Prevenirea si combaterea fenomenului infractional a preocupat si preocupa omenirea. Aceasta preocupare este pe deplin justificata daca se are in vedere faptul ca prin fenomenul infractional se aduce o atingere grava intereselor umane de maxima generalitate si importanta, se pun in pericol valorile fundamentale afectandu-i astfel buna sa functionalitate.

Orice societate apreciaza comportamentul membrilor sai din punctul de vedere al conformarii acestora la normele morale si la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage dupa sine masuri coercitive sau punitive. Datorita acestui fapt, fenomenul infractional capata caracteristicele unei probleme sociale de importanta majora pentru intreaga societate, ale carui consecinte si moduri de solutionare se resimt la toate nivelurile ei.

Cei implicati in studierea fenomenului infractional sunt interesati in primul rand de explicarea cauzala a acestuia, de evidentierea factorilor determinanti, deoarece conceptiile si teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal si asupra tipurilor de activitati corectionale si profilactice.[1]

Termeni specifici

Psihologia este stiinta  centrata pe om, pe personalitatea sa, urmarind modul cum acesta se manifesta si actioneaza in mediul sau fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem multistratificat de discipline teoretice si practice, genetice si experimentale, de discipline psihologice de ramura adecvate celor mai diverse genuri si forme ale activitatii umane.

I.         Psihologia personalitatii

Termenul de personaliatate vine de la cuvantul latin persona, cuvant care se referea in antichitate la masca pe care o purta pe scena actorul. Acest termen a ajuns sa se refere, cu timpul, la individ si sa defineasca insusirile caracteristice si stabile ale acestuia.

Behavioristii definesc personalitatea ca pe o colectie de deprinderi acumulate prin modelarea comportamentului individului de catre societate. Psihologii cu orientare biologista definesc personalitatea din perspectiva ereditara, iar psihologii umanisti sustin ca principalul factor determinant al personalitatii este propria noastra constiinta, ceea ce face ca omul sa fie o fiinta libera, procesul de construire a personalitatii fiind de fapt unul de autoconstructie.

Gordon CHport afirma ca datorita dificultatii de intelegere a omului in general, personalitatea are doua dimensiuni: ceea ce ne diferentiaza si ceea ce ne apropie de ceilalti oameni.

Lawrence Pervin considera ca "personalitatea reprezinta acele proprietati structurale si dinamice ale individului sau indivizilor care-i reflecta pe ei insisi in raspunsurile caracteristice pe care acestia le dau diferitelor situatii". 

Conform lui Porot si Kam Merer, personalitatea se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

unitatea si identitatea sa, care realizeaza un tot coerent, organizat si rezistent;

vitalitatea, ca ansamblu insufletit, ierarhizat, a carei existenta este conditionata de oscilatiile sale endogene si de stimulii exteriori la care raspunde si reactioneaza;

constientizarea, ca proces prin care individul isi faureste reprezentarea mentala a tuturor activiatilor sale fiziologice si psihice;

raporturile individului cu mediul ambiant si reacsiile la mediu in vederea reglarii comportamentului.

II.       Psihologia judiciara

In doctrina juridica, psihologia judiciara este definita ca fiind o disciplina distincta, care are ca obiect studierea nuantata si aprofundata a fiintei umane implicata in drama judiciara, in scopul obtinerii cunostintelor si evidentierii legalitatilor psihologice, apte sa fundamenteze  interpretarea corecta a conduitelor umane cu finalitate judiciara sau criminogena.[2] Aceasta are legaturi de subordonare si interconditionare reciproca cu psihologia generala, de la care imprumuta si aplica metode de abordare a domeniului, cunostinte asupra unor legi psihologice si instrumente de investigatie cu arie larga de aplicabilitate.

Fundamentarea prezentei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrata de faptul ca inainte de a fi existat raporturi de drept, in societate s-au dezvoltat raporturi naturale, interumane, cu continut si motivatie psihologica, interesele partilor fiind determinate de motivatii si scopuri, energizate de mobilizarea vointei fizice si psihice a agentilor de drept, precedate sub aspectul cognitiv de mai mult sau mai putin complexe procese de deliberare sub aspectul prevederii si anticiparii urmarilor.[3]

Legatura psihologiei judiciare cu stiinta dreptului este reclamata de necesitatea de a oferi dreptului un instrumentar al interpretarii corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogena. Din acest punct de vedere, dreptul ii limiteaza psihologiei judiciare aria de extensie, strict la conduita umana analizata din perspectiva normelor juridice si a solutionarii sub just temei a pricinilor judiciare.

Psihologia judiciara studiaza caracteristicile psihosociale ale participantilor la actiunea judiciara (infractor, victima, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civila, educator etc.), modul in care aceste caracteristici apar si se manifesta in conditiile concrete si speciale ale interactiunii lor in cele trei faze ale actului infractional: faza preinfractionala, faza infractionala propriu-zisa si faza postinfractionala.[4]

Aplicatii ale psihologiei personalitatii in psihologia judiciara

Din punct de vedere juridic, actul infractional este rezultatul comportarii negative a fiintei umane responsabile, in raport cu cerintele normelor penale pozitive. In orice definitie data infracsiunii sunt surprinse conditiile minime ce se cer unui act antisocial pentru a fi considerata infractiune.[5]

O analiza strict psihologica a actului infractional, fundamentata exclusiv pe cerintele determinarii continutului juridic al infractiunii, consta in analiza modului in care in pregatirea, savarsirea si atitudinea post-infractionala se manifesta psihicul autorului, elementele sale: inteligenta, afectivitatea si vointa.

Aceasta analiza este indispensabila pentru stabilirea responsabilitatii si a vinovatiei. Insa, pentru crimogeneza si functiile sale principale: cunoasterea cauzelor criminalitatii in general si in mod individual pentru fiecare infractiune; organizarea sociala a prevenirii infractiunilor; individualizarea pedepsei; tratamentul in penitenciar si tratamentul post-executional.[6]

Asadar, psihologia judiciara nu poate opera, pur si simplu, cu conceptul juridic al infractiunii si nici justitia moderna nu poate judeca si solutiona cauze penale in aceasta maniera. Iata de ce, justitia  isi racordeaza activitatea, apeland la serviciile psihologiei judiciare in cvasitotalitatea problemelor sale; in speta fiind vorba de actul infractional, la autorul acestuia, la personalitatea sa inteleasa ca sinteza a tutror elementelor care concura la conformatia mintala a unui subiect caruia ii da o fizionomie proprie, specifica.[7]

Acestea sunt principalele motive pentru care, in psihologia judiciara, se opereaza cu conceptul de personalitate, concept care obliga la abordari de tip sinergic.

Premisele cercetarii comportamentului deviant sunt psihologice atat la nivel substantial, pentru ca se cerceteaza infractorului, cat si la nivel metodologic, pentru ca se utilizeaza testele psihologice.[8]

Personalitatea infractorului este studiata din perspectiva sinergica implicand: cercetarea clinica (reconstituirea antecedentelor personale si patologice ale subiectului), examinarile paraclinice (investigatii de laborator, radiologice etc.), investigarile biogenetice (analiza factorilor ereditari), interpretarea neurofiyiopatologica (explorarea cauzalitatii manifestarilor agresive de comportament legate de conditiile biopsihologice), cercetarea sociologica (reconstituirea structurii personalitatii delincventului).

Beneficiile unei asemenea abordari sunt urmatoarele:

Aprecierea corecta asupra starii psihice a personalitatii deviante, prin precizarea diagnosticului si excluderea stimularii sub toate formele in care aceasta se poate manifesta.

Determinarea trasaturilor esentiale ale personalitatii analizate din perspectiva sinergetica.

Natura si evolutia tulburarilor care au insotit sau precedat savarsirea actului deviant si daca acesta prezinta riscul de cronicizare sau agravare.

Aprecieri asupra periculozitatii trasaturilor de personalitate si a tulburarilor de comportament care au precedat sau insotit comportamentul deviant.

III.      Teoria personalitatii criminale

O ampla teorie asupra personalitatii criminale a fost creata de celebrul criminolog francez Jean Pinatel, fiind conceputa ca un model explicativ, capabil sa aduca lamuriri, atat in ceea ce priveste geneza cat si dinamica actului criminal.[9]

Departe de a avea vreo legatura cu criminalul innascut al pozitivistilor italieni din secolul al XIX-lea, "personalitatea criminala pinateliana este un model de care analiza criminologica se serveste in cercetarile sale. Este un instrument clinic, o unealta de lucru, un concept operational. Este un sistem de referinta, o constructie abstracta, care se substituie unei realitati subiective."[10]

J. Pinatel subliniaza ca ceea ce numeste el personalitate criminala nu este un tip antropologic, vreo varianta a speciei umane.  Pinatel considera inutila incercarea de a separa oamenii in buni si in rai, nu exista o diferenta de natura intre persoane cu privire la actul criminal. Orice om, in circumstante exceptionale, poate deveni delincvent.

Diferenta dintre delincventi si nedelicventi trebuie cautata in "pragul delincvential", in sensul ca unii dintre nedelincventi au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reactie delincventiala, altii trec la act dintr-o incitatie exterioara foarte usoara. Spre deosebire de acestia, delincventul format nu asteapta ivirea unei ocazii propice, unei incitatii exterioare, ci provoaca el insusi ocaziile in care apoi opereaza.

In ultima analiza, ceea ce permite cert distingerea nedelincventului de delincvent, dar chiar si a delincventilor intre ei, este aptitudinea mai mult sau mai putin pronuntata de a trece la act.

Elementul decisiv in comportamentul criminal este "trecerea la act".

Pinatel constata ca in criminologie, studierea personalitatii este esentiala. Unii indivizi au nevoie de "instigari" exterioare intense, iar altii de "instigari" lejere, pentru a prezenta reactii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Aceasta diferenta graduala este data de anumite trasaturi psihologice, care, in conceptia lui Pinatel, alcatuiesc "nucleul central al personalitatii criminale".

Conditiile trecerii la act sunt comandate, la delincventii care comit acte grave, de un nucleu al personalitatii ale carui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva.

Egocentrismul reprezinta tendinta subiectului de a raporta totul la sine insusi.

Labilitatea reprezinta o lipsa de prevedere, o "deficienta de organizare in timp", o

Agresivitatea desemneaza o paleta foarte larga de tendinte, mergand de la simpla afirmare a eului pana la ostilitate, ea se manifesta printr-un "dinamism combativ", care are ca functie invingerea si eliminarea obstacolelor si dificultatilor care bareaza drumul actiunilor umane.[11]

Pentru ca un subiect sa treaca la act este necesar ca el sa nu fie retinut de oprobiul social care este asociat raufacatorului. Acest proces de "autolegitimare subiectiva" este asigurat de egocentrism. Faptul ca subiectul nu va fi retinut de amenintarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile sa impiedice executarea crimei sunt invinse prin agresivitate. In ultima instanta, cand subiectul ajunge in situatia de a comite o crima, este necesar ca el sa nu fie retinut de sentimentul ca produce rau aproapelui sau, atentand la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenta afectiva asigura aceasta ultima etapa a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie analizate in mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum si legaturile dintre acestea, dau un caracter particular personalitatii in ansamblul ei.

Asadar, nucelul personalitatii criminale este o structura dinamica, este reunirea si asocierea componentelor amintit, dintre care nici una in sine nu este anormala.

J. Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului ca nucleul personalitatii criminale nu este un dat, ci o rezultanta. Din aceste considerente, personalitatea este inseparabila nu numai de organism, dar si de mediu.

Conform teoriei personalitatii criminale, actul criminal care rezulta dintr-o situatie specifica constituie raspunsul unei personalitati la aceasta situatie. Dar, exista situatii nespecifice sau amorfe in care ocazia trebuie sa fie cautata. In aceste cazuri, personalitatea este cea care domina situatia, iar actul criminal reziltat de aici este o consecinta directa a activiatii personalitatii respective.

Din aceasta scurta analiza rezulta ca factorii de mediu influenteaza atat formarea personalitatilor, cat si a situatiilor. Asadar, mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime ci, in egala masura, si prin faptul ca utureaza structurarea personalitatii criminale.

Demonstratiile logice pe care le foloseste Pinatel - bazate pe o experienta clinica de decenii - constituie cele mai bune argumente moderne cu ajutorul carora se poate combate nativismul in criminogeneza. Analizand in continuare comportamentul infractional, Pinatel arata ca infractorul nu este retinut in savarsirea actului sau de orpobiul social, deoarece este labil, incapabil sa se organizeze pe termen lung, tot asa cum este in stare sa depaseasca obstacolele care apar in calea actiunii lui criminale, intrucat el este dinamic si eminamente agresiv. In acelasi timp, el reuseste sa depaseasca si aversiunea fata de acte odioase, caci indiferent afectiv nu-i pasa de nimeni, nu nutreste sentimente de simpatie fata de nimeni si, in consecinta, poate comite orice crima.[12]

Dincolo de teoria formulata de Pinatel, este unanim recunoscut ca factorii psihologici nu actioneaza direct, nemijlocit si univoc asupra individului, ci prin filtru particularitatilor sale individuale, particularitați ale caror radacina se afla in mica masura in elemente innascute ale personalitatii si in cea mai mare masura in antecedente personale. Toate acestea ii determina un anumit tip de comportament disfunctional, un anumit mod de a actiona si reactiona in spatiul psihologic.

IV.         Componentele personalitatii analizate de psihologia judiciara

Elementele constitutive ale personalitatii, atat cele simple, cat si cele complexe, se afla intr-un sistem de legaturi multiplu determinate, astfel incat fenomenul personalitatii este dificil de cunoscut si reclama utilizarea unor mijloace stiintifice deosebit de sensibile pentru a efectua o analiza eficienta.

Analiza este posibila datorita proprietatii personalitatii de a se proiecta in lumea exterioara prin impulsuri, atitudini, conflicte, ceea ce fundamenteaza si face posibil intregul sistem al stiintelor comportamentale, inclusiv al psihologiei juridice.

In analiza personalitatii, in literatura de specialitate si in practica de investigare pluridisciplinara, se disting doua planuri de analiza: planul componentelor personalitatii si planul tipurilor de personalitate.

Componentele biopsihologice

Componentele biologice ale personalitatii cuprind toata zestrea nativa a individului, indiferent daca unele caracteristici se regasesc si la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu (caracteristici innascute). In determinarea comportamentului si mai cu seama a celui deviant, calitatile sau deficientele majore ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum si constelatia aptitudinala a individului constituie forte adesea determinante.

Calitatile si deficientele majore ale organismului, cele vizibile cat si cele mai putin vizibile, isi pun amprenta in mod hotarat asupra personalitatii. Oamenii cu un organism bine structurat, dublat si de o infatisare atragatoare au o siguranta de sine, comportamentul lor fiind, in mare parte, determinat in mod avantajos de constitutia lor fericita. In opozitie cu acestia, o capacitate redusa de rezistenta la greutati fizice sau deficiente senzoriale ori locomotorii influenteaza negativ formarea personalitatii. Sentimentul de inferioritate generat de statura mica sau de disfunctii organice, potentate si prin dispretul tacit sau exprimat de cei din jur, adesea incita la comportamente compensatorii care nu o data pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferioritatii - cunoscut in literatura mai ales dupa lucrarea psihologului vienez Alfred Adler, "Studiul inferioritatii organelor si compensatia lor in activitate" (1917) - este una din caracteristicile cele mai generale ale infractorilor, fapt asupra caruia vom insista pe parcursul lucrarii.

Componentele sociale

Componentele sociale se refera la efectele actiunii unor agenti de natura socio-culturala (mediu social, fenomenul invatarii ca substrat si mecanism al educatiei spontane si institutionalizate) traduse in structuri achizitionate (caracter, atitudini), care, pe masura consolidarii lor, devin forte motrice, chiar motive care modeleaza comportamentul.

Prin caracter se intelege ansamblul trasaturilor esentiale si calitativ specifice care se exprima in activitatea omului in mod relativ stabil si permanent. Activitatea individului insa, se muleaza pe "modele" socio-culturale de comportare si, pe masura ce se interiorizeaza, sunt traite sub forma de atitudini fata de alti oameni, fata de munca si activitate in general, precum si in atitudinea fata de sine insusi. Daca prin atitudine vom intelege maniera de a se comporta intr-o situatie, atunci devine clar ca atitudinea fata de altii si fata de sine constituie acele fundamente ale caracterului care determina, in mare masura, fie formarea unei personalitati echilibrate (om sociabil, activ, exigent fata de sine), fie formarea unei personalitati deviante (banuitor, distant si nepasator fata de altii, cu o mare doza de egoism).

Componentele biologice se dezvolta si actioneaza in conditiile existentei si actiunii concomitente ale componentelor sociale. Deci, dezvoltarea personalitatii se realizeaza in timp, prin interactiunea celor doua blocuri mari de componente.[13]

Concluzii

Conform art. 1 din Codul de Procedura Penala, scopul procesului penal este aflarea adevarului. Conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza pe adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza ideea de reabilitare sociala a infractorului. Din aceste considerente, justitia isi racordeaza activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

O cercetare strict psihologica a actului infractional constp in analiza modului in care personalitatea infractorului (inteligenta, afectivitatea, motivatia si vointa) se manifesta in pregatirea, savarsirea si in atitudinea postinfractionala.

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie sa se incruciseze, in cadrul duelului judiciar, functiile apararii si acuzarii, pentru ca, in definitiv, pedeapsa este impusa infractorului, iar efectele sunt conditionate de aceasta personalitate. Elementele poszitive ale personalitatii vor putea conduce la o pedeapsa mai usoara, pe cand cele negative vor trebui infrante printr-o sanctionare mai aspra. Exista si situatii in care pedepsele sunt insuficiente, acestea generand, de obicei, fenomenul recidivei, pentru care inca nu exista remediu propice.

Cercetarea complexa a fenomenului infractional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicatiei stiintifice a mecanismelor si factorilor cu rol favorizand, permitand o fundamentare realista a masurilor generale si speciale orientate citre prevenirea si combaterea manifestarilor antisociale.