeaza pe reproducerea globala si nediferentiata a fenomenului si mai ales pe raportarea acestuia la schemele perceptive, intelectuale si afective anterioare ale cercetatorului. Urmeaza apoi nivelul descrierii, care presupune o oarecare articulare a elementelor fenomenului, in sfarsit, avem nivelul explicatiei, rezultat din interpretarea unui fapt necunoscut intr-un cadru cunoscut ce ofera un grad superior de cunoastere a realitatii. Concluzia este ca "explicatia insasi face parte integranta din intelegere si poate fi considerata ca forma a acesteia []. intelegerea superioara a realitatii rezulta din explicatie []. Actul anticiparii si al prevederii confirma justetea intelegerii' (Pavelcu).

Faptul ca in evolutia unei stiinte sau in derularea unei cercetari exista etape descriptive, dar si explicative, care adancesc intelegerea si cunoasterea stiintifica a realitatii, demonstreaza unitatea si interdependenta demersurilor amintite.

Cea de-a doua eroare consta in insuficienta patrundere a complexitatii relatiilor dintre intelegere si explicatie. Edgar Morin, realizeaza o analiza a relatiilor dintre intelegere si explicatie.

Dat fiind faptul ca limbajul uman este metaforic (analogic), deci potential comprehensiv, dar si propozitional (logic), deci potential explicativ, inseamna ca intelegerea contine explicatia, iar explicatia contine intelegerea. Chiar reprezentarea este inteleasa de catre individ, deoarece ea a fost organizata intr-o maniera coerenta, in virtutea principiilor si regulilor care stabilesc constanta obiectelor percepute, asadar in virtutea unui dispozitiv pre-explicativ, si, o data formata, ea determina procesele explicative ale spiritului care o studiaza si o analizeaza. Chiar daca se intrepatrund, intelegerea si explicatia nu se identifica. "In timp ce explicatia introduce in toate fenomenele determinari, reguli, mecanisme, structuri de organizare, intelegerea restituie fiintele indivizilor, subiectii vii' (Morin).

Intre intelegere si explicatie exista dialoguri care "nu pot fi decat complexe, altfel spus, complementare, concurente si antagoniste' (Morin).

In opinia lui Piaget, explicatia prezinta doua caracteristici, care sunt atribuite cauzalitatii:

1) necesitatea raporturilor dintre cauze si efecte, de unde provine deductibilitatea lor;

2) realitatea acestor relatii cauzale subiacente fenomenelor masurate, care depaseste astfel feno-menalismul pur, asigurata prin modelul servind de substrat acestor deductii.

Prima caracteristica nu raspunde decat regulilor deductiei logico-matematice, care ramane formala; cea de-a doua varianta vizeaza coordonarea planurilor sau domeniilor realitatii si comporta, in consecinta, un ansamblu de rationamente de existenta.

Explicatia reprezinta o treapta superioara a cunoasterii stiintifice si raspunde la intrebarea "de ce?'. Ea urmareste surprinderea dinamicii si interactiunii fenomenelor psihice si a comportamentelor, formularea legilor cauzale, a ipotezelor explicative.

"Explicatia rasare din integrarea faptelor intr-un sistem complex de relatii succesive, constante si generale. Spunem ca am explicat un fenomen atunci cand ne dam seama de toate cauzele sale, de conditiile in care apare, de toti factorii de care se leaga' (Pavelcu).

Reuchlin, era de parere ca explicatia "permite incadrarea faptului explicat intr-un ansamblu de fapte care il fac sa apara ca necesar'. Intr-un sens foarte larg, folosim termenul de explicatie pentru a desemna tot ceea ce clarifica, tot ceea ce sporeste impresia noastra de intelegere.

"A explica inseamna a urca pe scara necesitatii' (Espinoza). Ridicarea de la un nivel de abstractizare inferior la altul superior inseamna progresul spre niveluri tot mai inalte de necesitate si universalitate. In sens restrictiv, explicatia este redusa la un proces de deductie. Pentru Hempel, un fenomen este explicat daca acesta poate fi dedus din compozitia a doua ansambluri de fapte: in primul rand, din legile generale care guverneaza fenomenul explicat; in al doilea rand, din conditiile particulare in care acest fenomen a aparut. Astfel, el introduce in filosofie modelul "explicatiei prin legi de acoperire' sau "al explicatiei prin subsumarea la legi', care contine doua submodele: nomologic-deductiv (raspunde la intrebarile "de ce s-au intamplat anumite lucruri? ', "de ce era de asteptat ca aceste lucruri sa se intample' ?) si inductiv-probabilistic (explica mai intai "de ce lucrurile care se intampla erau de asteptat sau nu' si abia apoi "de ce lucrurile s-au intamplat', justificand anumite asteptari si predictii).

Pentru ca explicatia psihologica sa fie cat mai corecta si cat mai completa este necesara specificarea sistemului explicativ, care consta in alegerea variabilelor studiate; stabilirea limitelor sistemului; largirea sau ingustarea sistemului explicativ. Unele dintre aceste conditii sunt mai usor de asigurat in cercetarile de laborator decat in cele de teren. In laborator, variabilele exogene sunt variabilele independente, ele nu trebuie explicate, pentru ca sunt fixate de cercetator si deci nu fluctueaza.

In explicarea diferitelor relatii dintre fenomenele psihice sau dintre comportamentele umane, psihologia nu trebuie sa faca abstractie de interventia hazardului, chiar daca notiunea de hazard pare a contrazice definitia explicatiei data de Hempel, chiar daca interventia unor factori intamplatori, aleatorii, mai ales in cercetarile de laborator, ar echivala cu o slabiciune a cercetatorului.

Prezenta unor factori necontrolabili, actiunea lor asupra celor experimentali, combinarea cu acestia, toate acestea nu pot fi intotdeauna evitate. Hazardul se manifesta in psihologie sub forma "intersectiei a doua serii cauzale independente'. (Boudon). In vederea eliminarii hazardului, se utilizeaza randomizarea, care are rolul de a circumscrie aleatoriul si de a creste validitatea concluziilor extrase.

Interpretarea consta in punerea in corespondenta pe cale cumulativa a discursului empiric cu cel teoretic, pe cand explicatia se bazeaza pe deducerea unui discurs din altul, ambele avand un grad crescut de inteligibilitate. Ilustrativ pentru interpretare este discursul psihanalitic, care implica doua lecturi: prima ia in considerare simptomele ce apar ca o colectie de evenimente independente, fara legatura intre ele si fara legatura cu alte evenimente; a doua presupune interpretarea simptomelor, considerarea lor ca semne, fapt care conduce la elaborarea unui discurs coerent si economic - teoria freudista.

Constructia discursului teoretic rezida, asadar, in cumularea unui numar crescut de discursuri empirice care permit degajarea elementelor, relatiilor si structurilor comune. Structura astfel degajata isi pierde caracterul unui simplu rezumat, elementele sale nu desemneaza doar o colectie de fapte, ci o realitate subiacenta acestor colectii, nu doar o clasa de fapte, ci prin ce anume aceste fapte constituie o clasa. O asemenea structura poate fi pusa in relatie de izomorfism cu alte structuri, observate in alte domenii.

Interpretarea consta in a sesiza prezenta in discursul empiric a unor simboluri si structuri ce au o semnificatie asemanatoare discursului teoretic.

Pentru Reuchlin, explicatia, la care el adauga si interpretarea, este un demers implicat de cercetarea stiintifica.

Diferenta dintre primul termen explicatia  (discursul) vizeaza mai ales faza finala a cercetarii stiintifice, cand concluziile, expli­catiile la care s-a ajuns sunt facute cunoscute si altor persoane ; cel de-al doilea termen interpretarea (demersul) are in vedere explicatia mai degraba ca un moment, ca o faza a travaliului stiintific, in urma caruia se va ajunge la formularea teoriei. Demersul explicativ o data realizat, poate lua forma discursului explicativ, scris sau verbal.

Mai importanta decat diferentierea celor doua acceptii ale explicatiei este relatia dintre explicatie si interpretare. Reuchlin arata ca psihologul construieste si utilizeaza discursuri carora le confera grade diferite de inteligibilitate, unele dintre ele fiind mai inteligibile, altele mai putin inteligibile. Gradul de inteligibilitate a unui discurs poate fi apreciat in functie de doua criterii: articularea si economicitatea sa.

Un discurs intre partile caruia exista o stransa legatura, unele putand fi deductibile din altele, in care elementele componente capata sens, valoare, tocmai prin raportare la intreg, aparand deci ca un sistem, este mult mai articulat decat un altul, in care elementele sunt relativ razlete, independente unele de altele.

Asadar, gradul de structurare si cel de coerenta a discursului sunt esentiale pentru satisfacerea criteriului articularii. In ceea ce priveste criteriul economicitatii, acesta se refera la numarul optim al premiselor de la care se porneste, al regulilor de derivare.

Maximizarea gradului de articulare si de econo­micitate a unui discurs, indiferent daca acesta este explicativ sau interpretativ, se obtine atunci cand fiecare variabila este dedusa din toate celelalte sau cand actiunea factorilor necontrolati, a caror prezenta se constata prin natura statistica a legaturilor observate, este neutralizata.

Reuchlin considera ca interpretarea si explicatia reprezinta doua demersuri care pun in corespondenta discursuri inegal inteligibile. Cele doua demersuri nu utilizeaza aceleasi cai, desi explicatia include etape de interpretare. De asemenea, raporturile stabilite de ele nu dispun de aceleasi proprietati. Si unul, si celalalt indeplinesc insa aceeasi functie: asigura un transfer de inteligibilitate de la un discurs la altul.

Care este locul interpretarii in explicatie ?

Pornind de la ideea potrivit careia explicatia este o articulare intre doua discursuri cu grade diferite de inteligibilitate, Reuchlin ajunge la concluzia ca interpretarea este etapa centrala a explicatiei.

De ce? Deoarece ea presupune recu­noasterea unui discurs in altul, atribuirea unui discurs semnificatiei altuia, judecarea legitimitatii acestei recunoasteri, asimilarea discursului ca urmare a "reusitei' lui, evaluarea dupa anumite criterii a insasi acestei "reusite'. De asemenea, interpretarea se implica in "tesatura' explicatiei, in masura in care contribuie la o "lectura dubla' a modelelor, recunoscandu-le acestora caracterul de teorie inteligibila, dar si relevand observatii identificabile in realitate.

Interpretarea si explicatia, ca demersuri importante in cercetarea psihologica, dispun atat de asemanari, cat si de deosebiri, care vor fi prezentate sintetic in tabelul nr. 3.

Tabelul nr.3  Asemanarile si deosebirile dintre interpretare si explicatie

Previziunea este una dintre conditiile existentiale ale stiintei. A prevedea inseamna a anticipa existenta sau modul de desfasurare a unui fenomen, pornind de la legile generale sau de la conditiile in care fenomenul urmeaza a se produce. Proba ca o stiinta este adevarata o constituie capacitatea ei de a prevedea, si invers : o stiinta recunoscuta ca fiind adevarata asigura posibilitatea unor previziuni corecte.

Cunoasterea legii este o conditie necesara, dar nu si suficienta, pentru a prevedea. Prevederea implica un oarecare grad de incertitudine, mai ales in stiintele socio-umane, unde, chiar daca incertitudinea este mica, chiar daca ea poate fi redusa, nu poate fi total suprimata. Daca nu avem nici un fel de indoiala in legatura cu ceea ce urmeaza sa se intample, nu putem vorbi de previziune, ci de o activitate stiintifica normala.

Intre previziune si explicatie exista o stransa interactiune. Din punctul de vedere al structurii logice, ele sunt identice, ambele presupunand un proces deductiv. Daca explicatia deduce un fenomen observat din legile generale sau din conditiile particulare in care el se produce, previziunea, pornind exact de la aceleasi legi generale si exact de la aceleasi conditii particulare, va deduce fenomenul care se va produce. "Singura diferenta intre cele doua este momentul cand sunt facute: previziunea se face inaintea evenimentului (Matalon). In consecinta, daca suntem capabili de a explica, trebuie sa fim capabili si de a prevedea.

A proba validitatea unei teorii inseamna a confrunta in experienta previziunile pe care ea le permite, asa incat putem afirma ca a fi incapabil de a prevedea inseamna a fi incapabil de a proba. Totusi, explicatia si prevederea nu sunt unul si acelasi lucru. Asimilarea explicatiei cu previziunea echivaleaza cu cunoasterea completa a sistemului care determina fenomenul de explicat. Or, rareori se intampla asa; dimpotriva, starea sistemului si factorii potentiali fac posibile multe evolutii. Asa incat, alaturi de asemanari, trebuie sa luam in considerare si deosebirile dintre explicatie si previziune.

Astfel, daca predictia anticipeaza faptele noi, explicatia face inteligibile faptele deja inregistrate, daca predictia priveste inainte, de la ceea ce este la ceea ce va fi, explicatia priveste inapoi, de la ceea ce este la ceea ce a fost mai inainte. Desi strans legate prin structura logica, explicatia si prevederea nu se presupun reciproc. Exista previziuni fara explicatii, cand previziunea se bazeaza pe cunoasterea unor regularitati trecute sau pe o lege empirica fondata pe o simpla deductie. Exista insa si explicatii care nu insotesc in mod necesar capacitatea de a prevedea. Acesta este cazul unor teorii explicative care nu au insa si valoare predictiva. Se citeaza deseori exemplul teoriei darwiniste a evolutiei, care este explicativa, dar nu permite previziunea, datorita faptului ca multitudinea conditiilor presupuse de ea (mutatii, anumite conditii de mediu, prezenta unui numar de specii pe acelasi teritoriu) este imposibil de obtinut astazi.

Previziunea nu este o simpla descriere a fenomenelor care se vor produce, ci furnizeaza elemente ce pot fi integrate intr-o decizie. Ea ne pune in garda in legatura cu ceea ce se poate intampla daca nu intervine ceva nou. Are o mare valoare practica, dar si teoretica. Tocmai de aceea au fost elaborate o multitudine de tehnici de previziune (extrapolarea temporala legata de studiul evolutiei trecute si prelungirea ei in viitor; aplicarea directa a modelelor deductive, care presupune stabilirea legilor ce guverneaza fenomenul de previzionat si apoi introducerea valorilor posibile, a para­metrilor in orizontul avut in vedere pentru previziune).