Analiza psihologica a actului infracȚional

Introducere

Aceasta prelegere ofera studentului o viziune de ansamblu asupra unor aspecte ce vizeaza complexitatea cauzala a actului infracțional, prezinta fazele actului infracțional, precum și aspecte privind personalitatea infractorului

Obiective

La sfarsitul acestei prelegeri, studentul va putea :

sa aiba o intelegere mai larga a conceptului de act infracțional;

sa dobandeasca abilitatea de a recunoaște și descrie fazele actului infracțional;

sa poata realiza o descriere de ansamblu a personalitații infractorului

1. Complexitatea cauzala a fenomenului infractional.

Fenomenul infractional este unul deosebit de complex si pentru a fi cunoscut, trebuie abordat multidisciplinar. Aceasta abordare implica stapanirea unor notiuni cum ar fi:

criminologie;

psihologie judiciara;

sociologie judiciara;

biologie criminala;

medicina legala;

psihiatrie criminala;

antropologie criminala;

statistica infractionala s.a.m.d.

Infractionalitatea, desi este un fenomen social, trebuie cercetata ca act individual, ca act comis de o persoana concreta intr-o situatie concreta. Este vorba despre o actiune umana, determinata de anumite elemente psihologice: trebuinte, tendinte, motive, scopuri s.a.m.d.

O viziune coerenta asupra dinamicii si interactiunii elementelor intregului ansamblu de factori care concura la producerea actului infractional, nu poate oferi decat o conceptie sistemica integratoare asupra conduitei si a manifestarilor psihocomportamentale.

Factorii care stau la baza fundamentarii teoriilor psiho-biologice, psiho-sociale si psiho-morale, luati separat, nu pot explica in mod corespunzator originea fenomenului si comportamentului infractional. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-stiintific si metodologic, cu posibilitati integratorii si generalizatoare pentru realitatea concreta.

In Romania, evolutia fenomenului infractional este o consecinta a impactului problemelor economico-sociale, precum si a crizei de autoritate pe care au traversat-o instituțiile statului de drept. Legislatia lacunara si supraincarcarea sistemului justitiei penale, corelate cu deficitul de personal si logistica, au facut ca efectul masurilor preventive si represive sa fie limitat.

Avand in vedere rata inalta de profit si gradul scazut al riscurilor asumate, elemente ale crimei organizate au aparut si s-au dezvoltat cel mai rapid in domeniul economico-financiar. Coruptia ameninta nu numai drepturile fundamentale ale cetateanului, ci insasi buna functionare a institutiilor statului de drept, societatea democratica in ansamblul sau.

O serie de organizatii transnationale si-au creat legaturi in randul grupurilor de infractori autohtoni si actioneaza in cooperare cu acestea, in domeniul traficului de droguri, armament, al afacerilor cu autoturisme furate, al formelor moderne de sclavie, plasarii de valuta falsa, introducerii ilicite de deseuri toxice, atacul cu arme de foc s.a.m.d. Prin contrabanda au fost scoase din tara o gama larga de produse, de la cele de stricta necesitate pentru populatie, pana la obiecte de valoare apartinand patrimoniului national.

O amploare deosebita au luat actele de inselaciune, fals si uz de fals, realizate prin cele mai diverse forme, fraude valutar-vamale si nerespectarea legislatiei in domeniul operatiunilor de import-export e.t.c. De asemenea, a crescut numarul infractiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc, pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea "protectiei", sechestrarea de persoane, violentele intre grupuri rivale de infractori.

Ca fenomen social, coruptia reprezinta expresia unei manifestari de descompunere morala si degradare spirituala, intrucat implica deturnarea si folosirea avutului public in interes personal, obtinerea unor avantaje materiale pentru indeplinirea obligatiilor de serviciu, incheierea unor afaceri si tranzactii prin eludarea normelor morale si legale. O astfel de stare de criza are un efect demoralizator la nivelul intregii societati.

Criminalitatea organizata are o psihologie aparte. Ea se caracterizeaza prin:

1.   profesionalizarea modului de operare - sistem de comunicare si deplasare rapida, studiul calificat al obiectivului, neutralizarea sistemelor de paza si alarmare electronica, masuri de contracarare a identificarii prin dezinformare, false identitati, distrugeri de probe, crearea de alibiuri;

2.   gravitatea consecintelor - distrugeri uriase, inducerea sentimentului de insecuritate, panica sociala, pierderi de vieti omenesti;

3.   ierarhizarea structurilor de subordonare in medii criminale - conducerea actiunii, impartire profitului, reinvestirea profitului;

4.   utilizarea coruptiei, santajului pana la cele mai inalte nivele sociale ( functionari publici, oameni de afaceri, oameni politici).

In ultima perioada s-au intensificat infractiunile comise prin violenta ( omoruri, violuri, lovituri cauzatoare de moarte, talharii, vatamari corporale grave - ca forme ale violentei private - si conflicte de grup interetnice, interprofesionale, acte de terorism). Violenta este intim legata de esenta umana si de functionarea societatii. Violenta acopera o gama larga de comportamente individuale si sociale, avand o etiologie proprie.

Analiza etiologica a acestor forme de manifestare poate indica o multitudine de cauze: standardul economic, somajul, alienarea psihosociala, criza de autoritate, criza morala s.a.m.d.

Ințelegerea aparitiei fenomenului infractional si a evolutiei sale pana cand se concretizeaza in act infractional, presupune apelul la anumite notiuni si concepte apartinand principiilor conexiunii si determinismului: posibilitate si realitate, necesitate si intamplare, probabilitate, cauzalitate, finalitate si scop.

Relatia cauzala, ca forma particulara a determinarii fenomenului infractional cu genurile sale proxime si faptele concrete de manifestare, exprima un raport genetic si se obiectiveaza ca o legatura independenta de vointa omului intre doua subsisteme sau elemente ale aceluiasi sistem care se succed, unul provocandu-l pe celalalt.

Fenomenul care precede si provoaca producerea unui alt fenomen se numeste cauza si, din perspectiva criminologica, are drept continut interactiunea factorilor biopsihosociali ce determina, in mod necesar, infractiunea. Cauza este conditia necesara, fara de care un anumit comportament nu s-ar manifesta si totodata ea precede efectul, fiind invariabil urmata de acelasi efect.

Efectul reprezinta fenomenul sau procesul care succede cauza si a carui producere este determinata de aceasta. Cauzele provoaca aceleasi efecte numai daca actioneaza in aceleasi conditii, la fel cum variabilitatea conditiilor mijloceste variabilitatea efectelor in raport cu actiunea acelorasi cauze.

Interactiunea dintre cauza si efect are un caracter complex. Pe de-o parte, fenomenele sunt in acelasi timp in raporturi diferite, atat cauze cat si efecte, iar pe de alta parte, in producerea efectelor interactioneaza mai multe cauze, acestea la randul lor actionand in stransa legatura cu diverse conditii. O data aparut, efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care l-a generat, influentand-o favorabil sau nefavorabil.

Conditiile reprezinta un complex de fenomene ce nu pot genera prin ele insele comportamente infractionale, dar care, insotind in timp si in spatiu cauzele si influentandu-le, asigura o anumita evolutie a lor pentru producerea efectului. Conditiile pot fi necesare, intamplatoare, suficient necesare sau insuficient necesare. Conditiile, insotind actiunea cauzei, isi pun amprenta pe manifestarea ei, grabind sau incetinind, stimuland sau franand aparitia unui anumit efect.

Dificultatea dezvaluirii relatiilor cauzale in determinarea fenomenului infractional deriva din faptul ca acestea se coreleaza cu intreaga retea a celorlalte relatii prezente in structura si dinamica sa. Pentru facilitarea decelarii lor, indeosebi la nivelul faptelor penale concrete, teoreticienii si practicienii sunt preocupati de izolarea relatiilor cauzale din universul relatiilor posibile, apelandu-se indeosebi la mobilurile si raporturile pe care se fundamenteaza latura subiectiva a infractiunii studiate.

Orice infractiune nu reprezinta altceva decat punctul nodal al intersectiilor din lanturile cauzale, punct care este in acelasi timp determinat si determinator, avand atat valoare de cauza cat si de efect. Astfel, de exemplu, un omor poate avea ca mobil profunda dusmanie si ura dintre autor si victima. Sigur ca prin cunoasterea prealabila a acestui mobil in unele situații date, se poate actiona preventiv, dar antecedenta imediata din lantul cauzal are la baza tocmai motivele pentru care s-a ajuns la dusmania respectiva. Deci, activitatea preventiva eficienta trebuie sa cuprinda in campul sau de manifestare relatiile din intregul lant cauzal.

Intelegerea determinismului cauzal al fenomenului infractional este facilitata de sesizarea actiunii concomitente a unei pluralitati de cauze. In etiologia infractionalitatii se impletesc cauze interne, care tin de natura umana, sociala a persoanei si cauze externe, care vizeaza diversi factori culturali, economici, juridici s.a.m.d. Ponderea, in cazul infractiunilor concrete, o detin totusi cauzele interne (bazate pe factori individuali), care au o greutate specifica mai mare in comparatie cu cauzele externe. Altfel, nu s-ar putea explica de ce o persoana, in anumite conditii, trece la actul infractional, pe cand alta, in imprejurari similare, nu procedeaza in acelasi mod, respectiv nu se angajeaza intr-un act infractional. Conditia ce se desprinde este aceea ca - in domeniul infractional - cauza externa nu poate subordona si nu poate anula cauza interna.

Analiza specificitatii cauzelor de natura subiectiva si obiectiva, a ponderii lor in lantul cauzal, presupune tratarea fenomenului infractional ca fenomen social - istoric concret, marcat in mod evident de structura sistemului economico-social, de legitatile care il guverneaza.

Expresia sintetica a complexitatii etiogenezei, structurii si dinamicii fenomenului infractional este data de lege si legitate, concepte care surprind, pe de-o parte, unitatea actiunii tipurilor de interactiuni abordate (posibilitate si realitate, necesitate si intamplare, cauzalitate si conditionare) si, pe de alta parte, sistemul ce inglobeaza ansamblul de legi care il inglobeaza.

Actul infractional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezinta rezultatul interactiunii dintre factorii ce structureaza personalitatea individului si factorii externi, de ambianta. In ceea ce priveste factorii interni, endogeni, orice persoana poate prezenta in structura sa un nucleu central mai mult sau mai putin favorabil comportamentului infractional, conturand sau nu personalitatea infractionala. Ambianta, conditiile si imprejurarile exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltarii acestui nucleu in plan infractional.

Actul infractional antreneaza, in grade diferite, toate structurile si functiile psihice, incepand cu cele cognitiv-motivationale si terminand cu cele afectiv-volitive, implicate fiind si activitatile ca si insusiri psihice. Actul infractional este generat de tulburari de ordin emotional si volitiv, sustinut de lipsa sentimentului responsabilitatii si al culpabilitatii, al incapacitatii subiectului de a renunta la satisfacerea imediata a unor trebuinte in pofida perspectivei unei pedepse.

Trecerea la actul infractional constituie un moment critic, nodal. Aceasta trecere reprezinta o procesualitate care cunoaste mai multe inconstante in desfasurarea ei.

2. Fazele actului infractional.

Pentru interpretarea corecta a actului infractional, trebuie avute in vedere trei faze ale acestuia si anume:

1.     faza preinfractionala;

2.     faza infractionala propriu-zisa;

3.     faza postinfractionala.

La savarsirea unei infractiuni, autorul acesteia participa cu intreaga sa fiinta, mobilizandu-si pentru reusita intregul sau potential motivational si cognitiv-afectiv. Punerea in act a hotararii de a comite infractiunea este precedata de o serie de procese de analiza si sinteza, de lupta a motivelor, deliberarea si actele executorii antrenand profund, in toata complexitatea sa, personalitatea infractorului. Pana la luarea hotararii de a comite infractiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea si prelucrarea informatiilor declansatoare de motivatii ale caror polaritate se structureaza dupa modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberarilor asupra mobilului comportamentului infractional. In calitate de pas initial al formarii mobilului comportamental infractional, se situeaza trebuintele a caror orientare antisociala este de o importanta fundamentala, intrucat prin prisma acestora se percepe situatia externa. Din punct de vedere psihologic, trebuintele se manifesta in constiinta individului ca mobil al comportamentului posibil si, in cazul unui concurs de imprejurari, pot determina luarea unor decizii pentru savarsirea infractiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde in mare masura de gradul de intensitate al orientarii antisociale a personalitatii infractorului.

1.   In faza preinfractionala se constituie premisele subiective ale savarsirii faptei, determinate atat de predispozitiile psihice ale faptuitorului, cat si de imprejurarile favorizante cu valente declansatoare.

Aceasta faza se caracterizeaza printr-un intens consum launtric, ajungand chiar la un grad inalt de surescitare, problematica psihologica fiind axata atat asupra coeficientului de risc, cat si asupra mizei puse in joc, in procesul de deliberare intervenind criterii motivationale, valorice, morale, afective si materiale.

Capacitatea de proiectie si de anticipare a consecintelor influenteaza, de asemenea, in mare masura actul decizional.

Procesele de analiza si sinteza a datelor despre locul faptei si de structurare a acestora intr-o gama de variante concrete de actiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanseaza in faza a doua actului, faza infractionala propriu-zisa, planul de actiune in desfasurarea sa ( timpul de savarsire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare s.a.m.d.), este reprezentat mental.

Din momentul definitivarii hotararii de a comite infractiunea, latura imaginativa a comiterii acesteia este sprijinita de actiuni concrete, cu caracter pregatitor. Astfel, daca in faza deliberarii comportamentul infractorului este in expectativa, dupa luarea hotararii acesta se caracterizeaza prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunand apelul la mijloace ajutatoare, instrumente, contactare de complici, culegerea de informatii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, dupa caz, fie concretizarea in plan material a hotararii de a comite fapta prin realizarea conditiilor optime realizarii ei, fie desistarea, amanarea, asteptarea unor conditii si imprejurari favorizante.

2. Trecerea la indeplinirea actului infractional se asociaza cu trairea unor stari emotionale intense. Teama de neprevazut, criza de timp, obiectele, fiintele sau fenomenele percepute in timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victima, martori, context spatiotemporal al desfasurarii faptei s.a.m.d.), in functie de proprietatile lor fizico-chimice (intensitate, forma, marime, culoare, dispozitie spatiala e.t.c.), amplificand aceste stari emotionale. Lipsa de control asupra comportamentului in timpul comiterii faptei poate genera o serie de erori (pierderea unor obiecte personale in campul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea stergerii unor categorii de urme, renuntarea la portul manusilor s.a.m.d.) care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.

3. Elementul caracteristic psihologiei infractorului dupa savarsirea faptei este tendinta de a se apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si sanctiunii. Faza postinfractionala are o configuratie foarte variata, continutul sau fiind determinat intr-o buna masura de modul in care s-a desfasurat faza anterioara.

Comportamentul infractorului in aceasta etapa este reflexiv-actional, intreaga lui activitate psihica fiind marcata de viziunea panoramica a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat in aceasta directie existenta unui registru de strategii de contracarare a activitatilor de identificare si tragere la raspundere penala a autorilor. In acest sens, o serie de infractori isi creeaza alibiuri care sa convinga autoritatile de imposibilitatea ca acestia sa fi comis fapta. Strategia utilizata este, de regula, aceea de a se indeparta in timp util de locul infractiunii si de a aparea cat mai curand in alt loc unde, prin diferite actiuni, cauta sa se faca remarcati, pentru a-si crea probe, bazandu-se pe faptul ca dupa o anumita perioada va fi dificil sa se stabileasca cu exactitate succesiunea in timp a celor doua evenimente. Alteori, infractorul apare in preajma locului in care se desfasoara cercetarile, cautand sa obtina informatii referitoare la desfasurarea acestora si actioneaza ulterior prin denunturi , sesizari anonime, modificari in campul faptei, inlaturari de probe, disparitii de la domiciliu s.a.m.d. toate aceste actiuni au scopul de a deruta ancheta in curs si implicit identificarea acestuia.

Fuga de la locul unde s-a comis o infractiune si grija de a-si procura un "alibi" nu este intotdeauna un indiciu cert al culpabilitatii. Se cunosc cazuri cand peroane care intamplator au asistat sau au descoperit o infractiune nu raman la fata locului, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martori. Un asemenea comportament este tipic recidivistilor, care in urma antecedentelor penale ar fi usor invinuiti.

In urmarirea scopului, infractorii nu ezita sa intrebuinteze orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuni, atitudini variate, cautand prin intermediul lor sa inspire compatimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situatia in care au ajuns "siliti de imprejurari". Cand aceste strategii nu au succes, unii infractori manifesta aroganta fata de anchetator sau, uneori, recurg chiar la intimidarea acestuia.

Procesarea informatiilor referitoare la evenimentele petrecute determina, la nivel cerebral, aparitia unui focar de excitatie maxima, cu actiune inhibatorie asupra celorlalte zone, si in special asupra celor implicate in procesarea acelor evenimente care nu au legatura cu infractiunea iar la nivel comportamental actioneaza conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensiva, atat in timpul savarsirii infractiunii cat si dupa arestare, in timpul cercetarilor si a procesului, uneori chiar si in timpul executarii pedepsei.

In momentul in care infractorul a fost inclus in cercul de suspecti si este invitat pentru audieri, comportamentul acestuia continua sa se caracterizeze prin tendinta de simulare. Are o atitudine defensiva, care merge de la mici denaturari pana la incercari sistematice de a-si imbunatati conditia procesuala. Infractorul adopta diferite pozitii tactice, determinate nu numai de gradul lui de vinovatie, ci si de pozitia pe care o are fata de anchetator. Daca infractorul simte ca il domina pe anchetator ( fie prin capacitatea de argumentare, fie in privinta probelor pe care le are asupra vinovatiei lui) acesta va fi extrem de precaut in ceea ce relateaza si nu va renunta la pozitia lui decat in fata unor dovezi puternice. Daca realizeaza superioritatea anchetatorului, atunci rezistenta lui scade si dominanta defensiva se va manifesta doar prin unele ajustari ale declaratiilor pe care le face. Majoritatea infractorilor sunt inconstanti in depozitii, recunosc o parte din fapta la inceput, apoi neaga cu inversunare, revin asupra celor declarate, pentru ca in final sa faca o marturisire, dar si aceea incompleta.

Diagnosticarea cat mai corecta a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidențierea cat mai exacta a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinte esentiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul institutiilor corectionale, avand impact asupra reinsertiei si reintegrarii sociale a acestora.

3. Personalitatea infractorului.

Conceptul de personalitate este esential pentru o justitie care se fundamenteaza pe adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza ideea de recuperare sociala a infractorului. Din acest punct de vedere, justitia isi racordeaza activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

Cercetarea fenomenului infractional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicatiei stiintifice a mecanismelor si factorilor cu rol favorizant, permitand o fundamentare realista a masurilor generale si speciale, orientate catre prevenirea si combaterea manifestarilor antisociale.

Infractorul se prezinta ca o personalitate deformata, ceea ce ii permite comiterea unor actiuni atipice, cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala, cu deficiente de integrare sociala, care intra in conflict cu cerintele sistemului valorico-normativ si cultural al societatii in care traieste. Pe aceasta baza se incearca sa se puna in evidenta atat personalitatea infractorului, cat si mecanismele interne ( motivatii, scopuri) care declanseaza trecerea la actul infractional.

Studiindu-se diferite categorii de infractori, sub aspectul particularitatilor psihologice, au fost evidentiate anumite caracteristici comune, care se regasesc la majoritatea celor care incalca in mod frecvent legea:

Inadaptarea sociala.

Este evident ca orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptatii, cei greu educabili, de unde se recruteaza intotdeauna deviantii, reprezinta indivizi a caror educatie s-a realizat in conditii neprielnice si in mod nesatisfacator. Anamnezele facute infractorilor arata ca , in majoritatea cazurilor, acestia provin din familii dezorganizate (parinti divortati, infractori, alcoolici s.a.m.d.), unde nu exista conditii sau preocupare necesare educarii copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al parintilor nu este suficient de ridicat, unde nu se acorda atentia cuvenita regimului normelor zilnice, se pun implicit bazele unei inadaptari sociale. Atitudinile antisociale care rezulta din influenta necorespunzatoare a mediului duc la inradacinarea unor deprinderi negative, care, in diferite ocazii nefavorabile, pot fi actualizate, conducand la devianta si apoi la infractiune.

Actiunea infractionala reprezinta etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamentul reprezinta o reactie atipica.

Duplicitatea comportamentului.

Constient de caracterul distructiv al actului infractional, infractorul lucreaza in taina, observa, planuieste si executa actul ferindu-se de privirile celor din jur in general si ale autoritatilor in special. Reprezentand o dominanta puternica a personalitatii, duplicitatea infractorului este a doua lui natura, care nu se mascheaza numai in momentul in care comite fapta infractionala, ci tot timpul. El joaca rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupari de o alta natura decat cele ale "specialitatii" infractionale. Acest joc artificial ii denatureaza actele si faptele cotidiene, facandu-l usor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tainuirii, a "vietii duble", ii formeaza infractorului deprinderi care il izoleaza tot mai mult de societate, de aspectul normal al vietii.

Imaturitatea intelectuala.

Consta in incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecintele actiunii sale antisociale. Exista ipoteza ca infractorul este strict limitat la prezent, acordand o mica importanta viitorului. El este centrat pe prezent si nu discrimineaza cert delicventa de nondelicventa. Imaturitatea intelectuala nu se suprapune cu rata scazuta a coeficientului de inteligenta, ci inseamna o capacitate redusa de a stabili un raport rational intre pierderi si castiguri in efectuarea unui act infractional, trecerea la comiterea infractiunii efectuandu-se in conditiile unei prudente minime fata de pragurile de toleranta a conduitelor in fapt.

Imaturitatea afectiva.

Consta in decalajul persistent intre procesele cognitive si afective, in favoarea celor din urma. Datorita dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectiva duce la o rigiditate psihica, la reactii disproportionate, predominand principiul placerii in raport cu cel al realitatii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile ( accese de plans, crize s.a.m.d.) pentru obtinerea unor placeri imediate, minore si uneori nesemnificative. El nu are o atitudine consecventa fata de problemele reale si importante, este lipsit de o pozitie critica si autocritica autentica, este nerealist, instabil emotional. Imaturitatea afectiva asociata cu imaturitatea intelectuala predispune infractorul la manifestari si comportamente antisociale cu urmari deosebit de grave.

Instabilitate emotiv-actionala.

Datorita experientei negative, a educatiei deficitare primite in familie, a deprinderilor si practicilor antisociale insusite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-actional, un element care in reactiile sale tradeaza discontinuitate , salturi nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta in reactii fata de stimuli. Aceasta instabilitate este o trasatura esentiala a personalitatii dizarmonic structurata a infractorului adult sau minor, o latura unde traumatizarea personalitatii se evidentiaza mai bine decat pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotiva face parte din starile de dereglare a afectivitatii infractorilor, care se caracterizeaza prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoțiilor si sentimentelor superioare, indeosebi a celor morale e.t.c. Toate acestea duc la lipsa unei capacitati de autoevaluare si de evaluare adecvata, la lipsa de obiectivitate fata de sine si fata de ceilalti.

Sensibilitate deosebita.

Anumiti factori excitanti din mediul ambiant exercita asupra infractorului o stimulare spre actiune, cu mult mai mare decat asupra omului obisnuit, ceea ce confera un caracter atipic reactiilor acestuia. Pe infractor il caracterizeaza lipsa unui sistem de inhibitii, elaborat pe linie sociala, acest fapt ducand la canalizarea trebuintelor si intereselor in directie antisociala. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinte, duce la mobilizarea excesiva a resurselor fizice si psihice.

Frustrarea.

Reprezinta starea celui care este privat de o satisfactie legitima, care este inselat in sperantele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv care apare la nivelul personalitatii, in mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstructionarii satisfacerii unei trebuinte, a deprivarii subiectului de ceva ce ii apartinea anterior. Frustrarea este de fapt trairea mai mult sau mai putin dramatica a nereusitei. Una si aceeasi situatie poate fi resimtita ca favorabila de catre o persoana si poate fi traita ca frustranta de catre alta.

Starea de frustrare se manifesta printr-o emotivitate marita si, in functie de temperamentul individului, de structura sa afectiva, de formula echilibrului afectiv (stabilitate - instabilitate emotionala), se poate ajunge la un comportament deviant, individul nemaitinand seama de normele si valorile instituite de societate.

Procesul de frustrare implica trei elemente:

a.   cauza sau situatia frustranta, in care apar obstacole si relatii privative printr-o anumita corelare a conditiilor interne cu cele externe;

b.   starea psihica a individului ( trairi conflictuale, suferinte cauzate de catre aceasta);

c.    reactiile comportamentale, efectele frustrarii.

frustrarea se dezvolta din conflict, generandu-l la randul sau, mai ales atunci cand starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificata, subiectiva a unei intentii rauvoitoare. Conflictul reprezinta doar o conditie generala, care poate conduce la instalarea starii de frustrare. Pentru ca aceasta sa se produca trebuie sa aiba loc "priza de constiinta motivationala" prin care i se atribuie persoanei frustrate o intentie rauvoitoare.

la infractori, frustrarea apare ca o proiectie a motivarii nuor fapte antisociale pe care le-au savarsit. Imposibilitatea de a pune in acord trebuintele interne cu exigentele mediului social duce la aparitia unor conflicte emotionale si stari de frustrare.

Reactiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant si de personalitatea celui supus acestui agent. In cazul infractorului, frustrarea apare atunci cand acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfactii e.t.c., care considera ca i se cuvin, cand in calea obtinerii acestor drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimtita in plan afectiv-cognitiv ca o stare de criza (o stare critica, de tensiune) care dezorganizeaza, pentru momentul dat, activitatea instantei corticale de comanda a actiunilor, generand simultan surescitarea subcorticala.

Frustrarea presupune ingustarea campului de actiune. In cadrul unui grup, subiectul se confrunta cu intentiile celorlalti. Reactia sa aceasta situatie poate fi activa, deci agresiva, pentru ca subiectul sa-si impuna intentiile, sau pasiva, cand acesta isi reprima actele, pentru a limita agresivitatea celorlalti.

Infractorii reactioneaza diferentiat la situatiile frustrante, de la abtinere ( toleranta la frustrare) si amanare a satisfactiei pana la un comportament agresiv. Cei puternic frustrati au tendinta sa-si piarda pe moment autocontrolul, actionand haotic, inconstant, atipic, agresiv si violent, cu urmari antisociale grave. Trairea tensiunii afective generate de conflict si de frustrare depinde nu atat de natura si forta de actiune a factorilor frustranti, cat mai ales de gradul maturizarii afective si morale a infractorului si de semnificatia acordata factorilor conflictuali si frustranti, prin procesul de evaluare si de interpretare.

Complexul de inferioritate.

Desemneaza o totalitate de trairi si trasaturi de personalitate cu un continut afectiv foarte intens, favorizate de situatii, evenimente, relatii umane e.t.c. care au un caracter frustrant.

Complexul de inferioritate reprezinta o structura dinamica inconstienta, inzestrata cu mecanisme de autoreglare, reprezentand reactia impotriva existentei, la nivelul intregii structuri a personalitatii, a unei surse permanente de dezechilibru. Din punct de vedere comportamental, complexul este un algoritm, o strategie a subiectului cand acesta nu reuseste sa reduca o tensiune psihica, ci o fixeaza.

Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezinta o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienta, de incapacitate personala. Uneori, complexul de inferioritate se cristalizeaza in jurul unor caracteristici personale considerate neplacute, a unor deficiente, infirmitati reale sau imaginare, fiind potentate si de catre dispretul , dezaprobarea tacita sau exprimata a celorlalti. Complexul de inferioritate incita adesea la comportamente compensatorii, iar in cazul infractorilor, la comportamente de tip inferior orientate antisocial.

J. Pinatel (1971) arata ca la majoritatea marilor delicventi exista un nucleu al personalitatii, ale carui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva, variabile care se raporteaza la aptitudinile fizice, intelectuale si tehnice, la trebuintele nutritive si sexuale ale individului. In timp ce nucleul central de trasaturi este raspunzator de trecerea la actul criminal, guvernandu-l, variabilele determina directia generala, gradul reusitei si motivatia conduitei criminale.

Egocentrismul.

Reprezinta tendinta individului de a raporta totul la el insusi, el si numai el se afla in centrul tuturor lucrurilor si situatiilor. Atunci cand nu isi realizeaza scopurile propuse devine invidios si susceptibil, dominator si chiar despotic.

Egocentricul nu este capabil sa vada dincolo de propriile dorinte, scopuri, interese. este un individ incapabil sa recunoasca superioritatea si succesele celorlalti, se crede permanent persecutat, considera ca are intotdeauna si in toate situatiile dreptate. Isi minimalizeaza defectele, isi maximizeaza calitatile si succesele, iar atunci cand greseste, in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca virulent.

Labilitatea.

Este trasatura personalitatii care semnifica fluctuatia emotivitatii, capriciozitatea si, ca atare, o accentuata deschidere spre influențe. infractorul nu-si poate inhiba sau domina dorintele, astfel ca actiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emotionala presupune o insuficienta maturizare afectiva, individul fiind robul influentelor si sugestiilor, neputand sa-si inhibe pornirile si dorintele in fata pericolului public si a sanctiunii penale. Nu realizeaza consecintele pe care le aduce actul criminal.

Agresivitatea.

Reprezinta un comportament violent si distructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea se refera la toate actiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, actiuni care au drept scop, intr-o forma directa sau simbolica, a unei pagube, jigniri sau dureri.

Agresivitatea rezida in acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan actional sau verbal, care in mod obisnuit constituie o reactie disproportionala la o opozitie reala sau imaginara (Bogdan, 1983).

Desi exista si o agresivitate nonviolenta, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atacul deliberat, ofensiva directa, cu adresa tintita, punerea in pericol s.a.m.d. Agresivul nu asteapta ca situatia conflictuala sa apara, ci cauta sa o provoace, uneori chiar printr-o actiune de avertisment. El ataca intens si numai la un pericol iminent fuge.

Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentala spre o actiune automata, neelaborata.

La infractor, agresivitatea apare fie in situatii frustrante, fie atunci cand acesta comite infractiuni prin violenta. Agresivitatea si violenta nu pot fi separate de alte trasaturi ale personalitatii infractorului. Astfel, agresivitatea este strans legata nu numai de intoleranta la frustrare, ci si de forta exacerbata a trebuintelor polarizate in placerea de a domina. Agresivitatea si violenta infractorilor este declansata usor si datorita lipsei sentimentului de culpabilitate si tendintei de a considera actele lor drept legitime.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt autoagresivitatea si heteroagresivitatea. Autoagresivitatea consta in indreptarea comportamentului agresiv spre propria persoana, exprimandu-se prin automutilari, tentative de suicid sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violentei spre altii, manifestandu-se prin forme multiple cum ar fi: omuciderea, talharia, violul, tentativa de omor, vatamarea corporala s.a.m.d.

J. Pinatel mai distinge doua forme ale agresivitatii: ocazionala si profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si violenta, fiind mai des intalnita in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se caracterizeaza printr-un comportament violent, durabil, care se releva ca o constanta a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat, constient.

Indiferenta afectiva.

Indiferenta afectiva este strans legata de egocentrism. Ea se caracterizeaza prin lipsa emotiilor, a sentimentelor si a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a intelege nevoile si durerile celorlalti. aceasta latura a personalitatii infractorului se formeaza de la varste timpurii, fiind una dintre principalele carente ale procesului socializarii, un rol important detinandu-l in acest plan functionarea defectuoasa a structurii familiale, precum si stilul educational adoptat in cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este constient de propria sa stare de inhibare emotionala, ceea ce explica atat calmul cat si sangele rece cu care sunt comise o serie de infractiuni de o violenta extrema. Legatura stransa dintre indiferenta afectiva si egocentrism consta in faptul ca infractorului ii este strain sentimentul de vinovatie.

Concluzii.

Infractorul are o personalitate psiho-morala deficienta. Ca urmare a orientarii axiologice, a sistemului de valori pe care il poseda, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic sa desfasoare o munca sociala sustinuta. Aceasta incapacitate este dublata de atitudinea negativa fata de munca, fata de cei care desfasoara o activitate organizata, productiva. Nu se poate spune insa ca aceasta ca aceasta atitudine, ca aceasta incapacitate fizica este generata de deficiente ale vointei. Procesele volitive functioneaza la ei normal, continutul lor se indreapta spre actiuni conflictuale in raport cu societatea, in actiuni antisociale. Atitudinea negativa fata de munca, lipsa unor preocupari sustinute care sa dea un scop mai consistent vietii, provoaca o stare de continua neliniste, de nemultumire de sine, o continua stare de irascibilitate. Aceasta neliniste alimenteaza tendinta, elaborata in cursul vietii, spre vagabondaj si aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizeaza activitatea infractionala. Faptul ca in decursul activitatilor infractorii isi constituie un mod specific de lucru, poate sugera uneori saracie de idei sau lipsa imaginatiei creatoare, dar in acelasi timp, o specializare superioara, fapt ce contrazice teoria legata de inteligenta nativa, specifica infractorilor.

Analizand modul lor de lucru, ajungem sa recunoastem ca este vorba - in cea mai mare parte a cazurilor - de idei simple, cu mici variatii pe acelasi motiv fundamental. Cu toate acestea, maiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, fantezie, precum si o dexteritate deosebita ce se dobandeste pe baza unui antrenament indelungat.

Traind in conflict cu societatea si actionand mereu impotriva ei, prin succesele obtinute in activitatea infractionala, devin increzuti, orgoliosi, supraapreciindu-se si ajungand la manifestari de vanitate, adeseori puerile.

Infractorul se simte mereu in legitima aparare fata de societatea care refuza sa ii ofere de buna voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde.

Elementul lui vital si in acelasi timp trasatura fundamentala a caracterului sau este minciuna.

Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrangeri social-morale, lipsa unor valori etice catre care sa tinda, il fac pe infractor indiferent fata de viitor, ii imprumuta o atitudine de nepasare fata de propria sa soarta. Din acest motiv, aparentul curaj de care da dovada, reprezinta de fapt insensibilitate, indiferenta in urma tensiunii continue, in urma obisnuintei de a fi mereu in pericol.

Egoismul elimina complet orice urma de compasiune si ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarca, de asemenea, sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forta mobilizatoare, constituind resortul care il impinge spre actiune.