|
|
|
De mai bine de un secol Eul si problematica sa ocupa un loc central in psihologie. Domeniul cel mai controversat il reprezinta natura psihica a Eului; aici optiunile diversilor autori nu sunt numai diferite ci si total contradictorii. Punctele de vedere exprimate sunt (relativ) comune in a afirma rolul sau central in structura personalitatii, calitatea de a fi nucleul acesteia, "instanta"ce asigura continuitatea, unitatea si relativa stabilitate a vietii psihice individuale. Dincolo de aceasta, intrebarile persista: simtirea sau gandirea? -emotia sau reflectia? -constiinta sau interpretarea ? etc.sunt atributele esentiale al Eului.
De altfel, debutul dificultatii abordarii acestei problematici se declanseaza chiar cu polisemia termenului ( Eu), pe care unele vocabulare nu il includ decat ca pronume personal la persoana intai, altele il accepta doar din punctul de vedere psihanalitic ( ego ). Traducerea unor lucrari dintr- o limba in alta introduce noi dificultati. "Selful" lui W. James devine in traducerea franceza " le Moi", care devine " le Soi", cand se traduce acelasi termen, dar dupa lucrarile lui H.G.Mead !! Ego- in latina; Self, I, Me- in engleza; Je, Moi, Soi- in franceza; Eu, Mine, Sine, Sinea- in romana - sunt doar exemple pentru a ilustra neconcordanta terminologiei utilizate.Mai mult, unii autori prefera sa diferentieze Self-ul de Egou, altii folosesc un termen in locul celuilalt sau, pur si simplu, propun inlocuirea termenului Eu cu cel de proprium ( G. W. Allport).
O analiza istorica a problematicii poate ar fi o incercare lamuritoare. O prima constatare se impune: distingem cel putin urmatoarele doua directii in evolutia conceptiilor despre Eu- una avand ca sursa un sistem filosofic care, explicit sau implicit, se refera la om si natura psihicului sau, urmarind sa identifice aspectele esentiale, genera-le si constante, ca mod specific de fiintare; altele, declarat psihologice, isi propun cu pri-orioritate identificarea naturii psihice a Eu-lui.
Astfel, I. Kant se refera in opera sa filosofica la " Eul cunoscator", J.G. Fichte distinge intre Eu si Non- Eu, A. Schopenhauer descrie "Eul ca purtator al vointei si reprezentarii". Apoi, pragmatismul si instrumentalismul american de la sfarsitul sec. al XIX-lea (W. James si J. Dewy), intuitionismul lui H. Bergson, filosofia fenomenologica fundamentata de E. Husserl, continuata de cea existentialista ( J.P. Sartre, G. Marcel) toate se refera intr-un mod sau altul la ceea ce numim generic " Eu".
Am putea spune ca prima etapa ( pana in jurul anului 1900) s- a caracterizai mai degraba prin practicarea unei psihologii filosofice decat pozitive, proprii psihologiei experimentale.
Exemplificari:
W. James, in lucrarea sa " Principii de psihologie": " In sensul cel mai larg, cuvantul Eu desemneaza tot ceea ce un om recunoaste ca fiind al sau, nu numai corpul si facultatile psihice, ci si imbracamintea, familia, prietenii, operele de arta, toate aceste obiecte dandu-i aceleasi emotii " ( W. J., Essai sur les donnees immediates de la conscience ( trad. fr), F.Alcan, Paris, 1926, p. 97). Aici, aceasta entitate este analizata in elementele sale integrate ( Eu mintal; Eu social; Eu spiritual), precum si ca aspect afectiv (emotii si sentimente provocate) si actional; deci, cum acesta se afirma si se apara (instinctele de conservare, de aparare, de expensiune etc.).
H.Bergson, in Eseu asupra faptelor imediate de constiinta ( Essai sur les donnees immediates de la conscience, Paris, F.Alcan, 1926),argumenteaza existenta a doua forme de multiplicitate a starilor de constiinta ( numerica si cantitativa), a doua aprecieri distincte ale duratei, a doua aspecte ale vietii constiente ( unul cu elemente bine definite, altul in care succesiunea implica fuziune si organizare). Respectiv, identifica un Eu profund, fundamental [care nu are nici un raport cu cantitatea, iar starile profunde de constiinta care il compun sunt pure, indistincte] si un altul secund, un Eu social ." o umbra a Eului fundamental proiectat in spatiul omogen", a carui existenta se manifesta in momente diferite si se exprima in cuvinte. Distinctia realizata de Bergson , cea dintre Eul fundamental si Eul secund, se va dovedi utila si altor cercetatori.
In etapa psihanalitica si interactionista ( 1900- 1940), dominante sunt pozitiile lui S. Freud si ale continuatorilor sai, iar in America cea a lui George Herbert Mead. Cea mai cunoscuta contributie este cea freudiana, dupa care opereaza si in prezent multi cercetatori.
Freud considera ca Eul apare prin diferentierea Sinelui la contactul cu realitatea externa, ca un fel de "excrescenta" a Sinelui. Structural si functional, Eul este un intermediar, o veriga aflata la confluenta Sinelui cu realitatea exterioara; permanent Eul trebuie sa impace " doi tirani": Sinele dominat de "principiul placerii" si Supra-Eul dominat de "principiul normei". Eul este subordonat astfel in totalitate Id-ului si realitatii externe si- " strivit" de cele doua contradictii- indeplineste ordinele imperative ale Id-ului, cautand solutii de satisfacere a lor in si prin realitatea externa. Ultima lucrare a lui Freud ( Abriss der Psychoanalise, 1938) reabiliteaza pozitia precara a Eului pe care acum il considera ca avand functia esentiala de a elibera omul de constrangerile inconstientului: " Eul trebuie sa expulzeze Sinele" asa incat " ../acolo unde se afla Sinele, el trebuie sa devina Eu".
