|
|
|
Diagnosticul diferential la deficientii de intelect
Specificul diagnozei si prognozei in psihopedagogia speciala.
Conceptului de "diagnostic" i se acorda, de regula trei sensuri: general, medical si psihologic. In primul sens, cel general, "diagnosticul este o recunoastere, o identificare a unui proces, a unui fenomen sau a unei individualitati, pornind de la detalii caracteristice". In cel de al doilea sens, adica al diagnosticului medical, acesta are menirea de "a recunoaste in cazul concret, o anumita boala". In sensul de diagnostic psihologic, isi propune sa identifice semnele unui proces sau insusirile unui fenomen psihic, pentru a preciza "apartenenta la un anumit tip de personalitate".
In "Dictionarul de psihologie- Larousse" (1996), sensul general al conceptului de diagnostic este interpretat si mai larg, el referindu-se la orice concluzie logica ce rezulta dintr-o serie de investigatii "destinate intelegerii comportamentului unei persoane , a functionarii unui grup sau situatiei unei intreprinderi". Este evident ca, in acest caz, termenul de "diagnostic" are o sfera extinsa si poate fi utilizat in orice domeniu al stiintei si al practicii, pentru a desemna procesul de evaluare a unei entitati, care intereseaza sub aspectul starii sale in momentul dat, precum si in perspectiva evolutiei.
Utilizarea frecventa, in domeniul nostru a unor termeni si denumiri comune sau imprumutate din alte domenii reprezinta expresia unor preocupari apropiate, inrudite chiar, cu cele din domeniile respective si reflecta totodata, caracterul interdisciplinar al psihopedagogiei speciale. De aceea, este foarte important ca intotdeauna sa precizam sensul pe care-l acordam termenilor preluati din alte domenii.
Psihodiagnoza si prognoza au o serie de caracteristici specifice in psihopedagogie speciala dat fiind diferentele psihoindividuale ale persoanelor cu cerinte speciale de diferite categorii. C. B. Buica, "Revista de psihopedagogie", Nr. 1/2004, considera ca "specificul diagnozei psihice in psihopedagogia speciala este dat de:
Caracterul de urgenta al examinarii (impus de principiul interventiei precoce);
Caracterul multidimensionat al investigatiilor (datorat necesitati cunoasterii aprofundate a cazului, in scopul personalizarii interventiei psihopedagogice);
Caracterul formativ al utilizarii testelor (determinat de cerintele metodologice ale strategiilor terapeutice ulterioare)."
Calitatea adaptarii la conditiile de mediu si a celei socio-profesionale in special denota valoarea si eficienta acestor programe si metodologii si indica corectitudinea psihodiagnozei si prognozei.
Activitatea de psihodiagnoza si prognoza se coreleaza cu paradigmele psihopedagogiei speciale care se exprima in rationamente ce permit considerarea deficientei intr-un proces in care actioneaza factorii de dezvoltare specifici varstei, raportabili la reperele psihodiagnostice generale si factorii compensatori naturali si dobanditi prin programele recuperative.
Activitatea psihica nu se poate decela direct ci doar prin intermediul exprimarii ei in comportamente fapt ce solicita decodificarea acestora ca o conditie a intelegerii lor.
La "Persoanele handicapate" sunt implicate doua aspecte:
Pe de o parte in astfel de cazuri manifestarile psihice sunt pertinente cu raspunsuri fara ocol la situatiile stimulative care faciliteaza patrunderea in intimitatea psihica si evaluarea ei.
Persoanele cu handicap au mai putine posibilitati de a receptiona stimulii inconjuratori si de a elabora raspunsuri calitative si cantitative la fel cu ale normalilor.
Din punct de vedere al terminologiei, adeptii sistemului integrat postuleaza ideea renuntarii la clasificarea rigida si stigmatizanta pe grupe de handicap a elevilor, inlocuind-o cu sintagma "copii cu cerinte educationale speciale, (CES)", considerata ca avand implicatii psihopedagogice mai nuantate.
"Cerinte educative speciale exprima o tendinta fundamentala a unor copii de a li se acorda o atentie si o asistenta educativa suplimentara, fara de care nu se poate vorbi in mod efectiv de egalizarea sanselor de acces, participarea scolara si sociala". Aceasta sintagma desemneaza un "continuum al problemelor speciale de educatie, cu referire la un registru larg de tulburari care se intinde de la deficientele profunde la tulburarile usoare de invatare"(Doru Vlad Popovici).
Din categoria copiilor cu C.E.S. fac parte atat copii cu deficiente propriu-zise - la care cerintele speciale sunt multiple, inclusiv educative - cat si copii fara deficiente, dar care prezinta manifestari stabile de inadaptare la exigentele scolii. Pentru a realiza o temeinica interventie educativ-recuperativa este necesara o cunoastere sistematica a particularitatilor dezvoltarii si a capacitatilor de invatare de care ei dispun.
Cazuistica deosebit de bogata si variata a tulburarilor dezvoltarii, care dau nastere cerintelor educationale speciale, determina si complexitatea investigatiilor ce trebuie desfasurate de catre organismele abilitate cu fiecare copil in parte. De asemenea, determina prevalenta unui anumit tip de investigatii pentru fiecare situatie supusa evaluarii. Astfel:
Vor prevala investigatiile medicale in cazul acelor copii care intampina dificultati de adaptare, inclusiv scolara, datorita unor procese maladive in desfasurare sau datorita unor boli de lunga durata. Totusi, in astfel de situatii, in constelatia procedeelor utilizate vor trebui implicate permanent si investigatiile in plan psihologic, pedagogic si social.
In cazul copiilor deficienti, la care dificultatile de adaptare si invatare isi au originea in tulburari ale dezvoltarii, consecutive unor stari maladive stabilizate, prevalenta va apartine diagnosticului psihologic, fara a exclude totusi, investigatiile in plan medical si socio-educativ.
In cazul tuturor celorlalti copii, ale caror cerinte educative speciale isi au originea nu in boli si deficiente, ci in carente de mediu si ale sistemului educativ, prevalent este diagnosticul pedagogic, sprijinit insa pe investigatii in plan psihologic, social si medical.
Evaluarea situatiei sociale in care se afla cel investigat.
Ca parte componenta a actului complex de investigatie, diagnosticul psihologic reprezinta el insusi "un act de prima importanta, care conditioneaza tratamentul, evolutia ulterioara a subiectului si cere din partea psihologului stapanirea perfecta a tehnicilor, o mare experienta, o vasta cultura si multa intuitie".
In psihodiagnoza se folosesc atat metode si instrumente proprii - teste standardizate, aparatura psihotehnica - cat si alte modalitati , clasice sau moderne, originale sau adaptate, ca: observatia, chestionarul, analiza produselor activitatii, analiza factoriala.
In psihologia romaneasca, perioada anilor 1970 s-a caracterizat printr-o efervescenta deosebita, context in care a fost larg abordata si problematica psihodiagnozei in general. Din aceasta perioada dateaza o serie de lucrari. Au existat de asemenea si preocupari speciale care au vizat cunoasterea si diagnosticarea copiilor cu deficiente.
In 1970, Dumitru Ciumageanu publica un material cu privire la selectia copiilor deficienti, in care, pentru a sublinia specificul si caracterul complex al diagnozei la deficienti, utilizeaza termenul de diagnostic psihopedagogic. Idei valabile si astazi sustinute de autor:
necesitatea corelarii stranse a datelor obtinute prin anamneza medicala, prin investigatii de laborator, cu datele obtinute prin metodele psihologice propriu-zise: observatia, ancheta, probele experimentale;
importanta elucidarii implicatiilor pe care le au particularitatile dezvoltarii asupra activitatilor de invatare;
valoarea formularii unor ipoteze, de fapt a unor programe de interventie compensatorie.
Autorul se refera la cateva erori tipice, care pot aparea in procesul diagnosticului psihopedagogic: efectul de halo, eroarea de generozitate, fortarea incadrarii subiectului investigat intr-o anume categorie terapeutica, absolutizarea valorii unor anumite manifestari si minimalizarea altora.
Un alt studiu interesant in legatura cu specificul psihodiagnozei la deficienti, este publicat in 1987, de catre Emil Verza. In conceptia sa diagnoza la deficienti trebuie sa vizeze:
diferentierea tulburarilor organice de cele functionale in producerea starii de handicap;
stabilirea rolului factorilor socio-culturali si familiali;
depistarea factorilor etiologici;
estimarea nivelului de handicapare (psihic, senzorial, motric) in raport cu gravitatea deficientei sau/si a incapacitatilor implicate;
prognoza sanselor de influentare corectiva si alegerea in acest scop a metodologiei adecvate.
In finalul studiului sau, autorul evidentiaza cateva dintre cerintele care trebuie indeplinite in desfasurarea actului psihodiagnostic:
asigurarea increderii in examinator;
inlaturarea starii de anxietate, care se manifesta accentuat in timpul examinarii, mai ales la handicapatii senzorial si de limbaj;
asigurarea unor conditii de confort pe timpul examinarii si eliminarea influentelor negative din exterior.
Prezinta, de asemenea, interes schemele prin care autorul reliefeaza intuitiv pozitia detinuta de diagnoza psihologica in lantul activitatilor de cunoastere a elevilor handicapati si, desigur, a tuturor elevilor cu CES. Psihodiagnoza se situeaza, astfel, ca veriga centrala, de legatura, intre diagnoza organica si diagnoza fiziologica si actionala, pe de o parte, iar, pe de alta parte, diagnoza sociala si prognoza, care o insotesc, o continua si o intregesc.
In aceasta viziune, diagnoza starilor de handicap - inclusiv diagnoza cerintelor educative speciale - reprezinta un proces complex, cu caracter unitar, dinamic si de durata, a carui finalitate consta in inlesnirea elaborarii si aplicarii demersului terapeutic-recuperator.
Dupa cum se stie, curentul modern al psihodiagnozei formative isi are originea in teoriile psihologice, elaborate de J. PIAGET, L.S.VIGOTSKI, FEURENSTEIN, E. VERZA, MARIA ROTH-SZAMOSKOZI, STEFAN SZAMOSKOZI, GHE. RADU, IOANA MANOLACHE. De pe pozitia acestor teorii, psihodiagnoza se transforma dintr-o activitate constatativa, intr-un demers investigativ-ameliorativ. Amintim doar in treacat ca, printre promotorii acestei orientari in tara noastra, se numara BENIAMIN ZÖRGÖ si IOAN RADU, precum si TIBERIU KULCSAR. Cercetarile acestuia din urma retin atentia prin faptul ca au fost desfasurate exact in problematica pe care o dezbatem.
Pentru fundamentarea orientarii formative si asigurarea caracterului dinamic al actului psihodiagnostic, o deosebita valoare dobandeste cunoscuta teorie psihologica cu privire la zonele dezvoltarii.
Sustinand aceasta teorie, L. S. Vigotski considera ca, in aprecierea nivelului de moment si a perspectivelor ce se intrevad, trebuie avute in vedere, concomitent, doua zone ale dezvoltarii oricarui copil investigat- zona actuala a dezvoltarii, la nivelul caruia copilul poate actiona eficient, cu forte proprii, fara a avea nevoie de ajutorul unei alte persoane: parinte, dascal, un elev bine pregatit- si o zona proxima a dezvoltarii, la nivelul caruia el poate actiona eficient, numai daca este ajutat si dirijat, adica daca beneficiaza de sprijin din exterior, din partea adultului, de regula a educatorului.
Desfasurandu-se in zona dezvoltarii mintale actuale, invatarea empirica (spontana, nedirijata) nu dispune de valente formative deosebite, deoarece ea nu solicita copilul la un efort intelectual intens. Pentru a fi eficienta in sens formativ, invatarea se cere a fi proiectata astfel incat sa actioneze in zona proximei dezvoltari, adica sa-l solicite pe copil peste capacitatile lui de invatare spontana. In aceasta perspectiva invatarea are un caracter intensiv, stimulativ si urmareste nu atat acumularea de material informativ- dar si acesta- cat, mai ales, antrenarea capacitatii reale de care dispune copilul, accelerarea dezvoltarii sale, cu alte cuvinte, transformarea continua a zonei proximei dezvoltari in zona dezvoltarii actuale, forta motrica a acestei dezvoltari accelerate gasindu-se in resursele interne ale invatarii ca factor dinamizator, adica ale unei invatari formative, dinamice.
"Experimentele formative, desfasurate intr-o atmosfera clinica, par sa fie cele mai adecvate probe de psihodiagnoza scolara, intrucat ele indica dinamica reala a dezvoltarii psihice."(Emil Verza - 1978)
T. Kulcsar a abordat, intr-o maniera complexa - inclusiv sub aspectul mijloacelor psihodiagnostice si de cunoastere dinamica - fenomenul de esec scolar, de insucces la invatatura la elevii din scoala obisnuita. A facut apel la un demers comparativ, studiind in paralel elevi din scoala obisnuita cu rezultate bune la invatatura, elevi cu insucces scolar si elevi handicapati mintal. A folosit, indeosebi, probele operatorii piagetiene, considerand ca aceste probe au o valoare predictiva ridicata. In aceasta calitate de experimente, probele formative se aplica in trei stadii:
constatativ, in care se urmareste nivelul actual al dezvoltarii intelectuale, inclusiv a actiunilor mintale deja accesibile subiectului
formativ, in care se urmareste sondarea "nivelului potential" al dezvoltarii si initierea unor activitati de antrenare a operatiilor mintale implicate
aplicativ, in care se urmareste evaluarea prin exercitii practice-aplicative a operatiilor mintale insusite.
Un asemenea demers psihodiagnostic - numit formativ dupa veriga sa centrala se deosebeste esential de investigatia psihodiagnostica traditionala. Daca aceasta din urma ar putea fi asemuita cu o imagine fotografica de moment, statica, cu posibilitati limitate de a prefigura imaginile ulterioare, psihodiagnosticul formativ poate fi asemuit cu o suita de imagini in miscare, pe baza carora se poate intrevedea si, mai ales, se poate influenta activ desfasurarea ulterioara. Intr-un proces de psihodiagnoza formativa, cel investigat este ajutat sa-si depaseasca dificultatile, sa invete operatiile urmarite in testare si sa-si imbunatateasca treptat performantele, in conformitate cu capacitatile reale. Este exact ceea ce ne trebuie pentru a face distinctia dintre adevaratul deficient si copilul cu nevoi speciale limitate.
Szamoskozi- 1997- considera ca "psihometria clasica, fiind centrata pe produsul intelectual este statica si constatativa, ofera o evaluare retrospectiva a nivelului intelectual si minimalizeaza relatia dintre inteligenta si invatare. Dimpotriva, evaluarea formativa este centrata pe proces; ca atare, ea devine dinamica, ofera o evaluare a potentialului de dezvoltare cognitiva si reconsidera relatia inteligenta- invatare."
Totusi autorul nu considera ca metodologia psihometrica traditionala ar trebui inlocuita total prin metodologia formativa care reprezinta doar o completare deosebit de valoroasa, o intregire a sistemului complex de psihodiagnoza. Utilizarea probelor de diagnostic formativ este importanta si necesara, mai ales, atunci cand testele psihometrice se dovedesc a fi nediferentiatoare. De exemplu, delimitarea cazurilor de pseudodebilitate mintala in zonele liminare ale deficientei mintale, cat si in zonele marginale ale starii de normalitate, nu este accesibila metodologiei psihometrice clasice, dar este posibila cu ajutorul probelor de diagnostic dinamic, formativ. Depistand la o parte dintre copiii cu intelect de limita posibilitati mai largi ale proximei dezvoltari, probele de diagnostic dinamic-formativ reusesc sa evidentieze, de fapt, capacitati "ascunse", mascate ale acestora de a evolua din ce in ce mai aproape de ritmurile normale ale dezvoltarii pentru varsta data.
Se face astfel distinctia intre: adevaratul deficient - la care nevoile speciale sunt multiple si profunde, putand fi satisfacute doar cu un mare efort si cu o cantitate mare de ajutor personalizat; si copilul cu nevoi speciale limitate - care foloseste cu usurinta ajutorul ce i se acorda si face progrese vizibile intr-o activitate de invatare mediata. Diagnosticul formativ are astfel o dubla calitate: este diferential si stimulativ. In diagnosticul formativ o mare importanta o are implicarea "mediatorului" (parinte, educator, invatator).
METODELE PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE, in functie de specificul limitelor fiecarei categorii de deficiente, se folosesc in activitatea psihodiagnostica:
-handicapul de auz- probe nonverbale;
-handicapul de vaz- probe verbale;
-handicapul motor si comportamental - combinate.
TIPURI DE METODE:
Observatia
Experimentul: natural si de laborator
Testele: verbale si nonverbale
Conversatia
Analiza produselor activitatii
Anamneza - studiul de caz.
In activitatea de psihodiagnostic formativ se urmareste atat aspectul cantitativ (indici de intarziere), cat si cel calitativ (dezechilibru, dizarmonii), cat si specificitatea (rezultata din sintezele primelor doua), dar mai ales perspectiva, previziunea evolutiei sub influenta interventiei organizate, adica a modelarii personalitatii in activitatea de joc, de invatare si munca.
Diagnosticul bazat pe orientarea formativa se profileaza, indeosebi, ca diagnostic diferential si urmareste constatarea capacitatilor compensatorii si nivelul potential al dezvoltarii mintale a subiectului in cauza. Particularitatile diagnosticului constau in raportarea permanenta a deficientelor constatate la eficienta metodelor pedagogice sau eficienta intregului sistem complex de interventie modelatoare. ( Ghe. Radu)
Cu ajutor suplimentar nu toti copii evolueaza la fel ceea ce duce la ritmuri diferite de ameliorare a performantelor care sunt considerate de catre B. Zorgo (1976) "un indice mai valid al capacitatilor intelectuale decat performantele realizate la o singura incercare" de unde rezulta necesitatea elaborarii unor "experimente de invatare" sau a unor probe formative.
I.Radu (1976) afirma ca metodele formative de diagnostic se bazeaza in prima faza pe o examinare cu caracter consultativ, cand are loc aplicarea traditionala a diferitelor probe si in faza ulterioara, in care "testarea continua oferindu-se pentru probele nerezolvate elemente de sprijin intr-o anumita gradatie pentru a sonda capacitatile latente, blocate, eventual de starea de tensiune sau alte conditii. Acestea vizeaza mecanismele interne de achizitie, gratie carora subiectul este in masura sa beneficieze de invatare."
Ghe. Radu considera ca "evidentierea raportului dintre activitatea de invatare si acumularile in planul dezvoltarii este unui din indicii calitativi ai diagnosticului diferential. In raport cu obiectivul urmarit si cu maniera de folosire, orice proba de psihodiagnostic poate fi sau poate deveni proba formativa".
T. Kulcsar pune in evidenta legatura dintre psihodiagnostic si interventie (educativ - terapeutica) in sensul ca "Cunoastem mai bine elevii educandu-i si educandu-i ii cunoastem mai bine ".
Investigatiile in psihodiagnostic formativ urmaresc nu numai evidentierea nivelului actual al dezvoltarii (diagnostic de stare) - nivel explicat de cauzele si evolutia sa de-a lungul etapelor parcurse (diagnostic genetic sau etiologic) - ci isi propune sa anticipeze, intr-o maniera activa, dinamica dezvoltarii ulterioare, sub influenta invatarii, adica prognoza proximei dezvoltari.
Prin maniera formativa de a aborda instrumentele de investigatie, actul psihodiagnostic se intregeste deoarece el abordeaza prezentul - starea actuala a subiectului - nu doar prin prisma trecutului, adica a istoriei devenirii sale, ci si in perspectiva viitorului, adica a previziunii evolutiei in etapa urmatoare. Dar nu o evolutie spontana, integratoare, ci o evolutie dirijata in si prin activitatea de invatare, spre valorificarea optima a potentialelor individuale la subiectul investigat.
Etape ale evaluarii diagnostice:
Etapa de stabilire a diagnosticului initial: de timpuriu; de scurta durata; depistare: in familie, de catre educator; diagnosticare la CES;
Etapa evaluarii periodice (etapa fundamentata cu orientarea formativ-terapeutice);
Etapa evaluarii finale (in vederea OSP).
Mijloace si instrumente de investigare a informatiei:
Caiet de observatii;
Fisa psihopedagogica individualizata;
Caracterizarile de etapa.
Interesul tot mai accentuat manifestat in randul specialistilor pentru studiul conditiilor umane si a activitatilor ludice permite surprinderea unor particularitati ale personalitatii care pot fi mascate in alte imprejurari. Orice manifestare sau act comportamental este rezultatul a doua elemente (E. Verza):
a. A naturii persoanei care actioneaza sau reactioneaza (factori subiectivi).
b. A naturii situatiei in care se afla subiectul (factori obiectivi).
Diagnoza psihica are valoare relativa deoarece subiectul handicapat prezinta variatii notabile de la o perioada la alta, de la o varsta la alta, ca urmare atat a acumularilor prin programele recuperatorii cat si o dezvoltare a functiei compensatorii ce se modifica in permanenta sub influentele educatiei si activitati.
Recuperarea si compensarea au urmatoarele caracteristici:
deosebit de active pe toate palierele dezvoltarii la handicapatii senzoriali (de vaz si auz), psihomotori si de limbaj;
dar exista perioade de stagnare si oscilatii la handicapatii de intelect;
la aceasta se adauga si posibilitatile reduse de delimitare, in toate situatiile, a zonelor normale de cele deteriorate sau in curs de evolutie inevitabila spre handicapare.
Dat fiind faptul ca, din punct de vedere anatomo-fiziologic, apar modificari mai frecvente la handicapati fata de normali, manifestarile psihice (comportamentale) ce se iau in consideratie in psihodiagnoza au un caracter discontinuu si dificil de evaluat. Pentru a spori gradul de incredere in valoarea psihodiagnozei, examinarea-reexaminarea se efectueaza la un interval de timp care trebuie apreciat in raport de: capacitatea care se masoara; ritmul achizitiilor subiectului; cantitatea-calitatea procesului in care este implicat subiectul pe linie reformativa si formativa la un moment dat.
Exista riscul ca retestarea la un interval de timp mai scurt sa prezinte pericolul ca subiectul sa-si reaminteasca raspunsurile date in faza de testare si atunci nu ar mai constitui doua testari valabile, iar daca intervalul este prea lung functia masurata se modifica atat de mult prin dezvoltare incat se ajunge la o noua evaluare comportamentala (Mariana Rosca). O asemenea situatie este vizibila la handicapatii de limbaj, la cei senzoriali si motorii, dar este limitata la deficienti de intelect deoarece memoria este deficitara si achizitia in dezvoltare este lenta.
Pentru urmarirea nivelului de dezvoltare psihica si a modificarilor comportamentale bazate pe invatare se impune reexaminarea periodica la intervale de timp ceva mai lungi care prezinta semnificatia precizarii noului QI si emiterea unor judecati de valoare si predictie asupra subiectului, care trebuie si ea revizuita periodic. Ca atare: functia de predictie ce transpare inca din actiunea de psihodiagnoza este limitata in timp in psihopedagogie speciala , fapt ce presupune trecerea periodica printr-o astfel de examinare.
Conditiile care trebuie indeplinite pentru efectuarea unei psihodiagnoze valide in defectologie sunt urmatoarele:
Diferentierea tulburarilor organice de cele functionale in producerea handicapului;
Stabilirea rolului factorilor socio-culturali si familiali;
Depistarea factorilor etiologici;
Estimarea nivelului de handicapare (psihica, senzoriala, motorie);
Evaluarea prognozei ca si a sanselor mai bune de influentare corectiva prin stabilirea unui tip specific de metodologie compensativ-recuperatorie.
Prognoza se refera la dezvoltarea probabila a cazului si este cu atat mai valida cu cat este mai corect diagnosticul diferential si etiologic. In psihopedagogie speciala probele (testele) care se folosesc cu scopul de diagnoza psihica pot fi intrebuintate cu rezultate semnificative si in cercetare si in procesul de invatare-dezvoltare a unor cunostinte, deprinderi, aptitudini. In acest din urma caz subiectul handicapat este foarte receptiv daca probele respective au o componenta ludica sau daca sunt aplicate sub forma unor jocuri (cuburile Kohs, imagini cu lacune, completarea de fraze neterminate, exprimarea preferintei pentru o anumita culoare dintr-un numar dat).
Pentru efectuarea unei psihodiagnoze riguroase si alaturarea unui program recuperatoriu eficient, dosarul trebuie sa mai cuprinda date obtinute prin anamneza, chestionar, observatie.
In ansamblu, dezvoltarea personalitati si manifestarea comportamentala se efectueaza in conformitate cu anumiti pattern-i personali specifice. Acestia difera intre indivizi ceea ce inseamna ca si capacitatea de achizitie este diferita ca si elaborarea sau reelaborarea de raspunsuri la diverse imprejurari ale mediului. Psihodiagnosticul trebuie sa puna in evidenta diferentele specifice ale persoanei testate, calitatile prin care se remarca in raport cu ceilalti indivizi de aceeasi varsta sau de varste diferite.
Pentru psihopedagogia speciala, triada prin care se construieste competenta psihodiagnosticianului este data de triada testare- evaluare- diagnosticare. De aici predictia care se impune a fi efectuata de acelasi specialist din mai multe domenii de competenta si practici de organizare a procesului instructiv-educativ in vederea recuperarii handicapatilor.
Modificarea periodica a prognozei se impune nu numai datorita achizitiilor din planul informativ-formativ al subiectului handicapat, dar si faptului ca nu poate fi luata in considerare "o stabilitate absoluta nici o instabilitate absoluta" a QI care sufera fluctuatii in functie de o serie de factori analizati de specialisti de psihodiagnostic in repetate randuri. R. Zazzo arata ca fidelitatea unui QI tinde sa varieze invers proportional cu marimea sa - ea este mai buna pentru QI inferiori lui 70 si mai slaba pentru QI superiori lui 130.
Pentru diagnosticul individual se impune o mare prudenta factorilor aleatori care tind sa se anuleze la scara grupei si pot influenta QI individual in sensul unei diminuari -de aceea este considerat ca un rezultat mai slab si mai putin sigur decat unul bun.
Daca admitem instabilitatea QI pentru subiectii handicapati in general si, in special pentru cei de intelect si senzoriali, instabilitatea este mai mare in unele sectoare ale dezvoltarii psihice fata de altele. Sa ne gandim la variatiile trasaturilor emotional- afective si motivational- volitionale care isi pun amprenta pe structurile personalitati individului, la care se adauga evolutia sau involutia somatica care largeste aria dispersiilor pe toate palierele dezvoltarii psihice.
Pentru handicapatii care se afla sub varsta mentala de 6 ani sau cei care depasesc varsta mentala de 12 ani fluctuatiile sunt mai accentuate pe toate laturile dezvoltarii psihismului si ca atare prognoza este semnificativ probabilistica, ceea ce se datoreaza dificultatilor de testare- evaluare a diferitelor insusiri psihice pentru handicapatii sub varsta mentala de 6 ani si a schimbarilor relativ rapide pentru cei care depasesc varsta mentala de 12 ani ca urmare a influentelor factorilor inconjuratori.
Particularitatile activitatilor recuperatorii imprima o anumita specificitate actului psihodiagnostic si mai cu seama celui pronostic in psihopedagogia speciala. La aceasta se adauga labilitatea influentelor educative care dau un caracter aleatoriu dezvoltarii, mai evident la handicapatii cu deficiente asociate sau la cei cu deficiente profunde.
Paradigmele psihopedagogiei speciale se exprima printre altele si in rationamente care permit considerarea deficientului printr-un proces in care actioneaza: pe de o parte, factorii de dezvoltare specifici varstei si raportabile la reperele psihogenetice generale; si pe de alta parte, factorii compensatori naturali si dobanditi prin procesele recuperatorii pana la un anumit moment.
Atat factorii din prima categorie cat si cei din a doua categorie trebuie raportati la reperele utilizate in psihopedagogia speciala si ramurile ei prin considerarea faptului ca personalitatea deficientului poate fi accentuata pozitiv sau negativ. Astfel, formarea deficientului pentru viata deschide perspective pentru evolutie si imprima un caracter permanent activitatii recuperatorii prin depasirea stadiului actiunii si trecerea in cel de transformare. Asemenea transformari se vor desfasura atat pe verticala cat si pe orizontala pentru a putea valorifica la maximum caracteristicile handicapatului si posibilitatile lui compesatorii. De aici ideea ca subiectul nu numai ca trebuie implicat in actiune, dar si introdus in structura ei ca o conditie a incarcarii de tensiune psihica.
In cazul in care influentele de mediu si educatie sunt corelate si organizate, se realizeaza un echilibru pe baza interiorizarii si acumulari de comportamente pozitive complexe si constructive. In acest context, prognoza opereaza in vederea individualizarii activitatilor de recuperare.
Pe baza psihodiagnozei si prognozei de scurta durata (intre care exista diferente) se constituie programe recuperativ- compensatorii si se adopta o metodologie adecvata procesului instructiv- educativ.
Prognoza de scurta durata implica in continuare stabilirea rolului factorilor invocati mai sus pe linia cea mai sensibila a dezvoltarii psihice. Prognoza de scurta durata se refera la primele 10-12 luni (la copiii fara deficiente o astfel de prognoza se face pentru o perioada de peste un an si jumatate). Estimatia se nuanteaza in functie de caracterul favorizant sau lipsa acestuia din mediul general de dezvoltare. Reperele compensatorii de care dispune subiectul constituie punctul central si forte al prognozei de scurta durata.
Prognoza de lunga durata implica organizarea treptata a statutelor si rolurilor sociale posibile de atins pentru fiecare handicapat. Intre cele doua tipuri de prognoza exista o stransa legatura si nu trebuie concepute separat nici teoretic si cu atat mai mult practic. Cele doua forme de prognoza constituie impreuna parti componente ale tratarii si recuperarii individuale.
Pe aceasta directie, ramurile psihopedagogiei speciale isi vor accentua caracteristicile aplicative si isi vor spori eficienta prin punerea in centrul atentiei a interventiilor (instructiv- educative sau psihoterapeutice) care urmaresc modificarea structurilor comportamentale si a substructurilor psihice care le energizeaza. Interventiile mentionate vor tine seama de capacitatea organismului de a raspunde unor cerinte, capacitate deosebit de activa. Aceasta capacitate se bazeaza pe recuperare.
Recuperarea este naturala atunci cand actioneaza prin subsistemul functiei psihice aflat in stare critica si de compensatie sau supleanta cand functiile tulburate sunt preluate de alte segmente ale sistemului psihic (compensatie/recuperare intersistemica). Cu toata plasticitatea si intensitatea sistemului nervos care intretine fenomenele recuperatorii, nu este facilitata, in toate categoriile de handicap, actiunea educatiei, ea devine totusi eficienta prin organizarea intregii activitati de la simplu la complex si prin amplificarea evenimentelor cu semnificatie pozitiva (compensatie/recuperare intrasistemica).
Asa cum precizeaza E. Verza in studiul sau "Metodologia recuperarii in defectologie ", prin recuperare se urmareste, pe de o parte, sa se valorifice la maximum posibilitatile individului handicapat, iar pe de alta parte, functiile psiho-fizice neafectate trebuie astfel antrenate incat sa poata suplini activitatea functiilor deficiente pentru a se ajunge la formarea unor abilitati ce ii permit persoanei o integrare activ-eficienta in viata profesionala si sociala. In final, trebuie sa duca la ajustari si transformari care, prin continue acumulari si adaptari sa determine comportamente ce asigura o existenta profesionala si sociala cu potentarea progresului pe linia personalitatii.
RECUPERAREA PRIN INVATARE tine de doua aspecte foarte importante: a. activitatea de recuperare prin intermediul invatarii sa inceapa inca de la varsta prescolara sub forma relativ organizata, dar adaptata la specificul particularitatilor psihoindividuale; b. daca la deficientii de limbaj, de vedere si motorii, recuperarea se poate efectua printr-o invatare predominant intelectuala, la deficientii de intelect va fi predominant afectiva si motivationala, iar la cei de auz recuperarea devine mai eficienta prin combinarea formelor mentionate mai sus cu accent pe o latura sau alta in raport de caracteristicile grupului. La acestea se adauga cele doua forme de invatare: invatarea morala si invatarea motrica, care vor fi aplicare la toate categoriile de deficienti ca o conditie fundamentala pentru recuperare.
RECUPERAREA PRIN PSIHOTERAPIE poate fi considerata ca o metoda ce contribuie la recuperarea psihica si psihosociala a handicapatilor de limbaj, motor, senzoriali si chiar in deficienta de intelect usoara sau medie; ea nu inlatura handicapul ca atare, dar se face spiritual, fortifica personalitatea, inlatura anxietatea si izolarea, creeaza motivati si activeaza pulsiunile individului in procesul recuperatoriu.
RECUPERAREA PRIN TERAPIA OCUPATIONALA este realizata prin mai multe feluri de terapii cele mai semnificative pentru handicapati fiind ludoterapia, muzicoterapie, terapia prin dans si ergoterapia. Se pot aprecia efectele optime ale recuperarii atunci cand subiectii handicapati isi dezvolta o serie de calitati fizice si psihice care ii fac apti sa ajunga la:
O oarecare anatomie personala;
Exercitarea unei ocupatii sau profesii;
Formarea unor comportamente adecvate la situatie, ceea ce ii permite integrarea sociala;
Capacitatea de a comunica prin limbaj oral sau scris printr-o continua intelegere a lumii inconjuratoare si a relatiilor cu ceilalti;
Formarea unor interese cat mai diverse;
Formarea simtului de responsabilitate si de autoconducere;
Formarea capacitatii de a aprecia si de a prevedea situatiile viitoare;
Insusirea abilitatilor locomotorii si a dexteritatilor manuale.
Strategiile prognozei de lunga durata opereaza la copiii handicapati (ca de altfel si la cei normali) cu rezerve de aptitudini si cu nuclearizarea de interese in jurul acestora. Strategiile prognozei de lunga durata se obiectiveaza in datele generale incluse in procesele de recuperare si in programele speciale suplimentare ale acestora si constituie schema in care se inscrie complexul de factori si conditii ce pot face ca recuperarea sa fie cat mai eficienta. Pentru aceasta trebuie sa se tina seama - pe parcursul demersului recuperativ - de efectele directe si secundare ale ameliorarii obtinute in timp.
Ca stare se pot efectua numeroase scheme de astfel de prognoze, fie individualizate la cazuri particulare, fie generale cu valoare pentru o categorie de handicapati sau pentru toate tipurile de deficiente. Si unele si altele implica procese de rationalizare, in abordarea cazurilor de deficienti, a strategiilor de actiuni recuperatorii care asimileaza atat efectele de progres in dezvoltarea psihica cat si pe cele de recuperare compensatorie (efecte secundare si tertiale).
In realizarea prognozei trebuie sa se tina seama ca prin educatie se ajunge la un anumit stadiu de organizare a personalitatii handicapatului. Strategiile respective considera aceasta organizare a personalitatii ca un factor de perspectiva in evolutia individului la care trebuie adaugate noi valente prin considerarea relatiei dintre intern-extern, pe de o parte, si o relatie dintre educatie ca actiune si educatie ca transformare, pe de alta parte. Prognoza trebuie sa creeze posibilitatea ca handicapatul sa depaseasca prezentul si sa fie proiectat in viitor.
O asemenea proiectie devine operanta prin oferirea de modele pozitive de viata, prin crearea de scopuri clare cu privire la activitate, a motivatiei tonifiante, a organizarii intereselor si mentinerea confortului psihic.
PSIHODIAGNOZA in psihopedagogia speciala este o etapa intermediara intre diagnoza organica (cand prin teste clinice se pune in evidenta deficitul primar) diagnoza functionala(metodele clinice vor releva insuficientele functional- fiziologice ale unor organe sau a intregului organism) diagnoza sociala (ce evalueaza prin metode psihopedagogice capacitatile handicapatului de a raspunde la cerintele mediului inconjurator, de a adopta atitudini corespunzatoare si de a participa la viata colectiva) si prognoza.
PSIHODIAGNOZA - DIAGNOZA SOCIALA - PROGNOZA
DIAGNOZA PSIHICA are o independenta mai mare devenind in acelasi timp elementul fundamental pe baza caruia se realizeaza DIAGNOZA SOCIALA si PROGNOZA.
DEONTOLOGIA in actul psihodiagnostic trebuie sa tina seama de o serie de conditii dintre care deosebit de importanta este ASIGURAREA INCREDERII SUBIECTILOR IN EXAMINATOR. Aceasta conditie asigura colaborarea subiectilor si inlaturarea starii de anxietate care este deosebit de accentuata la handicapatii senzoriali si de limbaj. Pentru handicapatii de intelect o importanta mai mare o are succesul sau insuccesul care determina o atitudine pozitiva sau negativa fata de sarcina modificand performanta in raport cu dispozitia subiectului.
LABILITATEA PSIHOAFECTIVA A HANDICAPATILOR influenteaza comportamentul lor in fata sarcini fapt care necesita inlaturarea oricarei influente exterioare care poate distrage atentia subiectului si crearea de catre psihodiagnostician a unei stari de confort.
Rezultatele obtinute in urma examinarii vor fi corelate cu elementele surprinse prin analiza activitatii subiectului pentru a capata convingerea fixarii unei diagnoze psihice complete si a prognozei care sa valorifice in primul rand insusirile definitorii ale componentelor viitoare.
In defectologie este esentiala raportarea datelor obtinute pe baza probelor aplicate la conditia adaptarii subiectului la mediul inconjurator.
Adaptarea sau neadaptarea este nu numai un indiciu al diferentieri normalului de deficient dar si un parametru in aprecierea eficientei programelor recuperatorii organizate.
Atat diagnosticul dar mai ales interventia trebuie sa aiba in vedere intregul sistem al personalitatii. Scopul final fiind coechilibrarea personalitatii handicapatului si integrarea lui sociala.
Chiar daca interventia este indreptata spre unele arii ale dezvoltarii specifice, trebuie sa masuram modificarile si asupra altora si a intregului sistem al personalitatii pentru a nu ajunge la dezvoltarea unei personalitati dizarmonice.
