|
|
|
OBIECTUL PSIHOLOGIEI EDUCATIEI
Psihologia educatiei este o ramura aplicativa a psihologiei. Sunt utilizate teorii, metode si instrumente, rezultate stiintifice, pentru descifrarea implicatiilor psihologice ale activitatii instructiv-educative (Woolfolk, 2004). In ciuda sutelor de mii de ore dedicate de specialisti cercetarii, discutiilor generate de argumentele pro si contra legate de diverse fenomene din practica scolara, raman totusi intrebari ale caror raspunsuri nu s-au gasit cu certitudine. Dificultatea este datorata in parte complexitatii extraordinare a obiectului de studiu al psihologiei educatiei - dezvoltarea personalitatii fiintei umane in contextul practicii educative. Psihologia educatiei este o disciplina - resursa pentru profesori, oferind sugestii si repere pentru procesul complex de stimulare intelectuala si socio - emotionala a elevilor Cei initiati teoretic vor sti de ce fac ceea ce fac, pana unde pot merge, care sunt riscurile inevitabile. Daca unei solide pregatiri de specialitate i se adauga o buna formatie psihologica si pedagogica, marja de libertate a exprimarii profesionale va creste semnificativ.
Orice manifestare psihica - chiar si in mediul normativ, cum este cel scolar - este totdeauna caracterizata de unicitate, necesitand o tratare individualizata, diferentieri nuantate. "Profesorul trebuie sa considere generalizarile extrase din bibliografia cercetarii ca ipoteze susceptibile de modificare, prelucrare si extindere, pentru a fi adaptate la conditiile concrete" (Ausubel si Robinson, 1981, 45).
STADIALITATEA DEZVOLTARII PSIHICE
STADIALITATEA DEZVOLTARII COGNITIVE
Teoria psihogenezei cunostintelor si operatiilor intelectuale elaborata de Jean Piaget
Dezvoltarea cognitiva permite trecerea de la inteligenta senzorio-motorie (care presupune interactiunea directa cu obiectele) la cea formala (prelucrari complexe ale informatiilor, operarea asupra posibilului cu ajutorul rationamentelor ipotetico - deductive). Inteligenta presupune adaptare in situatii noi, fiind folosite instrumente de ea insasi create - operatiile intelectuale. In adaptare sunt implicate doua procese fundamentale: asimilarea si acomodarea.
In descifrarea semnificatiei experientelor, datelor, in rezolvarea de probleme sunt folosite diverse modalitati de operare, in functie de stadiul de dezvoltare cognitiva. In acest sens sunt descrise urmatoarele patru stadii de dezvoltare: 1) inteligenta senzorio-motorie, 2) stadiul preoperational, 3) operatiile concrete si 4) operatiile formale.
STADIALITATEA DEZVOLTARII MORALE (Lawrence Kohlberg)
Dezvoltarea psihomorala este descrisa luandu-se in considerare existenta a trei niveluri (etica preconventionala, conventionala si postconventionala), fiecare avand doua stadii.
Etica preconventionala pana la zece ani) se caracterizeaza printr-o orientare egocentrica, axata pe consecintele morale ale comportamentului asupra propriei persoane.
Etica conventionala - odata cu declinul egocentrismului, viata este privita si din alte perspective. Aspecte ca: nevoia de aprobare din partea celorlalti, asteptarile persoanelor importante, fidelitatea, respectarea legii si ordinea sociala devin foarte importante.
Etica postconventionala se caracterizeaza prin faptul ca deciziile care vizeaza sfera moralitatii sunt bazate pe principii abstracte, avand un caracter personal (nu sunt in mod necesar definite de legile aplicate in societatea respectiva). Devin deosebit de importante valorile si drepturile care stau la baza contractelor si atributiilor sociale.
STADIALITATEA DEZVOLTARII PSIHO - SOCIALE
Teoria dezvoltarii identitatii - Erik Erikson
In teoria sa, porneste de la asa-numitul principiu epigenetic. Asa cum Jean Piaget considera dezvoltarea cognitiva drept un proces de echilibrare dintre asimilari si acomodari, asa si Erikson (1980) afirma ca dezvoltarea personalitatii este stimulata de interactiunile armonioase cu ceilalti (parinti, profesori, prieteni), precum si de rezolvarea crizelor specifice fiecarui stadiu. Ce se intampla atunci cand conflictul persista? Este blocat accesul la stadiul urmator? Trecerea este posibila, dar "realizarile din perioada respectiva depind de modul in care au fost rezolvate conflictele in stadiul anterior" (Woolfolk, 2004, 66).
Stadiile dezvoltarii psihosociale
1. Incredere versus neincredere
2. Autonomie versus rusine/indoiala
3. Initiativa versus vinovatie
4. Eficienta (competenta) versus inferioritate
5. Identitate versus confuzie de rol
6. Intimitate versus izolare
7. Generativitate versus stagnare
8. Integritate versus dispersare
INVATAREA SCOLARA
Daca definitiile invatarii date de pedagogi reflecta o surprindere a relatiilor de tip cauzal dintre influentele exercitate in mod sistematic, intr-un cadru organizat si efectele acestora (concretizate in produsele invatarii), cele formulate de psihologi surprind mecanismele psihologice specifice, interdependenta dintre structurile si organizarile operationale ale invatarii.
I. Neacsu (1990, 23 - 24) considera ca invatarea este "o activitate cu valoare psihologica si pedagogica, fiind condusa si evaluata in mod direct sau indirect de educator, care consta in insusirea, transformarea, acomodarea, ameliorarea, reconstructia, fixarea si reproducerea constienta, progresiva, voluntara si relativ independenta a cunostintelor, priceperilor, deprinderilor si atitudinilor". Tinca Cretu (2004, 67 - 68) propune urmatoarea definitie de lucru: "invatarea scolara are un continut stabilit in raport cu nivelul de dezvoltare a stiintelor si cu posibilitatile celui care invata si cu cerintele sociale, () presupune realizarea unitatii dintre actul de predare al profesorului si cel de invatare al elevului, este guvernata de legile motivatiei, organizarii, autocontrolului si autoreglarii, implicand relationari diferite, interpersonale si de grup".
Ambele perspective contribuie la formarea unei reprezentari clare, extensive a ceea ce inseamna invatarea scolara. Cum se explica insa diferentele la invatatura dintre elevii din aceeasi clasa, in contextul in care toti beneficiaza de aceeasi programa, acelasi stil de predare, aceleasi conditii in spatiul formal? Invatarea scolara depinde nu numai de stimularile externe, de stilul didactic, ci si de variabile care tin de personalitatea elevului (aptitudinea scolara, structuri atitudinale, motivationale, afective, stil si strategii de invatare).
CONTRIBUTIA TEORIILOR INVATARII SI INSTRUIRII LA EFICIENTIZAREA ACTIVITATII DIDACTICE
Eduard Thorndike - conexionismul si legitatile invatarii
Thorndike (1983) a pornit de la studiul invatarii asociative la animale, considerand ca aceasta este rezultatul intaririi, respectiv slabirii conexiunii dintre un stimul (S) si un raspuns (R), ca urmare a consecintelor placute sau neplacute ale activitatii respective. A realizat prima analiza cantitativa a invatarii, pe baza acesteia elaborandu-se legea efectului: orice comportament care duce la obtinerea unui efect placut intr-o anumita situatie tinde sa se repete. Altfel spus, raspunsul care este urmat de satisfactie duce la cresterea probabilitatii de manifestare in aceleasi conditii, iar un raspuns care este urmat de insatisfactie, va fi mai putin probabil sa apara in viitor. Cu cat satisfactia este mai mare, cu atat conexiunea este mai puternica. Thorndike prefera denumirea de "invatare prin incercare si succes" celei de "incercare si eroare" (Herseni, 1983 , 8).
Burrhus F. Skinner - conditionarea instrumentala
Skinner introduce conceptul de conditionare operanta sau instrumentala, care consta in intarirea comportamentului voluntar prin consecintele sau evenimentele precedente (antecedents) actiunii de invatare. Intaritorul creste probabilitatea ca acel comportament sa se repete. Chiar daca s-au adus critici modelului propus de Skinner, totusi nu trebuie ignorata contributia atat in dezvoltarea unei baze stiintifice in psihologia invatarii, cat si in plan pedagogic - necesitatea analizei riguroase a materialului care trebuie predat, divizarea acestuia in secvente insotite de sarcini de evaluare a performantelor atinse, respectarea ritmului fiecarui elev, imbunatatirea metodelor de predare, rolul motivatiei in sustinerea invatarii, educatia pozitiva (eliminarea subproduselor aversive, care au efecte nedorite in plan emotional).
Teoria genetic-cognitiva si structurala a invatarii - J. S. Bruner
Dezvoltarea intelectuala consta intr-un "proces de interiorizare a procedeelor de actiune, imaginare si simbolizare, care exista in cultura societatii, procedee care-i amplifica puterile" (Bruner, 1970, 321). Extensia experientei cognitive depinde de influenta conjugata a trei factori: sursele de care dispune societatea (imagini, deprinderi, conceptii), particularitatile individuale si modul in care subiectul raspunde solicitarilor, precum si motivatia de a surprinde elementele specifice celor trei modalitati fundamentale de reprezentare a realitatii - activa (manipularea obiectelor concrete), iconica (folosirea substitutelor obiectelor - imagini, scheme, grafice) si simbolica (expresii verbale ale unor continuturi abstracte - formule). Fiecare modalitate de invatare devine dominanta in functie de stadiul de dezvoltare mentala, insa nu intr-o succesiune stricta.
Jean Piaget - de la psihologia inteligentei la psihologia educatiei
Pornind de la tarele scolii traditionale - accent pe mobilarea intelectului cu un volum mare de cunostinte si nu pe formarea gandirii - Piaget considera ca "obiectivul principal al educatorului consta in a forma ratiunea intelectuala si morala" (Piaget, 1972, 142). Acest lucru se realizeaza intr-un invatamant bazat pe metodele active. Premisa psihologica fundamentala pe care se bazeaza educatia activa este inteligenta practica. Aceasta este substructura inteligentei conceptuale, reflexive. Pentru se a evita ambiguitatile, sunt explicate cele doua acceptiuni ale notiunii de "activitate": sensul functional (conduita bazata pe interes) si sensul de efectuare (operatie exterioara, motrica). "Numai prima dintre aceste doua activitati caracterizeaza scoala activa la toate gradele (in primul sens poti fi activ si in gandirea pura), in timp ce a doua activitate le este necesara in primul rand copiilor si importanta ei descreste odata cu varsta" (idem, 144).
Rolul organizatorilor cognitivi si anticipativi de progres in invatare - David P. Ausubel si Floyd G. Robinson
D. P. Ausubel si F. G. Robinson (1981) au fost preocupati de gasirea unei aplicabilitati directe in practica scolara a cunostintelor teoretice si principiilor elaborate in psihologia educatiei. Ei au creat un "model teoretic al invatarii care explica modul in care elevii isi insusesc notiunile si generalizarile predate in scoala si cum rezolva problemele specifice sarcinilor de invatare" (p. 4 - 5). Au sesizat neajunsurile studiilor realizate in laborator (lipsa validitatii ecologice) si de aceea s-au concentrat asupra urmatoarelor variabile ale invatarii:
v Cognitive - maturitatea stadiala, structura cognitiva, capacitatea intelectuala, exercitiul, materialele didactice.
v Afective si sociale - motivatia si atitudinile, trasaturi de personalitate, factori de grup si sociali, caracteristicile personalitatii profesorului.
Invatarea cumulativ - ierarhica - Robert Gagné
Tipurile de invatare sunt diferentiate in functie de conditiile specifice, care contribuie la achizitia de cunostinte sau formarea de deprinderi (motrice sau intelectuale). Sunt analizate urmatoarele tipuri (succesiunea lor reflecta o ierarhie de la simplu la complex): invatarea de semnale, stimul - raspuns, inlantuirea, asociatia verbala, prin discriminare, notiunilor, regulilor si rezolvarea de probleme.
Gagné are meritul de a fi realizat o complexa teorie a invatarii, luand in considerare conditiile interne (ierarhiile) si cele externe (evenimentele instruirii) care influenteaza invatarea, retentia pe termen lung si transferul cunostintelor asimilate sau deprinderilor intelectuale formate. El a descris modul in care acestea trebuie aranjate pentru a eficientiza invatarea. A subliniat rolul motivatiei, atentiei, stadiului de dezvoltare cognitiva, precum si practicii, suportului oferit de profesor, feed-back-ului si modalitatilor de evaluare in activitatea de invatare.
MECANISMELE PSIHICE ALE INVATARII
Rolul mecanismelor cognitive in invatarea scolara
Mecanismele cognitive primare (senzatii, perceptii si reprezentari)
Profesorii ar trebui sa tina cont in activitatea de predare si de preferintele senzoriale ale elevilor. Practica ne demonstreaza ca exista elevi care rezolva mai usor exercitii si probleme (algebra, fizica, chimie) daca fac apel la reprezentari vizuale. Daca le receptioneaza decat in forma verbala, nu sunt la fel de eficienti. Cei cu preferinte auditive au uneori dificultati la scriere (vorbirea si ascultarea sunt diferite de scriere si vizualizare). Acestora le este mai dificil sa transpuna in scris ceea ce exprima oral cu usurinta. Pentru a-si invinge reticenta pe care o au fata de aceasta activitate, elevii pot face exercitii acasa, in care vor incepe cu forma verbala, pe care o vor dicta sau inregistra si dupa aceea o vor scrie. Dupa mai multe repetitii, se va forma deprinderea de a scrie. Pentru cei care au preferinte vizuale, demersul va fi invers. Mai intai vor face o schema sau vor scrie ideile principale ale materialului care trebuie prezentat oral. Cei cu preferinte kinestezice beneficiaza de situatiile in care antreneaza motricitatea fina (manualitatea), in diverse aplicatii practice.
Mecanisme cognitive superioare (gandire, memorie, imaginatie)
Gandirea
Gandirea este procesul cognitiv "care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii coordonate in actiuni mentale, extrage si prelucreaza informatii despre relatiile categoriale si determinative, in forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor" (Cretu, 2004,90).
Clasificarea principalelor tipuri ale gandirii:
In functie de operatiile folosite:
a) Gandirea algoritmica
b) Gandirea euristica
In functie de demersurile logice folosite:
a) Gandire inductiva
b) Gandire deductiva
c) Gandire analogica
In functie de finalitate:
a) Gandire reproductiva
b) Gandire productiva
In functie de valoare:
a) Gandire pozitiva
b) Gandire negativa
In functie de sensul de evolutie:
a) Gandire convergenta
b) Gandire divergenta
In functie de modul de desfasurare:
a) Gandirea verticala
b) Gandirea laterala
Memoria
Memoria este mecanismul psihic de encodare (memorizare), stocare si actualizare a informatiilor, asigurand continuitatea si consistenta vietii psihice. Exista anumite insusiri care o individualizeaza in raport cu alte procese psihice: caracterul activ (transformarea materialului mnezic si nu copia fotografica a acestuia), selectiv (stocarea si actualizarea informatiilor relevante, in functie de tema abordata, preocupari, interese), situational (contextul in care se realizeaza memorarea, dispozitia afectiva a persoanei), relativ fidel (retinerea si actualizarea intr-o forma apropiata de materialul original), mijlocit (folosirea unor modalitati de optimizare a stocarii pe termen lung - mnemotehnici), inteligibil (organizarea materialului mnezic in functie de semnificatii).
Imaginatia
Imaginatia este un mecanism cognitiv superior, prin intermediul caruia se recombina si transforma elementele experientei anterioare, elaborandu-se imagini si proiecte noi. "Imaginatia este procesul de creare a noului in forma ideala" (Zlate, 1999, 490). Stimuleaza extensia campului cunoasterii, prin anticipari mentale - informatii referitoare la viitor, aspecte probabile. In capitolul anterior am subliniat ca gandirea ii permite individului sa se detaseze de configuratiile perceptive si sa opereze asupra posibilului.
MECANISMELE ENERGIZANTE ALE INVATARII SCOLARE
Rolul afectivitatii in invatare
Cadrele didactice au rolul de a stimula nu numai placerea de a studia, pasiunea pentru lectura sau alte activitati intelectuale, ci si de a crea situatii prin care elevii sa-si exerseze competenta socio - emotionala si capacitatea de a-i intelege pe ceilalti, implicandu-se in relatii interpersonale bazate pe incredere si simpatie. Un factor important al randamentului scolar este dat de strategiile de coping (adaptare) pe care copilul le dezvolta in situatiile generatoare de anxietate.
In literatura de specialitate (Woolfolk, 2004) sunt descrise urmatoarele tipuri: coping activ sau bazat pe problem - solving (planificarea activitatii de invatare, dozarea efortului astfel incat sarcina sa fie indeplinita, gestionarea timpului), coping emotional (reducerea anxietatii prin folosirea unor tehnici de relaxare sau impartasirea temerilor unei persoane apropiate) si coping evitant (elevul alege sa faca alte activitati, in loc sa invete).
Fiecare elev este predispus in anumite momente sa se confrunte cu asa-numita "anxietate normala" (Ausubel si Robinson, 1981). Este o reactie fireasca, determinata de riscurile asumate odata cu implicarea in sarcini care pot afecta stima de sine (examinare orala sau scrisa, activitati noi, precum si cele atipice, care solicita creativitatea). Insa exista si elevi care reactioneaza exagerat in situatii percepute ca amenintatoare, simtindu-se coplesiti de frica. De cele mai multe ori, acestia nu au incredere in fortele proprii si traiesc in mod acut teama de inadecvare, anticipand esecul, diminuandu-si ei insisi, prin cognitiile deformate, sansele de a obtine rezultate pe masura potentialului lor.
Rolul motivatiei in invatare
Activitatea de invatare este sustinuta in baza motivatiei intrinseci sau extrinseci, cognitive sau afective, pozitive sau negative.
Motivatia intrinseca presupune implicarea fara efort intr-o activitate, datorita interesului pentru aceasta si satisfactiei obtinute in contextul respectiv (invatarea de dragul invatarii, learning for own sake).
Motivatia extrinseca implica faptul ca sursa mobilizatoare se afla in afara activitatii propriu-zise (aceasta are doar un rol mediator in obtinerea unor recompense - lauda, note mari, promovarea unor examene).
Motivatia cognitiva inseamna curiozitate epistemica, dorinta de a rezolva aspectele dilematice, disonantele cognitive.
Motivatia afectiva depinde de emotiile generate de continuturile invatate, de implicarea in sarcinile didactice sau in relatii interpersonale: placerea de a reusi, teama de esec, dorinta de a-i bucura pe cei dragi, dorinta de a mentine afectiunea persoanelor importante.
Motivatia pozitiva apare atunci cand este urmarita obtinerea unor rezultate bune, lauda, recompense, aprobare.
Motivatia negativa este activata atunci cand sunt evitate amenintarile, pedepsele sau alte tratamente care inspira teama de inadecvare.
MECANISME REGLATORII ALE INVATARII SCOLARE
Atentia
Atentia presupune activarea selectiva, concentrarea si orientarea energiei psihonervoase in vederea desfasurarii optime a activitatii. Se disting mai multe forme de atentie, in functie de natura reglajului implicat - atentia involuntara, voluntara si postvoluntara (Zlate, 2006). Acestea se dezvolta treptat, ca urmare a maturizarii structural-functionale a creierului si antrenarii in activitate (mai intai in cea de joc, apoi in cea scolara si profesionala).
Vointa
Invatarea scolara este in general o activitate solicitanta, care presupune participare activa si consum energetic corespunzator. De aceea, ea nu se desfasoara nelimitat si nici nu se poate baza doar pe energia furnizata de structurile afectiv - motivationale. Deseori, in desfasurarea ei intervin obstacole care nu pot fi depasite fara o incordare a fortelor, fara mobilizarea si organizarea acestora. Vointa este o forma superioara de reglaj psihic, constand in activarea si concentrarea energiei psiho-nervoase (generate de afectivitate, motivatie), in vederea depasirii obstacolelor si atingerii scopurilor stabilite.
Comunicarea si limbajul
Comunicarea presupune transmiterea de mesaje (informatii, idei, emotii) de la un emitator la receptor, printr-un canal de comunicare. Mesajul are o semnificatie care este codificata de emitator si recodificata de receptor. Decodificarea este influentata de contextul actului de comunicare (mai ales atunci cand este vorba despre cea orala si nonverbala). Feedback-ul este o "componenta importanta a comunicarii () fiind informatia trimisa inapoi la sursa" (DeVito, apud Panisoara, 2006, p. 58).
Este foarte important ca profesorii sa ofere feedback-uri specifice si nu generale (sa li se explice elevilor unde anume au gresit si unde a rezolvat corect). De asemenea, acestea trebuie sa fie date la momentul potrivit. In cazul feedback-urilor negative, este de dorit sa se puna accent pe corectarea neajunsurilor, imbunatatirea performantelor si in nici un caz pe critica (aceasta putand sa aiba un efect nedorit asupra respectului de sine al elevului si implicit asupra dorintei sale de implicare in comunicare).
Limbajul fiecarei persoane poarta amprenta personalitatii sale. Exprima nivelul general al dezvoltarii psihice, cultura dobandita, intentiile si dorintele din momentul respectiv, aspiratiile privind calitatea comunicarii, particularitatile de pronuntie, viteza, ritm, timbrul vocii. In activitatea scolara se transmit diverse mesaje prin intermediul comunicarii semantice si ectosemantice. Comunicarea semantica sau verbala presupune transmiterea unor mesaje verbale, iar cea ectosemantica
MECANISMUL INTEGRATIV AL INVATARII SCOLARE - PERSONALITATEA
G. W. Allport (1981) considera ca individul este la fel ca ceilalti oameni, in virtutea normelor universale, la fel ca unii oameni (conform normelor grupului de apartenenta) si unic (datorita normelor idiosincratice, care confera distinctie si originalitate ansamblului de atribute).
Indiferent de apartenenta etnica, rasiala sau de gen, elevii de aceeasi varsta sunt asemanatori din anumite puncte de vedere, beneficiind de aceleasi influente educative in cadrul scolii. Si totusi aceste influente sunt receptate in mod diferit, datorita faptului ca fiecare elev dispune de un ansamblu unic de trasaturi, structuri caracteriale, atitudini si aptitudini.
Aceasta mare varietate se regaseste in fiecare clasa, in sensul ca unii elevi sunt extroverti, iar altii introverti, unii talentati la stiinte, altii cu aptitudini artistice, unii sarguinciosi, altii mai putin, unii puternici, altii slabi, unii expansivi, asertivi, altii retrasi, pasivi, unii dinamici, altii apatici, unii sensibili, altii insensibili.
Clasificarea aceasta este o grupare prin aproximatie, care permite o analiza sumara a populatiei scolare atat de diversificate.
O analiza complexa a personalitatii trebuie sa aiba in vedere urmatoarele aspecte: componenta dinamico - energetica (temperamentul), instrumental - operationala (aptitudinile), relational - valorica (caracterul) si creativitatea.
ELEVII CU DIFICULTATI EMOTIONALE SI COMPORTAMENT OPOZITIONAL
Elevii anxiosi
Acestia sunt tematori, retrasi, timizi, au o slaba incredere in fortele proprii. Pentru ca nu creeaza probleme de disciplina, trec neobservati de catre profesor. Este foarte important ca profesorul sa-si dea seama ca uneori elevii prea cuminti se pot confrunta cu astfel de trairi iritante. Elevii anxiosi au tendinta de a se framanta in orice imprejurare, gandindu-se in special la posibilele riscuri si pericole. Au o dorinta accentuata de a fi acceptati, ceea ce are drept consecinta preocuparea supradimensionata pentru a raspunde adecvat expectatiilor, sarcinilor, obligatiilor. De cate ori se simt in nesiguranta, anticipeaza numai evenimente amenintatoare. Acorda atentie exagerata riscurilor, in comparatie cu gravitatea faptelor. Hipervigilenta, chiar si pentru situatiile cu risc redus, este o sursa generatoare de noi tensiuni si suferinte.
In cadrul acestei categorii exista doua tipologii: a) elevii care evita interactiunea cu ceilalti, nu initiaza conversatii, incearca sa treaca tot timpul neobservati, si b) elevii care traiesc in permanenta cu teama de esec - renunta usor in fata dificultatilor, sunt convinsi ca nu vor reusi, au rezistenta scazuta la frustrare si o imagine de sine negativa.
In general au un comportament evitant, pentru a se proteja de posibilele experiente negative. Ce pot face profesorii pentru a veni in sprijinul elevilor anxiosi? In primul rand, acestia au nevoie de persoane calme, linistite, empatice, care sa-i ajute sa interactioneze cu ceilalti, protejandu-i in acelasi timp de cei care dau dovada de lipsa de finete (duritate, agresiviate) in relatiile interpersonale.
Profesorii trebuie sa renunte la critici si sa recompenseze imediat cele mai mici succese. Treptat se va imbunatati imaginea de sine si se va atenua teama de esec sau de a interactiona cu ceilalti. In situatia "cronicizarii" trasaturilor mentionate, profesorul poate colabora cu psihologul scolii, care printr-un training asertiv, va stimula invingerea anxietatii si timiditatii. Antrenamentul autoafirmarii constituie o modalitate de exprimare deschisa a opiniilor si dorintelor personale, imbunatatindu-se astfel si imaginea de sine. Gandirea pesimista va fi inlocuita de autoprogramarea mentala pozitiva (anticiparea succesului, concentrarea asupra aspectelor favorizante reusitei, mobilizarea resurselor interioare pentru indeplinirea scopurilor).
Elevii cu comportament opozitional
Manifestarile de tip opozitional sunt pana la un anumit punct o parte componenta a dezvoltarii normale, dat fiind ca in pubertate sau adolescenta conflictele cu adultii sau cei care au conceptii despre viata diferite se adancesc. Cu toate acestea exista elevi la care aceste tendinte sunt mai accentuate.
Ei se opun frecvent prescriptiilor, regulilor formulate de adulti si nu se considera vinovati pentru comportarea neadecvata, invocand existenta unor cerinte irationale, circumstante aleatorii sau culpabilitatea celorlalti. Comportamentele de tip opozitional presupun asadar: incalcarea frecventa a regulilor si cerintelor, reactii impulsive, in cazul impunerii unor limite, comportamente dominante fata de colegi sau prieteni. Este foarte incomod pentru acestia, intrucat elevul cu comportament opozitional doreste sa i se faca tot timpul pe plac. Atunci cand este frustrat, reactioneaza impulsiv, gesticuleaza nemultumit, ridica tonul, ii provoaca pe cei din jur prin comportamnetul sau ostil.
Pentru profesori, acest tip de elev este perceput ca fiind foarte dificil, ridicand numeroase probleme de disciplina sau la invatatura. Sunt constransi sa adopte masuri punitive, deoarece elevul perturba disciplina clasei sau reprezinta un model negativ pentru colegi, prin permanentele sale impotriviri. Insa atunci cand nu deranjeaza, nu primeste atentie.
Asa ca este usor de inteles de ce doresc sa atraga atentia, chiar si prin comportamente neadecvate si chiar daca atentia implica doar mustrare sau amenintari. Profesorii pot alcatui un plan de recompensare cu puncte, cu scopul modificarii comportamentale.
Zilnic va fi apreciata masura in care au fost respectate scopurile propuse: 1) sunt atent la lectie si lucrez impreuna cu ceilalti; 2) termin sarcinile primite in clasa in mod constant; 3) cooperez cu colegii si nu ma cert cu ei; 4) tin cont de regulile si cerintele invatatoarei sau profesorilor; 5) nu sunt manios atunci cand cineva nu face ce spun eu. Vor fi avute in vedere urmatoarele niveluri de apreciere: foarte bine - astazi ti-ai atins scopurile propuse (2 puncte); bine - astazi ti-ai atins scopurile cu efort (1 punct); insufucient - astazi nu ti-ai atins scopurile, maine trebuie sa te straduiesti mai mult (0 puncte). La acumularea unui anumit numar de puncte, elevii pot schimba punctele cu alte recompense speciale.
In concluzie exista motive pentru ca profesorii sa fie optimisti, sa aiba incredere in posibilitatea de a corecta tendintele opozitionale, prin strategii de modificare comportamentala, stimularea increderii in sine, comunicare autentica (pentru a cunoaste si satisface nevoile de afiliere, apartenenta), imbunatatirea relatiilor cu ceilalti si capacitatii de a gestiona conflictele sau situatiile dificile.
PERSONALITATEA PROFESORULUI
In afara de aptitudinile cerute de materia de predat si de activitatile aferente, profesorii trebuie sa aiba usurinta in stabilirea relatiilor interpersonale. Arta de a invata pe altii se sprijina pe comunicarea si proiectarea unei experiente esentialmente personale. Actul de creatie, adica exprimarea sinelui in relatia pedagogica, se conecteaza cu asa-numita 'arta a predarii'.
Explicarea conceptului de competenta didactica presupune luarea in considerare a mai multor dimensiuni: psihologica, psiho-sociala si sociologica. Clasa de elevi apare ca un sistem social sub forma institutionalizata, avand ca termeni centrali notiunile de status si rol. Acestea constituie dimensiunea normativa, sociologica a activitatii sistemului social al clasei. Avand in vedere ca aceasta structura formala este realizata prin intermediul interactiunilor indivizilor, substanta acestora este data trasaturile de personalitate.
Astfel, ecuatia personala a profesorului se exprima prin aptitudini, atitudini, motivatie, entuziasm, intuitie, empatie, carisma, spontaneitate, capacitate ridicata de comunicare. Mergand mai departe pe linia unor clarificari terminologice, apare necesitatea delimitarii notiunii de competenta de conceptele folosite in definirea ei, cum ar fi aptitudine si vocatie pedagogica.
Aptitudinea este un sistem operational disponibil ce tine de valorile instrumentale, avand ca nota definitorie nivelul functional si operational ce controleaza performante peste medie. Aptitudinea pedagogica, sinteza de factori innascuti si dobanditi, dar si de natura sociala este o aptitudine speciala, depinzand de istoria implicarii individului in sistemul activitatii didactice. Ceea ce atrage atentia este complexitatea sa, fiind bazata pe operatii de integrare, organizare si generalizare a relatiilor dintre elemente mai simple. Ea este o variabila puternic dependenta de specificul activitatii didactice, de obiectivele, cerintele si conditiile ei de desfasurare, de operatiile si actiunile care intra in componenta ei.
Analizand dimensiunile atribuite conceptului de competenta didactica, Tinca Cretu (2004) ia in considerare: competenta de specialitate, pedagogica si psihosociala.
Competenta de specialitate se refera la stapanirea la un nivel ridicat a cunostintelor din domeniul respectiv, menita sa ofere un caracter stiintific celor predate. Nu intotdeauna un bun specialist este un bun profesor. Acesta din urma trebuie sa aiba abilitati de comunicare, sa stie sa selecteze informatiile si exemplele ilustrative cele mai sugestive, sa accesibilizeze continuturile predate.
Competenta pedagogica este stimulata in timpul pregatirii profesionale prin cursuri de psihologia educatiei, pedagogie, metodica predarii disciplinei respective, practica pedagogica. Aceasta consta in:
- capacitatea de a determina gradul de dificultate a materialului de invatare pentru elevi; capacitatea de a face materialul de invatare accesibil prin gasirea celor mai adecvate metode si mijloace pentru sporirea gradului de accesibilitate; capacitatea de a intelege elevul, de a patrunde in lumea sa interioara, intelegand situatia, dificultatile intampinate de catre acestia in activitatea de invatare si asimilare si din perspectiva elevilor, reformuland continuu programul operativ de lucru;
- creativitate, spontaneitate, flexibilitate in activitatea instructiv-educativa.
Competenta psiho-sociala este asigurata de ansamblul de capacitati necesare optimizarii relationarii interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, de a influenta usor grupul de elevi, precum si indivizi izolati; de a stabili usor si adecvat relatii cu ceilalti; de a comunica usor si eficient cu grupul si cu indivizii separat; de a utiliza adecvat puterea si autoritatea.
