|
|
|
LOCUL SI ROLUL PSIHOLOGIEI EDUCATIEI
1. Introducere in psihologie
1.1. Definirea psihologiei
1.2. Locul psihologiei in sistemul stiintelor
2. Introducere in psihologia educatiei:
2.1. Psihologia educatiei (scolara); schita istorica a constituirii si dezvoltarii acesteia in tara noastra
2.2. Definirea termenului de psihologia educatiei
2.3. Raporturile psihologiei educatiei cu stiinte socio-umane si comportamentale.
2.4. Necesitatea psihologiei educationale in activitatea instructiv-educativa
2.5. Directii de interventie ale psihologiei educatiei in interactiunile procesului instructiv-educativ.
1. Introducere in psihologie
1.1.Definirea psihologiei:
Ce este psihologia? In literatura de specialitate se intalnesc mai multe definitii:
a) definitia tip butada: Max Meyer, de exemplu, arata ca psihologia este "stiinta studiata de psihologi'. Lasand la o parte caracterul vicios al definitiei, intrucat considera psihologia obiect de studiu al psihologului, iar pe psiholog ca om care studiaza psihologia, se poate remarca o oarecare utilitate a ei. Atata vreme cit conceptiile cu privire la continutul psihologiei difera de la un autor la altul, studierea acestei varietati si diversitati s-ar putea sa nu fie lipsita de interes;
b) definitii tip metafora, isi au originea in constatarile contradictorii ale cercetarilor psihologice. Astfel, investigarea functiilor psihice inferioare (senzatii, perceptii, timpi de reactie), care sunt relativ usor observabile, i-au condus pe unii autori spre evidentierea existentei unor regularitati a manifestarilor lor, in timp ce studierea functiilor si proceselor psihice superioare (afectivitate, motivatia, vointa) a permis sesizarea caracterului lor unic, singular. In aceste conditii a aparut dilema: psihologia este stiinta sau arta? De aici s-a conturat un al treilea tip de raspuns: "psihologia este o stiinta ce trebuie facuta cu arta".
c) definitii prin negare. Psihologul roman Vasile Pavelcu ofera insa si un alt tip de definitie a psihologiei care s-ar putea denumi definitie prin negare, intr-un studiu intitulat programatic "Ce este psihologia?' (1946-1947), constatand ca obiectul psihologiei a fost dezmembrat si trecut in sarcina altor stiinte, cum ar fi fizica, fiziologia, sociologia etc. Astfel, Pavelcu afirma: "psihologia nu-i fizica'; "psihologia nu-i fiziologie'; "psihologia nu-i sociologie'. Rand pe rand sunt analizate tendintele de "substantializare' a psihicului, de reducere a lui la un simplu fenomen fizic, cele de "localizare' a psihicului in anumite zone ale creierului, ca si tendintele de "absorbtie' a psihicului in social. Pretentiilor unor autori de a descoperi aptitudinile in cromozomi, prin studierea acestora din urma la microscop, de a identifica psihicul cu secretiile unor organe, de a considera ca sufletul individului apartine in intregime societatii, ca Eul, ca realitate primara si ultima, este o entitate metafizica ce nu exista in sine, li se aduc critici vehemente. Eliminand ceea ce nu este psihologie, Pavelcu se apropie, in final, de o mai clara delimitare a insasi obiectului propriu de cercetare al psihologiei (Pavelcu, 1982,). El a intuit rolul unor "antidiscipline', cum au fost numite mai tarziu, in constituirea psihologiei ca stiinta de sine statatoare. "Antidisciplinele' sunt cele gratie carora o disciplina se delimiteaza mai bine, dar si cele contra carora ea trebuie sa se constituie. In esenta, este vorba de elaborarea psihologiei ca stiinta cu statut propriu intr-un cadru interdisciplinar.
d) definitiile comprehensive sunt cele mai complete deoarece incearca sa surprinda elementele centrale, definitorii ale psihologiei ca stiinta. W.Wundt : "stiinta experientei imediate, spre deosebire de fizica c este stiinta experientei mediate." W.James: "este stiinta vietii mentale, a fenomenelor si conditiilor reale." Oswalt Kulpe reformuleaza in 1899 definitia data de Wundt aratand ca psihologia este stiinta faptelor in masura in care ele depind de experienta subiectului, in timp ce fizica porneste, de asemenea, de la experienta dar studiaza faptele in masura in care ele sunt independente de individ. Facand un salt in timp si apropiindu-ne de zilele noastre, sunt definitii mai mult sau mai putin asemanatoare intre ele. Piaget definea psihologia ca fiind stiinta care studiaza ,,ansamblul conduitelor, comportamentelor, inclusiv priza lor de constiinta'. Aceasta definitie are avantajul de a preciza natura problemelor cu care se ocupa psihologia, in schimb, lasa in umbra cateva chestiuni de ordin istoric, metodologic, epistemologic si chiar ontologic. De exemplu, istoria arata ca in timp au fost formulate doua definitii opuse (psihologia-stiinta starilor de constiinta; psihologia - stiinta comportamentului). Piaget nu face altceva decat sa stranga intr-o formulare concilianta cele doua definitii, dar nu arata care este originea mutatiei de la una la alta. De asemenea, definitia nu da raspuns la unele probleme metodologice (este suficienta intuitia, fie ea si generala, in explicarea fenomenelor sau se impune si controlul lor riguros?), si cum multe dintre problemele metodologice sunt tributare epistemologiei inseamna ca psihologia contemporana este condamnata la eclectism. O definitie, concisa prin esenta ei, nu putea cuprinde raspunsuri la atat de multe probleme, in fond, Piaget si-a propus sa redea in definitia sa obiectul psihologiei, deci problematica studiata de psihologie, ceea ce a si reusit. Psihologia este ,,o stiinta care se ocupa de fenomene si capacitati psihice urmarind descrierea si explicarea acestora in baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularitati sau modalitati determinative' (Paul Popescu-Neveanu, 1987). Definitia cuprinde continutul psihologiei si finalitatea cercetarilor ei. Alti autori staruie asupra necesitatii cuprinderii in definitia psihologiei a unor criterii ce urmeaza a fi satisfacute de aceasta. Un asemenea criteriu, specific stiintei, il reprezinta verificabilitatea datelor recoltate. "Psihologia este stiinta care descrie si explica conduita organismului intr-o maniera verificabila' (Maurice Reuchlin, 1988,). Cand un psiholog descrie o conduita, discursul sau nu va avea sens pentru un alt psiholog decat daca ambii cad de acord asupra unui criteriu care sa le permita constatarea prezentei, absentei sau gradului de dezvoltare a conduitei respective. Este necesara, deci, stabilirea unei definitii sau criteriu care sa fie utilizate in acelasi sens de observatori diferiti. Sarcina psihologului consta in a observa fenomenele, in a sesiza daca sint repetabile, in a descoperi relatii intre ele, a formula legi, a preciza conditiile in care o lege poate fi generalizata. O conduita astfel descrisa si explicata permite luarea in considerare in practica a deductiilor ce decurg din ea. Definitia psihologiei data de Reuchlin are o dubla semnificatie: se refera concomitent la continutul si la metoda psihologiei; precizeaza atat posibilitatile psihologiei, cat si limitele (restrictiile) ei. Reiese astfel ca daca psihologia este stiinta faptelor observabile si verificabile, ea nu se va ocupa de investigarea, descrierea si verificarea faptelor non-verificabile. Aceasta restrictie metodologica nu este chiar atat de rigida cum apare la prima vedere. Ea permite psihologiei sa efectueze cercetari nu doar de laborator ci si de teren, ba chiar permite utilizarea introspectiei ca metoda de cercetare. Ramanand in campul verificabil, domeniul faptelor studiate de psihologia contemporana este foarte extins, intinzandu-se de la faptele individuale la cele sociale, de la investigarea constiintei, ca activitate organizata in vederea atingerii unor scopuri, la cercetarea inconstientului care intervine la diferite niveluri in derularea conduitelor.
e) Americanii prefera sa defineasca psihologia ca stiinta comportamentului. Numai ca cei mai multi dintre ei incercand sa explice notiunea de comportament sunt nevoiti sa-i largeasca sfera. "Psihologia este studiul stiintific al comportamentului uman si animal. stiinta care descrie, cunoaste, prevede, controleaza comportamentul' decreteaza F.B. McMahon si J. W. McMahon (1986). Termenul de comportament este insa foarte variat, recunosteau ei. Acesta include actiunile si atitudinile unor grupuri largi de oameni, acopera comportamentul interior, procesele gandirii, dezvoltarea copiilor, procesele varstei, raspunsurile emotionale ca frica si supararea, abilitatile cimpanzeului de a rezolva probleme etc. Alti autori nu se multumesc doar cu largirea sferei notiunii de comportament, ci incearca sa surprinda interactiunea dintre viata mentala si comportament. "Mai nou, psihologia este definita ca studiul vietii mentale si al comportamentului, dar chiar in studiul vietii mentale psihologia observa comportamentul si traseaza concluziile despre procesele mentale care produc comportamentul' (Eoedi-ger, Eushton, Capaldi, 1984,). Sunt si autori care, desi pornesc de la ideea ca psihologia este stiinta comportamentului, se centreaza mai direct pe functiile si finalitatea ei. "Psihologia este o stiinta, un set de proceduri pentru observarea sistematica a faptelor comportamentale si pentru organizarea acestora in generalizari si legi care cauta sa explice de ce fiinta umana si celelalte animale actioneaza cum actioneaza. Ea este un mijloc de promovare a bunastarii omului, un corp de informatii care poate fi aplicat pentru a ajuta rezolvarea unei varietati de probleme individuale si de grup'(Wortman, Loftus, Marsfeall, 1985).
f) definitia etimologica: cuvantul "PSIHOLOGIE" este compus din doua particole "psyche" (psihic) si "logos" (stiinta), afirmandu-se ca "psihologia este stiinta psihicului". Desi definitia este oarecum tautologica are mai ales o valoare operationala orientand cercetatorii spre descifrarea si detalierea termenului de psihic.
Luand in considerare aceste elemente se poate defini psihologia ca fiind stiinta care studiaza psihicul (procese, insusiri, mecanisme psihice), utilizand un ansamblu de metode obiective, in vederea desprinderii legitatilor lui de functionare, cu scopul cunoasterii, optimizarii si ameliorarii existentei umane.
Din cele de mai inainte rezulta ca psihologia este stiinta centrala despre psihicul organismelor animale si umane. Ea studiaza functiile, procesele, insusirile, capacitatile si mecanismele psihice asa cum s-au format acestea de-a lungul timpului prin asimilarea si interiorizarea solicitarilor externe, dar si asa cum se manifesta ele in dependenta de contextul exterior. Ea isi propune sa inteleaga si sa explice de ce un organism reactioneaza intr-un anume fel, sa determine si sa prevada cum acesta va reactiona in viitor. Repetabilitatea si generalitatea conduitelor si comportamentelor sunt conditiile esentiale care permit desprinderea invariabilului, formularea legilor. Astfel, definitia unei stiinte trebuie sa contina informatii, fie si intr-o formulare generala, despre obiect, metode, legi, finalitate. Luand in considerare aceste elemente se poate defini psihologia ca fiind stiinta care studiaza psihicul (procese, insusiri, mecanisme psihice), utilizand un ansamblu de metode obiective, in vederea desprinderii legitatilor lui de functionare, cu scopul cunoasterii, optimizarii si ameliorarii existentei umane. Inca din 1947, Vasile Pavelcu vedea in psihologie un "instrument practic al indreptarii, al redresarii si inaltarii omului' (Pavelcu, 1982). Daca la vremea aceea el considera ca acest instrument ,,este inca un deziderat', astazi exista toate conditiile ca dezideratul sa se transforme in realitate. "A intelege omul pentru a-l perfectiona, aceasta este adevarata menire a psihologiei' (Eubinstein, 1962). Zlate afirma: "Adevarata menire a psihologiei este de a contribui la asigurarea unei existente omenesti, a unei constiinte demne, a unui "suflet' inaripat de idealuri nobile si indraznete, insotit de capacitatea de a le traduce in fapt' (Zlate, 1988). Psihologia dispune de asemenea capacitati, numai ca pana a ajunge la ele a trebuit sa parcurga un drum lung si anevoios. Ea a trebuit sa treaca de la studiul fenomenelor simple la studiul celor complexe, de la stadiul de stiinta cu orientari si curente antinomice la stadiul de stiinta ce tinde spre o oarecare unitate, de la utilizarea unor instrumente relativ primitive de cercetare la utilizarea unora tributare celor mai noi cuceriri ale tehnicii (microelectronica, informatizarea), de la studiul izolationist a fenomenelor psihice, cu propriile-i forte, spre studiul deschis altor stiinte (biochimia, neurochimia etc.).
1.2. Locul psihologiei in sistemul stiintelor
Intr-un secol si jumatate psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca stiinta pana la obtinerea statutului de stiinta centrala in randul tuturor celorlalte stiinte.
In 1929 Karl Buhler a propus modelul triunghiular al psihologiei stiintifice, aceasta din urma fiind amplasata la intersectia stiintelor umaniste, stiintelor sociale si stiintelor naturale.
Peste 50 de ani, P.E.Meehl (1978) lanseaza distinctia dintre psihologia "hard" si psihologia "soft", potrivit careia influenta stiintelor naturii a orientat psihologia sper un studiu mai riguros al comportamentului, stiintele sociale au accentuat, incurajat mediul social si valorile, stiintele umaniste au directionat atentia spre necesitatea sublinierii importantei influentei subiective.
Preluand o sugestie a lui Rosenyweig (1992) se pot grupa stiintele in patru categorii:
a) stiintele fundamentale ale omului -biologia, sociologia, filosofia- interpretat ca fiinta bio-socio-spirituala
b) + c) include diverse stiinte referitoare la principalele tipuri de activitati indeplinite de om -educationale, manageriale, economice, cultural-artistice, sportive, militare;
d) strange la un loc stiintele maximal preocupate de asigurarea integritatii fizice si psihice a omului -medicina, neurologia, psihiatria
La confluenta cu fiecare dintre aceste stiinte psihologia generala si-a delimitat propriile ei ramuri aplicative.
Pozitia deosebita a psihologiei in sistemul stiintelor, la intersectia celorlalte, in centrul sau in varful lor favorizeaza, "pendulatia spectaculoasa a interpretarilor intre psihologizare a numeroase discipline, la o extrema, si depsihologizare a psihologiei la cealalta extrema. (Pavelcu 1972).
Criterii de clasificare a ramurilor psihologiei:
a) in functie de metode, in raport cu care se poate diferentei psihologia experimentala, psihologia dezvoltarii -axata pe abordarea ontogenetica, psihometria, psihologia diferenteiala, psihologia patologica, psihologia comparata;
b) in functie de metode impreuna cu obiectul specific, se constata ca psihologia diferentiala, psihologia patologica sau psihologia dezvoltarii se definesc la fel de bine prin interesul pentru un obiect particular, cat si prin metoda care le caracterizeaza;
c) d.p.d.v. al decuparii unui a unit aspect al realului spre a fi cercetat, putem distinge, la granitele cu disciplinele biologice, psihobiologia (sau biopsihologia), termen generic care cuprinde numeroase discipline de frontiera (psihofiziologie, psihofarmacologie, psihoendocrinologie, psihoimunologie, genetica comportamentala);
d) d.p.d.v. al determinarilor sociale ale psihicului uman si al interactiunii cu stiintele sociale, constatam psihosiciologia.
!!!! O caracterizare a tuturor ramurilor psihologiei o gasiti in lucrarea: Introducere in psihologia educatiei", A.Huditean.
2. Introducere in psihologia educatiei:
2.1.Psihologia educatiei (scolara); schita istorica a constituirii si dezvoltarii acesteia in tara noastra
Psihologia scolara s-a dezvoltat in tara noastra in cursul sec.XX prin contributii semnificative ale cunoscuului psiholog roman Constantin Radulescu-Motru.
Nestor Iacob-Marius (1901-1989) este un psiholog si un psihopedagog reprezentativ din pleiada de psihologi formati la Universitatea din Bucuresti sub influenta lui C.R.Motru, punand bazele unei psihologii scolare, preconizand tratarea in invatamant a fiecarui scolar, conform "structurii sale totale". A proiectat pregatirea psihologilor scolari intr-un centru special -Institutul de Bio-tipologie si Eugenie scolara. A avut contributii riguroase la optimizarea antropometriei scolare, a docimologiei, a metodologiei orientarii si selectiei profesionale. A pus la punct profesiograme psihologice. Intre lucrarile sale cu referire la psihologia scolara pot fi amintite: "Laboraturul psihologic scolar" (1939), "Examenul evolutiei psihologice a copilului de la o zi la sase ani" (1940); "Carnet bio-tipologic" (1941); "Probleme de psihologie scolar" vol I (1942) etc.
In perioada celui de-al doilea razboi mondial s-au reluat preocuparile in domeniul psihologiei scolare si ale psihologiei educatiei.
In anii 60 sub conducerea Catedrei de Psihologie din Cluj s-a editat un curs de psihologie pedagogica (foarte frecvent consultat).
In 1974, profesorul I.Radu, a publicat o ampla si valoroasa psihologie scolara, destinata studentilor sectiilor de psihologie existente atunci.
In 1987 Catedra de Psihologie a universitatii din Bucuresti a conceput o foarte elaborata lucrare de Psihologie scolara care a fost insa mai putin difuzata si care nu era accesibila studentilor de la specialitatile neumaniste avand si un volum mare (430 pg)
In 1983 a aparut "Psihologia educatiei si dezvoltarii" cu un colectiv de redactie I.Radu (coordonator), P.Golu, U.Schiopu, S.Teodorescu, incluzand ca autori cele mai reprezentative personalitati ale psihologiei din tara noastra.
2.3. Definirea termenului de psihologia educatiei
Una din primele specializari ale psihologiei au constituit-o studiile consacrate psihicului infantil. Psihologii au intuit existenta unor deosebiri importante intre felul copilului de a intelege lumea si cel al adultului. Urmarind sistematic modificarile de comportament ale copiilor de diferite varste s-a ajuns la elaborarea "psihologiei copilului". Dar copiii au fost observati si in conditiile vietii scolare. Au putut fi inregistrate in acest fel reactiile lor la diversi factori educativi, la atitudinea profesorilor, la metodele si materialele utilizate, la continutul diferitelor discipline, etc. Astfel, s-a constituit ceea ce se numeste psihologia educatiei.
Orice disciplina stiintifica are ca obiect de studiu, cercetare si cunoastere o arie de probleme. Obiectul psihologiei il constituie studiul activitatii psihice a omului, adica fenomenele subiective, procesele lui psihice, comportamentul uman (ca procesualitate interna si ca manifestare externa), precum si personalitatea si trasaturile acestuia.
Problemele care constituie obiectul psihologiei educatiei nu difera in mod esential de problemele psihologiei. Aceasta intrucat psihologia educatiei este un domeniu aplicat al psihologiei. Diferentele rezulta din considerentul ca problemele psihologiei educatiei sunt abordate in contextul procesului instructiv - educativ din scoala care, exercita asupra lor o influenta pedagogica, mai corect, o actiune de educationalizare.
Termenul de psihologia educatiei sau cel de psihologie pedagogica are o sfera mai larga, el se refera si la psihologia copilului mic, a celui de varsta anteprescolara si a celui de varsta prescolara; are in vedere, de asemenea, psihologia adultilor, cand este activata "educatia permanenta". Psihologia educatiei constituie o stiinta psihopedagogica atat prin obiectul ei, prin metode, cat si prin caracteristicile rezultatelor obtinute
Psihologia educatiei studiaza, d.p.d.v. psihologic, procesul instructiv-educativ desfasurat in scoala cu scopul de a spori eficienta acestuia. Ea formeaza partea esentiala a psihologiei pedagogice care studiaza si educatia copilului inainte de scoala, dar si la varsta adultilor.
Termenul de psihologia educatiei sau cel de psihologie pedagogica are o sfera mai larga, el se refera si la psihologia copilului mic, a celui de varsta anteprescolara si a celui de varsta prescolara; are in vedere, de asemenea, psihologia adultilor, cand este activata "educatia permanenta". Psiholoiga educatiei constituie o stiinta psihopedagogica atat prin obiectul ei, prin metode, cat si prin caracteristicile rezultatelor obtinute.
Orice disciplina stiintifica are ca obiect de studiu, cercetare si cunoastere o arie de probleme. Obiectul psihologiei il constituie studiul activitatii psihice a omului, adica fenomenele subiective, procesele lui psihice, comportamentul uman (ca procesualitate interna si ca manifestare externa), precum si personalitatea si trasaturile acestuia.
Problemele care constituie obiectul psihologiei educatiei nu difera in mod esential de problemele psihologiei. Aceasta intrucat psihologia educatiei este un domeniu aplicat al psihologiei. Diferentele rezulta din considerentul ca problemele psihologiei educatiei sunt abordate in contextul procesului instructiv - educativ din scoala care, exercita asupra lor o influenta pedagogica, mai corect, o actiune de educationalizare.
Problema fundamentala a invatamantului este aceea a invatarii. Este firesc ca psihologia educatiei sa fie preocupata de studierea psihologica in primul rand a acestui proces. In sens larg, prin invatare se intelege orice achizitie comportamentala, relativ stabila, care are ca scop o mai buna adaptare la mediu.
In acest inteles, invatarea este o activitate comuna omului si animalelor. Rezulta ca si animalele dobandesc o anumita experienta care le mijloceste adaptarea la mediul natural. Omul insa nu traieste numai in mediul natural. El traieste si isi desfasoara activitatea cu precadere in mediul social si cultural. De aceea, prin invatare, omul ia cunostinta de achizitiile din aceste medii, pe care si le insuseste prin descoperirea, decodificarea si asimilarea informatiei sociale. In acest scop, societatea organizeaza un sistem specializat care este invatamantul, un sistem foarte rentabil. Specialistii, au ajuns la concluzia ca " rentabilitatea investitiei in domeniul invatamantului (deci in resursele umane) este mai ridicata decat rentabilitatea investitiei economice (in capital real)".
Scoala, procesul instructiv educativ reprezinta cel mai important mijloc prin care se urmareste formarea si dezvoltarea personalitatii, socializarea activa si integrarea individului in societate.
Invatamantul reprezinta asadar, cel mai important instrument prin care se realizeaza invatarea scolara.
Invatarea scolara, cu particularitatile ei specifice, semnifica incorporare de informatie si dezvoltare a personalitatii psihice. Ea consta in activitatea special organizata de asimilare a informatiilor (teoretice) si a abilitatilor (practice) acumulate de omenire de-a lungul evolutiei sale social-istorice si prezentate selectiv si rezumativ in obiectele de invatamant, precum si de formare a unor capacitati si deprinderi care permit o adaptare mai nuantata la mediu.
Psihologia educatiei studiaza invatarea in stransa corelatie cu dezvoltarea psihica. Prin dezvoltare psihica se intelege trecerea de la nivelurile psihice primare la nivelurile psihice superioare, formarea unor noi seturi de procese, insusiri, functii si structuri psihice, continua devenire a structurilor psihocomportamentale.
Invatarea scolara, ca forma particulara a activitatii general umane, prezinta o importanta speciala pentru dezvoltarea psihica a elevului. La randul ei, dezvoltarea psihica conditioneaza si face posibila invatarea. De aceea, dezvoltarea psihica este un alt proces fundamental pe care il studiaza psihologia educatiei. Ea urmareste traseul dezvoltarii psihice de la intrarea copilului in scoala pana spre anii studentiei, acumularii cantitative si calitative in structurile psihice pe parcursul varstei scolare mici, al varstei scolare mijlocii si al varstei scolare mari.
Psihologia precizeaza ca, in situatia de invatare, elevul nu este conditionat numai din exterior, prin tehnologia educationala. Influentele din afara se exercita prin intermediul conditiilor interne: trebuintele si interesele, aspiratiile si idealurile, atitudinile, emotiile lui etc. Influente pozitive asupra actului instructiv - educativ si in mod nemijlocit asupra invatarii, exercita natura si varietatea motivelor care se manifesta prin mobilizarea energetica, dinamizarea si directionarea activitatii de studiu.
Psihologia educatiei cerceteaza astfel de aspecte, pornind de la faptul ca elevul nemotivat este un elev inactiv, pasiv si indiferent fata de sarcinile scolare. Subiectul nemotivat sau de motivat face inoperant insusi actul instructiv - educativ.
Una din preocuparile esentiale ale psihologiei educatiei o reprezinta studiul dezvoltarii, in conditiile procesului de invatamant, a structurilor psihice superioare, care asigura instrumentarea rational - cognitiva a invatarii. Avem in vedere structurarea proceselor gandirii si ale memoriei cu mare pondere in realizarea procesului de predare - invatare.
O contributie importanta la explicarea si intelegerea acestor procese psihice centrale o aduce, mai nou, psihologia cognitiva.
Rezultatele studiilor referitoare la dezvoltarea inteligentei si comportamentului creator intregesc contributia psihologiei educatiei la formarea si dezvoltarea, in conditiile invatamantului, a personalitatii elevilor. De fapt, bazele personalitatii se pun de timpuriu. Elevii invata ca treptat sa nu manifeste indiferenta fata de sarcinile scolare. Si tot treptat ei adopta o atitudine participativa fata de acestea. Astfel, invatarea se transforma din ce in ce mai mult in autoinvatare, in studiu individual aprofundat, inteles ca o necesitate imperioasa.
Problema formarii si dezvoltarii poersonalitatii se afla in centrul preocuparilor educatorilor. Comportamentele acesteia, in special aptitudinile si caracterul trebuie modelate la elevi cu toata atentia. Si in volumul de fata acestor probleme ale personalitatii li s-a rezervat un loc aparte.
Competenta didactica se exprima in principal prin capacitatea profesional - stiintifica a profesorului, prin capacitatea lui psihopedagogica si prin cea psihosociala. Ea asigura transmiterea optima a sistemului de informatii si abilitati, iar dezvoltarea operatiilor intelectuale ale elevilor face posibila activitatea adecvata a grupului de elevi pe care profesorul o conduce, o indruma, o coordoneaza. Efectele asteptate ale invatarii si ale dezvoltarii, produsele finite ale actului instructiv - educativ, achizitiile psihocomportamentale ale elevului sunt nemijlocit dependente de competenta didactica a profesorului. Din acest motiv si studiul competentei didactice din perspective psihologice este una din preocuparile majore ale psihologiei educatiei.
Avand in vedere cercetarile de pana acum, consideram ca obiectul psihologiei edcuatiei il constituie studierea, sub aspect psihologic, a procesului instructiv - educativ din scoala, avand ca scop cresterea eficientei acestui process in raport cu obiectivele unui invatamant modern.
Probleme fundamentale atat pentru pedagogie, ca stiinta a educatiei, cat si pentru psihologia scolara sunt invatarea si dezvoltarea psihica a tineretului scolar. Dar acestea sunt abordate din perspective diferite: pedagogia indica cu precizie metodele didactice si mijloacele de invatamant prin care invatarea si dezvoltarea psihica se pot realiza efectiv, in timp ce psihologia educatiei explica doar cum se pot realiza acestea. Informatiile privind psihologia invatarii si mecanismele dezvoltarii psihice faciliteaza elaborarea stiintifica a cerintelor instructiv - educative, evaluarea corecta a rezultatelor activitatii scolare si a calitatii activitatii cadrelor didactice, precum si adoptarea corecta a masurilor ce se impun pentru eliminarea disfunctiilor care se manifesta.
O importanta deosebita reprezinta psihologia educatiei pentru cunoasterea elevilor si a particularitatilor lor de varsta si individuale, comunicarea adecvata cu acestia si stimularea activitatii lor, de invatare, pentru cunoasterea aspectelor psihologice ale tuturor actiunilor educationale. "Formarea posibilitatilor de a actiona in cunostinta de cauza, de a dovedi intelepciune si plasticitate in conduita noastra fata de elevi este favorizata de cunoasterea aspectului psihologic al influentelor de ordin educativ. Aceasta constituie importanta practica a psihologiei scolare".
2.3. Raporturile psihologiei educatiei cu stiinte socio-umane si comportamentale.
Urmarind optimizarea instruirii si educatiei, psihologia scolara este o ramura aplicata, practica, a psihologiei.
Cele mai importante concluzii obtinute in cadrul psihologiei generale, psihologiei infantile si al psihologiei diferentiale sunt utilizate de catre psihologia educatiei. Dar aceasta ramura practica a psihologiei nu se poate baza numai pe simple deductii dintr-o serie de generalizari. Pentru a face consideratii specifice procesului de invatamant este necesara o studiere amanuntita a invatarii in conditiile complexe existente in clasa, in cadrul unei comunitati de elevi. De aceea s-au facut investigatii speciale care ne pot duce la un mai inalt grad de certitudine cu privire la influenta si valoarea unor metode si procedee utilizate de profesori, cat si la solutionarea altor probleme de ordin instructiv- educativ.
De aceea, psihologia educatiei este strans legata de pedagogie, stiinta educatiei, a formarii constiente, intentionate a individului. Aceasta abordeaza insa procesul educativ in toate aspectele sale si din mai multe puncte de vedere. Spre ex., psihologia se ocupa mai putin de scopurile educatiei sau de aspectele sale metodice ale educatiei fizice care sunt abordate pe larg de catre pedagog. Apoi, pedagogia studiaza actiunile educative si rezultatele nu doar din punct de vedere psihologic, ci din p.d.v. igienic (daca nu dauneaza sanatatii), d.p.d.v. moral si d.p.d.v. economic (problema costurilor nu poate fi neglijata). De aceea pedagogia stabileste care sa fie structura unei scoli, ce anume sa se predea elevilor, ce metode si materiale pot fi utilizate. Psihologul nu ia decizii finale, ne face decat constatari si recomandari necesare pedagogului, ca om de stiinta, ori profesorului. Pedagogia are, in schimb un caracter normativ. Ea da indicatii precise, unele absolut obligatorii, altele facultative, care constituie un ghid al activitatii instructiv-educative desfasurate in scoala.
Psihologia educationala au luminat progresele pedagogiei, au modificat atitudinile teoretice si practice in pedagogie incepand cu modul de a considera copilul si a de a adecva metodele fata de acesta pana la tratarea unor comportamente in lumina altor judecati de valoare cum ar fi spre ex. cele care se emiteau asupra lenei ca atitudine a copilului, sau reaua vointa precum si la modul de a corecta (adeseori cu nuiaua) asa numitele "manifestari", spre a da un exemplu din infinitatea de manifestari in procesele instructiv-educative ale copilului (lenea) ca aversiune fata de efort.
O alta stiinta cu care trebuie sa colaboreze psihologul, cand cerceteaza invatamantul, este sociologia, instruirea realizandu-se cu mari grupuri de scolari -clasele. Ca urmare apar fenomene sociale -se creeaza o mentalitate de grup, apar anumite traditii, influente. Ele nu pot fi subestimate si trebuie avute in vedere. Atunci cand se face referire la interactiunea dintre indivizi, la comunicarea dintre elevi, la relatiile de cooperare sau adversitate, atunci sunt necesare cunostintele acumulate de psihologia sociala, o ramura a psihologiei care cunoaste astazi progrese remarcabile.
2.4. Necesitatea psihologiei educationale in activitatea instructiv-educativa
Psihologia scolara (educationala) este o disciplina resursa (A.Cosmovicici si L.Iacob), in sensul ca, este nu doar un potential rezervor de sugestii si repere pentru cadrul didactic la inceputul carierei, dar si ulterior si totodata, ea permite tocmai acea cristalizare profesionala a cadrului didactic si stabilizarea propriei identitati vocationale.
Cadrul didactic lucreaza in conditii de relativa incertitudine, deoarece constata adeseori ca efectele, o anumita reactie sau alta a clasei, nu au intotdeauna masurarea in timp real, ce si cat au inteles elevii din mesajul didactic, nici ce i-a interesat in mod real in acel moment. Pe de alta parte, el este nevoit sa adopte decizii in timp real, cu promtitudine, tocmai pe aceste aspecte vag definite ale situatiilor cu care lucreaza, motiv pentru care, numai o buna cunoastere psihologica poate adecva metodele pedagogice si metodice, situatiilor in schimbare.
Astfel, necesitatea cunoasterii psihologiei educationale deriva din necesitatea desfasurarii in bune conditii a gestiunii si managementului procesului formarii scolarilor de catre cadrul didactic.
Psihologia educationala ajuta cadrul didactic sa perceapa constient:
a) lacunele existente in capacitatea de perceptie a elevilor;
b) dificultatile intelegerii de catre acestia a unui text stiintific;
c) cauzele abaterilor disciplinare repetate;
d) complexitatea problemelor adolescentului;
e) reactiile uneori neasteptate ale grupului scolar.
2.5. Directii de interventie ale psihologiei educatiei in interactiunile procesului instructiv-educativ.
Pornind de la relatiile dintre profesor si elev si profesor si clasa de elevi, psihologia educatiei intervine in mai multe directii:
a) o directie constructiva, experimentala prin care psihologul scolar, dar mai ales fiecare cadru didactic la specialitatea proprie, pe baza unei pregatiri psihologice si psihoeducative, trebuie sa aiba un control al metodelor de invatamant, al crearii situatiilor optime de invatare, a climatului educational, al raporturilor atente cu grupuri de elevi si cu fiecare elev in part, a masurarii si valorizarii rezultatelor in invatare, a stabilirii intaririlor, a optimizarii proceselor de intelegere, memorare, de atentie, de vointa, a educarii complexe a personalitatii.
b) O directie corectiva, care porneste de la cercetarea a ceea ce nu se implineste si a cauzelor neimplinirilor spre a le corecta; ea cerceteaza diferitele carente si deficite pedagogice, concretizate in decalaje ce se pot ivi, la un moment dat intre modelul de conduita proiectat prin invatare si ceea ce a rezultat efectiv in urma desfasurarii actului educational.
c) O a treia directie este cea prospectiva, constand in cunoasterea particularitatilor psihologice ale elevului, pe baza unei cercetari concrete, pentru a stabili perspectiva, directia probabila a evolutiei insusirilor si capacitatilor lui psihice; in functie de aceasta se poate realiza consilierea sau orientarea profesionala a adolescentilor.
Astfel, cu cat se rasfrange sfera actiunii variabilelor aleatoare si se largeste campul de interventie al variabilelor controlabile, cu atat mai mult se poate sporii calitatea modelelor educationale si instructive si cu atat mai mult cadrul didactic se adapteaza structurilor de posibilitate si totodata preferentiale si optionale ale elevului in concordanta cu particularitatile si aptitudinile lui reale.
