Gandirea - gandirea ca proces psihic central, algoritmica si euristica

GANDIREA

GANDIREA CA PROCES PSIHIC CENTRAL

Desfasurandu-se in mai multe faze si apeland la resursele celorlalte procese psihice - nu numai la memorie dar si la afecti­vitate si vointa - in vederea adancirii si extensiunii cu­noasterii, gandirea indeplineste in sistemul psihic uman un rol central si este definitorie pentru om, ca subiect al cunoasterii logice, rationale.

Centralitatea gandirii consta nu numai in faptul ca ea antreneaza toate celelalte disponibilitati si functii (pentru a trece dincolo de apa­rente la esenta, dincolo de forma la continut, dincolo de particular la ge­neral), dar si in faptul ca orienteaza, conduce, valorifica celelalte procese si functii; astfel, perceptiile devin observatii, comunicarea verbala dobandeste inteles, subordonandu-se normelor logice, vointa isi precizeaza scopurile pe baza de predictie si isi urzeste planurile in baza unor rationamente, etc.

Procesualitatea gandirii duce, de la o secventa la alta, la anumite produse : idei, concluzii, sisteme cognitive incheiate. Acestea reintra in circuit si servesc ca baza sau mijloace pentru noi demersuri ale gandirii, ce nu inceteaza sa activeze si sa se acomodeze la noi continuturi si la noi sarcini.

Referindu-se la desfasurarea globala a principalului proces intelectual, care este gandirea, specialistii identifica patru caracteristici de ansamblu ale functio­narii sale, si anume : 1) flexibilitatea (restructurarea sau schimbarea prompta a di­rectiei) ; 2) fluiditatea sau cursivitatea ; 3) originalitatea, ca manifestare a unui stil cognitiv orientat spre nou si degajat de ceea ce este uzual si banal si, 4) elaborarea, sustinuta consecvent de efort intelectual-voluntar, necesar pentru finalizarea lucrului intelectual.

Gandirea se defineste ca procesul cognitiv de insemnatate centrala in reflectarea realului care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii coordonate in actiuni mentale, extrage si prelucreaza informatii despre relatiile categoriale si determinative in forma conceptelor, judecatilor si rationamentelor.

MODALITATI DE OPERARE ALE GANDIRII

1.          Analiza si sinteza superioara In toata activitatea psihica participa operatii de analiza si sinteza. La nivelul perceptiei se constata diferentieri (de forme, culori, tonuri acustice, gusturi etc.) si structurari ale intregului dar nu si separari, segmentari, in minte, ale unui intreg. Numai la nivelul intelectual sunt posibile astfel de operatii (analogice celor practice si reproducandu-le pe acestea) de descompunere a intregului in parti ca si cum ar fi taiate, rupte si disparate, si apoi de reunire a lor, uneori intr-o alta ordine, dupa o alta schema. Aceasta intrucat aici analiza si sinteza se fac cu mijloace verbale ce permit disocieri si reasocieri pentru a compune o alta structura, intr-o alta organizare.

2.    Uzand de capacitatea discriminativa si reconstitutiva a actelor de analiza si sinteza intelectiva, omul, de la cea mai frageda varsta, stabileste asemanari si deosebiri intre obiecte, fenomene, situatii. Ce e "la fel' si ce e "altfel'  sunt operatiuni ce intervin de timpuriu, iar instructia uzeaza pe larg de com­paratii, ajungand la ample clasificari.

Prin urmare, la baza oricarui proces de cunoastere sta comparatia ca determinare a asemanarilor si deosebirilor, tinand seama de un anumit criteriu (culoare, forma, marime, greutate, utilitate etc). Efectuarea com­paratiei dupa un criteriu clar formulat este o norma a logicii. La nivel mai inalt se apeleaza la rationamentele de analogie. Desigur o data criteriul epuizat se poate trece la un alt criteriu pentru a realiza o com­paratie sistemica.

3. Abstractizarea este o forma superioara de analiza, care devine selectiva si nu acorda aceeasi insemnatate tuturor componentelor si insusirilor. Se recurge, de aceea, la clasificari in cercuri tot mai largi, stabilindu-se clase sau categorii de parti, insusiri, functii care au o insemnatate majora in producerea anumitor fenomene.

Analiza abstractiva se orienteaza pe verticala, de la variabil la grade de invarianta tot mai inalte. Iar pentru ca ceea ce este invariant nu iese cu usurinta in evidenta si se prezinta in cele mai va­riate forme, termenul de abstract desemneaza relatii si insusiri care sunt ascunse, impalpabile, desi sunt foarte importante. In  abstractie, selectivitatea opereaza pozitiv, prin retentie si negativ, prin eliminare, ignorare, trecere in plan secundar.

In limbajul curent, abstractizarea desemneaza operatia de extragere dintr-o multime a ceea ce este un fel de factor comun, este un fapt esential, intrucat caracterizeaza o categorie de obiecte si fenomene. Ceea ce a fost abstract se exprima intr-o notiune sau idee.

Procesele de abstractizare nu se aplica numai concretului ci si unor serii de abstractiuni subordonate. Se rea­lizeaza, astfel, abstractiuni ale abstractiunilor, cum este in clasificarea biologica, ce duce de la specie la genuri, la increngaturi si regnuri. Ope­ratiile de abstractizare progreseaza si ajung pana la constructii teoretice, pentru ca ele se realizeaza in unitate cu generalizarile si uzeaza de con­densate informationale cu valabilitate generala.

4. Generalizarea este o operatie predominant sintetica. Insusirile sau relatiile abstracte (intrucat se dovedesc comune, generale, esentiale) sunt reunite intr-un model informational menit sa defineasca o clasa sau o categorie de obiecte si fenomene. Aceasta este latura intensiva a genera­lizarii. Totodata se manifestai si latura extensiva a generalizarii, cand se stabileste multimea indefinita a obiectelor care corespund notelor defi­nitorii ale categoriei la care s-a ajuns.

Opuse abstractizarii si generalizarii, sunt operatiile de concretizare sau particularizare, ce reprezinta demersuri descendente ale gandirii de la abstract la concret si de la general la particular. In acest plan sunt discutate in logica schemele rationamentelor deductive si inductive.

Toate operatiile descrise mai sus se manifesta in cupluri si blocuri interactioniste (analitico-sintetice, abstractiv-concretizatoare, generalizant-particularizatoare, comparative, inductiv-deductive), astfel incat gandirea se "misca' simultan in toate sensurile, proprietatea de a opera simultan in sensuri opuse fiind specifica gandirii omenesti.

ALGORITMICA SI EURISTICA

In organizarea operatiilor intelectuale intervin formule si di­rectii (strategii) diferite.

Algoritmul a fost relevat in urma cu o mie de ani in matematici. In acelasi mod se opereaza in orice adunare sau scadere, sau inmultire, im­partire, sau extragerea radacinii patrate etc. Ele sunt serii strict ordonate de operatii ce intervin succesiv pana se ajunge la indeplinirea respectivei sar­cini. Algoritmul deci este o structura operationala standardizata ce se exprima printr-o re­gula precisa. In matematici, inca din manualele elementare, algoritmii sunt pusi in evidenta si propusi spre in­vatare si exersare ca atare. Sunt deprinderi complexe. La baza calcula­toarelor electronice sunt algoritmi conform carora se organizeaza circui­tele sau se construiesc, in ansamblu, programele. Cand s-a propus utilizarea "creierelor' electronice pentru invatare de orice fel, examinare, tra­duceri, conducere diagnoza si prognoza etc. s-a ivit necesitatea ca sa se evidentieze algoritmii din diverse alte domenii ale stiintei si activitatii practice.

In  scopul construirii de programe s-au detasat algoritmi in ex­plorarea perceptiva, in gramatica, in biologie, agrotehnica, medicina, eco­nomie, statistica etc. S-a constatat, cu acest prilej, ca nu pe tot cuprinsul lor, stiintele si disciplinele tehnice sunt susceptibile de a fi algoritmizate si in consecinta nu totul poate fi automatizat si inscris intr-un program definitiv. In  fiecare domeniu se descopera, totusi, un ansamblu de algo­ritmi specifici, alcatuind o algoritmica. Punerea in evidenta si exersarea unor algoritmi este necesara pentru optimizarea invatarii si antrenarea in rezolvarea de probleme.

Euristica este disciplina ce reuneste procedeele menite sa conduca la descoperire si inventie. Procedeele euristice sunt sisteme operationale plastice si deschise de tipul intrebarii si punerii de noi probleme, al explorarii si ipotezei, al in­doielii fata de ceea ce se considera adevarat sau valabil si a contrazicerilor partiale sau integrale. Euristica nu ramane la gandirea de tip "da-nu', alb-negru', ci suscita productia intelectuala divergenta, in care se admit diverse variante si solutii, considerate a fi nu reciproc exclusive ci complementare. In  consecinta, euristica, explorand obiectul integral din anu­mite puncte de vedere (fizic, chimic, biologic etc.) pana la reductie la absurd, se lanseaza apoi in combinatorici din cele mai complexe. Uneori supozitiile si modelarile euristice se abat de la rigurozitatea logica, pre­ferand inteligentei cristalizate inteligenta fluida, prelungita cu fantezie si apeland nu numai la deductii ci si la analogii. Nu se poate face un inventar de procedee euristice decat in raport cu un domeniu sau altul. Trebuie insa aratat ca, o data verificate si com­pletate, procedeele euristice se transforma in algoritmi, iar la nivelul ei elementar euristica rezida in alegerea algoritmului potrivit pentru efec­tuarea unei sarcini noi pentru subiect.

Descoperirile si inventiile sunt strans legate. O descoperire geologica, geografica, de substanta chimica sau relatie fizica, de ordin fiziologic sau psihologic necesita "inventii' cel putin in organizarea intelectuala, teh­nica si experimentala. Inventia, ca o constructie artificiala originala, ape­leaza, la randul ei, la fapte si legi obiective descoperite anterior si care intra intr-o noua combinatie. In orice activitate intelectuala, inclusiv invatarea si rezolvarea de probleme, se imbina algoritmica si euristica in proportiile cerute de sar­cina asumata.

NOTIUNILE SI FORMAREA LOR

Unitatea de baza a gandirii este notiunea sau conceptul, care consta intr-o condensare selectiva sau in­tegrare de informatii despre insusirile generale si esentiale ale anumitor clase de obiecte, fenomene sau relatii. Notiunea este intotdeauna generala, dar se situeaza la diverse niveluri de generalitate (de exemplu : galben-culoare ; privighetoare-pasare-fiinta ; hidrogen-hidrocarburi-substanta chimica).

Tot asa notiunea se situeaza, prin factura ei, la un anumit nivel de abstractizare : unele sunt mai apropiate de concret (dar niciodata reduc­tibile la un concret singular), iar altele urcand la niveluri mai inalte de abstractiune pana se pierde orice contact cu imaginile, ramanand in minte numai ideea, desprinsa de orice conexiune intuitiva.

Nu se poate rupe conceptul de judecati si rationamente pentru ca ori de cate ori incercam o definitie a unui concept facem trimiteri la alte concepte cu care se afla in raporturi de subordonare, coordonare, supraordonare. Astfel, fiecare concept apare ca un loc de intalnire intre diverse dimensiuni concep­tuale.

Conceptul se dezvolta si se perfectioneaza permanent atat de-a lungul varstelor, cat mai ales in procesul utilizarii sale care permite diferentieri, asociatii, integrari succesive, in genere prin experienta. Pseudoconceptele si conceptele potentiale, denumite si con­cepte empirice sau cotidiene, atat de specifice copilului si scolarului, nu dispar total din activitatea intelectuala a adultului, nu sunt integral destructurate si reconstruite la nivelul abstractiilor stiintifice. Dimpotriva, la orice om, indiferent de varsta, o mare parte din cunostinte are un ca­racter empiric.

Cunostintele empirice sunt limitate si saracacioase in continut, unele dintre ele sunt fragile, labile, altele sunt insa rigide si conservatoare, in schimb toate sunt puternic individualizate cognitiv, actional si mai ales afectiv, ele fiind foarte personale, specifice fiecarui individ. Totusi conceptele emprice presimt cumva esenta sau se apropie de ea pe cai ocolite, fara sa o sesizeze constient, deoarece se inscriu intr-o logica naturala, precumpanitor inductiva si analogica, neimpli­nita sub raport deductiv. Aceasta le con­fera o anumita baza de veridicitate si utilitate.

Cat priveste conceptele stiintifice, acestea cuprind insusirile esentiale ale obiectelor si fenomenelor, in continutul lor impunandu-se semnifica­tia obiectiva a acestora ele reflecta legitatile realitatii si existentei, per­mit intrarea in posesia definitiilor, implica o pluralitate de mijlociri si, prin aceasta, tind sa se raporteze explicit la realitate.

Notiunile se formeaza, in conditiile dezvoltarii psihice, prin acumu­larea de experienta in activitatea modelata social, prin comunicarea cu adultii, prin insusirea limbii si culturii. Procesul formarii sistemelor de cunostinte, a piramidei conceptelor, presupune cu deosebire constituirea progresiva a subproceselor de abstractizare si generalizare.

invatarea cognitiva

In dezvoltarea psihica si in constituirea personalitatii adulte activi­tatea de invatare indeplineste un rol conducator si decisiv. In genere, prin invatare se dobandesc noi comportamente. Copilul si scolarul in­vata sa mearga, sa vorbeasca, sa se raporteze la ceilalti, sa actioneze in cele mai diverse moduri, sa numere si sa socoteasca, sa scrie si sa citeasca, sa se conduca dupa valorile adevarului, binelui si frumosului, sa participe la viata sociala si la activitatea profesionala etc. Toate, inclusiv stiinta, cultura, profesia, se dobandesc prin invatare.

Intre procesele psihice si invatare sunt raporturi de interdependenta. Pe de o parte, activitatea de invatare antreneaza si implica toate proce­sele si functiile psihice, cum sunt perceptia observativa, imaginile re­prezentarii si in ansamblu imaginatia, cu deosebire gandirea si memoria, motivatia si afectivitatea, si in mod special limbajul, vointa si atentia. Pe de alta parte, invatarea, mai ales in formele ei intensive, contribuie la modelarea, structurarea, chiar constituirea proceselor psihice, intrucat le imbogateste continutul si impune totodata construi­rea de noi mijloace operatorii, de restructurari sau organizari speciale in cadrul intregului sistem psihic uman. Este important pentru dezvoltarea proprie nu numai efortul de invatare, in genere, ci si modul cum inveti.

In cadrul invatarii scolare un loc central revine invatarii cognitive. Este activitatea de asimilare sau insusire a cunostintelor si operatiilor intelectuale corespunzatoare, de constituire a unor sisteme cognitive si structuri operationale conforme cu obiectele de studiu. Pentru invatare, este hotaratoare actiunea cu mo­tivatia si obiectivele sau scopurile ei, cu modul in care ea se desfa­soara in vederea receptarii, prelucrarii si valorificarii informatiilor. In evolutia invatarii, actiunile intelectuale parcurg cateva etape, trecand de la forme externe, materiale observabile, la reprezentari, la formulari verbale, pentru ca in final, prin prescurtari si schematizari, sa se interiorizeze, ajungand la modele mintale abstracte si generalizate.

Invatarea cognitiva contribuie si se sprijina pe dezvoltarea analizei si sintezei, abstractizarii si generalizarii, a comparatiei si clasificarii, a algoritmicii si euristicii, a sistematizarii si organizarii logice a gandirii. Tocmai de aceea invatarea cognitiva este solidara cu intelegerea integrala si aprofundata a materialului supus studiului si propune cul­tivarea inteligentei. Cea mai activa si fecunda strategie a invatarii cog­nitive este problematizarea (prezentarea unor materiale in forma proble­melor) si, in genere, activitatea de rezolvare a problemelor. Cu deosebire, prin apelul la euristica se poate ajunge la performante creative. Desi strict necesara, memorarea cunostintelor, pentru a fi reproduse apoi, nu trebuie sa aiba intaietate. Invatarea cognitiva este concentrata pe gandire si pe toate posibilitatile ei.

INTELEGEREA

Datorita gandirii, omul desprinde semnificatiile obiectelor, fenome­nelor si actiunilor cu care se intalneste. Aceasta se realizeaza prin rapor­tarea noilor informatii la fondul de cunostinte asimilate si sistematizate Vedem un obiect in deplasare si la un moment dat declaram ca acel obiect este un tren. Se opreste motorul automobilului cu care calatorim si dupa ce facem unele verificari conchidem ca este pana de benzina sau una electrica.

Pentru ca intelegerea sa se realizeze adecvat, este necesar sa intervina o selectie atat in ce priveste activarea vechilor cunostinte, cat si din punctul de vedere al trierii noilor informatii. Sarci­nile de intelegere sunt variate, ele pot avea ca obiectiv : o simpla iden­tificare, descoperirea unei cauze, a unor interdependente, detasarea prin­cipiului functional sau surprinderea unor corelatii structurale intre feno­mene sau idei. De fiecare data, in dependenta de sarcina, demersurile mintale capata un caracter specific. Astfel, una este sa intelegi princi­piile de functionare a unui agregat tehnic si alta este sa descoperi moti­vele ce se ascund in spatele comportamentului unei persoane Intelegerea poate fi ghidata de anumite intentii sau puncte de vedere. Modul de intelegere corespunde unei specializari a gandirii.

In dependenta de gradul de dificultate (distanta intre cunostintele vechi si datele noi), intelegerea se realizeaza rapid, simplu, spontan sau printr-un proces de durata, desfasurat multifazic, discursiv. Intelegerea spontana este rezultatul unei relative automatizari a explorarilor cogni­tive si presupune o prescurtare a operatiilor de decodificare, o reductie la minimium. Intelegerea discursiva se realizeaza treptat, necesita efor­turi constiente, trece de la decodificarea fragmentelor la cea a dimensiu­nilor esentiale ale fenomenului si apoi la decodificarea integrala structura) finalmente producandu-se o restructurare mintala.

In aceste conditii, intrucat intervin obstacole cognitive ("nu in­teleg bine", "nu-mi este clar"), procesul intelegerii dobandeste structura unei rezolvari de probleme.

REZOLVAREA PROBLEMELOR

Problema apare ca un "obstacol' cognitiv in relatiile dintre su­biect si lumea sa, o "bariera', o "dificultate" teoretica sau practica. Pro­blema reprezinta un sistem de intrebari asupra unei necunoscute, pentru ca dificultatea se prezinta direct ca o lacuna a cunoasterii. Avem in ve­dere problemele aparute in orice domeniu de activitate a omului.

Categorii de probleme Dupa gradul de structurare, problemele se clasifica in probleme bine definite, ce pot fi rezolvate prin utilizarea strategiilor algoritmice si probleme slab definite, ce implica strategii eu­ristice de rezolvare.

Fazele procesului rezolutiv Rezolvarea problemei presupune trans­formarea necunoscutei in cunoscuta, acoperirea "lacunei cognitive', de­pasirea obstacolului. Procesul rezolutiv se desfasoara in mai multe etape si faze, diversi autori oferind descrieri variate, conform tipologiei de probleme studiate.

Procesul rezolutiv incepe cu punerea problemei, adica cu o reformularea ei, ce implica o predictie asupra legaturii posibile intre cunoscut si necunoscut. De felul cum este pusa problema depinde, in mare ma­sura, succesul in gasirea solutiei. Aceasta etapa este analitica, deoarece presupune intelegerea conflictului implicat si definirea variantelor posi­bile de combinare a datelor, tinand cont si de conditiile restrictive. In cea de-a doua etapa, se formuleaza ipoteze atat asupra solutiei ce se va obtine, cat si asupra procedeelor de rezolvare. In cazul mai multor variante rezolutive ipotetice se procedeaza la testarea lor in vederea alegerii va­riantei optime. In a treia etapa, se lucreaza sintetic, constituindu-se mo­delul rezolutiv si se trece la ultima etapa, cea executiva, a solutionarii efective a problemei. In caz de nereusita, intregul proces rezolutiv se reia.

Strategii de rezolvare a problemelor Considerand strategia ca o orientare generala a activitatii rezolutive, unii autori enumera trei categorii de strategii necesare oricarei rezolvari, si anume : anticipativ-exploratorii, anticipativ-rezolutive si executive

O strategie de succes devine un principiu ce se poate generaliza. Strategiile valide permit eliminarea, printr-un numar mic de incer­cari, a unui mare numar de directii eronate. O buna strategie are in vedere economicitatea ei, precizia, claritatea rezultatelor obtinute. Rezolvarea problemelor se face nu numai individual ci si in grup. Munca in echipa, colaborarea are tendinta de a stimula efortul fiecarui membru. Obtinerea performantelor in rezolvarea problemelor in grupul scolar depinde de numarul membrilor, motivatia acestora, compatibilitatea socioafectiva, de atmosfera mai mult sau mai putin fa­vorabila etc.