|
|
|
ImportanTa pomiculturii. Clasificarea, bazele biologice Si ecologice ale speciilor pomicole.
1.1 Importanta pomiculturii
Definitia pomiculturii
Ca disciplina stiintifica, pomicultura, alaturi de intreaga stiinta agricola, a luat nastere mai tarziu, numai dupa consolidarea stiintelor fundamentale: biologia, biochimia, fizica, chimia. Pomicultura foloseste elementele de baza ale acestor stiinte, in vederea productiei economice de fructe, prin dirijarea ecosistemului format de planta cultivata (soi) si mediul inconjurator.
Legatura pomiculturii cu alte stiinte
Pentru a fundamenta principiile de ordin teoretic si tehnologiile diferentiate, pomicultura generala apeleaza la o serie de stiinte cum sunt:
- sistematica vegetala,
- morfologia si anatomia plantelor pomicole,
- fiziologia vegetala,
- biochimia,
- genetica si ameliorarea,
- meteorologia si pedologia,
- agrotehnica si agrochimia,
- topografia, imbunatatiri funciare, irigatii,
- protectia plantelor,
- organizarea si conducerea intreprinderilor pomicole.
Cum este firesc, cele mai stranse legaturi exista intre pomicultura generala si pomicultura speciala, discipline care se completeaza, se conditioneaza si se sprijina reciproc, in vederea realizarii scopului comun: obtinerea unor productii de fructe constant superioare cantitativ si calitativ, in conditii de eficienta maxima.
Dezvoltarea pomiculturii in Romania
Indeletnicirea cultivarii pomilor si arbustilor fructiferi in tara noastra se leaga de trecutul istoric indepartat. Acest fapt este atestat de numeroase soiuri si tipuri de pomi si arbusti fructiferi cultivate in prezent, rod al selectiei spontane si empirice: Tuleu gras, Pietroase de Cotnari, Pietroase de Leordeni, Grase romanesti. Timpurii de mai s.a. O dovada a preocuparilor si atasamentului oamenilor fata de cultivarea pomilor o constituie si denumirea unor localitati: Nucet, Alunu, Ciresu, Visina Veche, Prunisor, Merisani, Perisor, Poiana Marului s.a.
In anul 1913 ia fiinta Societatea de horticultura din Romania, cu filiale la Cluj, Iasi si Timisoara. Prin infiintarea Academiei Romane (1865) se creeeaza posibilitatea functionarii unei sectii de biologie si stiinte naturale, in cadrul careia se stabilesc metode riguroase de lucru in aceste discipline, metode utilizate si in cercetarile din domeniul horticulturii.
In anul 1927 ia fiinta Institutul de cercetari agronomice al Romaniei creand premisele pentru dezvoltarea cercetarii stiintifice in agricultura tarii noastre. In anul 1937, in cadrul acestei prestigioase institutii, a fost creata sectia de horticultura, condusa de I. C. Teodorescu si se infiinteaza primele statiuni experimentale pentru pomicultura la Falticeni si Strehaia. O etapa importanta in dezvoltarea pomiculturii in tara noastra o prezinta perioada 1957-1967 cat a functionat Institutul de cercetari hortiviticole, institutie in care si-au desfasurat activitatea unii dintre cei mai valorosi specialisti pomicultori, ca; T. Bordeianu, N. Stefan, V. Sonea, C. Constantinescu, A. Liacu, D. Cvasnii si altii.
In anul 1967 ia fiinta Institutul pentru cercetari pomicole Pitesti-Maracineni (acum Institutul national de cercetari si productie pomicola) in cadrul caruia se afirma printr-o activitate remarcabila: C. Ionita, A. Suta, I. Isac, P. Parnia, V. Cociu, S. Coman, M. Botez s.a. Numarul statiunilor experimentale pomicole a crescut in anul 1949 cu alte doua unitati Bistrita-Nasaud si Voinesti-Dambovita. Au urmat apoi statiunile experimentale: Cluj-Napoca, Geoagiu, Bilcesti, Tg. Jiu, Iasi, Murtfatlar. In prezent, functioneaza statiuni de cercetare si productie pomicola in majoritatea judetelor tarii. A fost pusa ordine in activitatea de inmultire si difuzare a soiurilor prin doua importante lucrari de zonare.
Conform Raportului 'Piata Fructelor in Romania' realizat de I.E.A. - A.S.A.S. in anul 1998 suprafata pomicola totala era de 211.800 ha din care 150.000 ha in sectorul privat. Din totalul speciilor pomicole ponderea este detinuta de mar si prun (78%). Patrimoniul pomicol al Romaniei (numarul de pomi pe rod in masiv si razlet) este de 118496,4 mii pomi din care in sectorul privat 69,3 %.
Analizandu-se structura livezilor pe grupe de varsta a pomilor a rezultat ca din totalul livezilor, 13-15% este ocupat de plantatii tinere (13% prun, 15% mar si piersic), 55-65% plantatii in productie (55% prun si piersic, 65% mar), iar restul cu plantatii in declin (31 % prun, 30% piersic, 20% mar).
In cadrul bazinelor si centrelor consacrate se intrunesc conditii pentru specializarea productiei, in vederea obtinerii de partizi mari de fructe-marfa, de calitate superioara, dintr-o anumita specie, conditie importanta in dezvoltarea comertului intern si international de fructe. Specializarea productiei pe unitati organizatorice (ferme) si chiar pe centre, face posibila organizarea judicioasa a procesului de productie, efectuarea la momentul optim si la un nivel tehnic superior a tuturor lucrarilor, obtinerea productiilor maxime in conditiile unui consum minim de munca si materiale pe unitatea de produs.
Pentru realizarea obiectivelor prevazute este necesar sa fie adoptate o serie de masuri, cum sunt: aplicarea tehnologiilor noi, cu economii de energie; continuarea actiunii de mo-dernizare a plantatiilor existente. Defrisarea livezilor in declin si replantarea acestor suprafete numai in sistem intensiv si superintensiv. Se va acorda o atentie deosebita speciilor deficitare, mult solicitate pe piata interna si la export: cais, visin, nuc, capsun.
Pentru realizarea acestor plantatii, pepinierele trebuie sa produca materialul saditor necesar.
1.2 Clasificarea speciilor pomicole
Speciile pomicole cultivate in climatul nostru sunt clasificate din punct de vedere botanic, dupa habitus si din punct de vedere pomicol.
Clasificarea sistematica. Unitatile sistematice din care fac parte speciile pomicole sunt cuprinse in tabelul 1.
Clasificarea pomicola. Dupa particularitatile biologice si argrotehnice, speciile cultivate la noi sunt grupate in: pomacee, drupacee, nucifere, bacifere si specii subtropicale.
Grupa pomaceelor cuprinde speciile: mar, par, gutui si mosmon, care fac parte din fami-lia Rosaceae, subfam. Pomoideae. Aceste specii formeaza 'fructe false', rezultate din concresterea ovarului cu receptaculul florii. Fructul poarta denumirea de poama.
Speciile de pomacee traiesc in medie 60-70 de ani, intra in perioada de rodire tarziu, insa dau recolte bogate.
Grupa drupaceelor cuprinde speciile pomicole care au fructul o drupa, si anume: prunul, caisul, piersicul, ciresul, visinul. Acestea intra mai repede pe rod (sunt mai precoce) si traiesc mai putin decat pomaceele, unele ating 45-50 de ani (ciresul), altele abia 10-15 ani (cais, piersic).
Soiruile de drupacee existente in cultura sunt numeroase. Se inmultesc prin altoire pe portaltoi, obtinuti in pricipal prin inmultire sexuata si numai in mica masura pe portaltoi vegetativi.
Grupa nuciferelor cuprinde nucul, castanul, migdalul si alunul, specii din familii diferite, care formeaza fructe uscate. Ele sunt, in general, pretentioase fata de caldura, unele traiesc mult si intra tarziu pe rod (nucul, castanul), altele au viata mai scurta si incep sa rodeasca mai devreme (migdalul).
Grupa baciferelor include coacazul, agrisul, zmeurul si capsunul, specii cu fructe usor perisabile (care se altereaza rapid in timpul transportului si pastrarii). Din punct de vedere morfologic, fructele speciilor din aceasta grupa sunt foarte variate: bace false la coacaz si agris, polidrupe la zmeur si receptacul ingrosat la capsun.
Ele traiesc 10-15 ani si incep sa rodeasca din al doilea an dupa plantare.
1.3. Bazele biologice ale speciilor pomicole
1.3.1. Organografia pomilor si arbustilor fructiferi
Sistemul radicular
La pomii altoiti, sistemul radicular apartine portaltoiului. Pomii nealtoiti (obtinuti din samanta, din drajoni, marcote) au sistem radicular propriu.
Originea radacinilor este embrionara la portaltoii (pomii) inmultiti prin seminte si adventiva la portaltoii vegetativi (se formeaza din periciclu).
Sistemul radicular este alcatuit din radacini groase sau de schelet si din radacini fibroase sau de garnisire. Acestea din urma sunt subtiri (pana la 3 mm in diametru) si foarte scurte (2-40 mm). Ultimele ramificatii ale radacinilor fibroase, cu varste mai mici de 1 an, sunt denumite radacini absorbante.
Partea aeriana
Tulpina. La pomii altoiti, tulpina se dezvolta din altoi (cand altoirea se face aproape de colet). La pomii obtinuti pe cale generativa, tulpina provine din dezvoltarea embrionului semintei. Ea este alcatuita din trunchi si coroana.
Trunchiul. Poate fi format din altoi (in cazul altoirii la colet), din portaltoi (cand altoirea se face sub coroana) sau din intermediar. Se intalnesc si cazuri cand o parte din trunchi apartine portaltoiului, iar o alta parte altoiului sau intermediarului.
Coroana. Cuprinde totalitatea ramurilor si, eventual, axul tulpinii. Prin taieri se pot obtine coroane globuloase si aplatizate, fiecare din ele putand fi cu ax sau fara ax.
Ramurile. Dupa vigoarea lor si functiile pe care le indeplinesc, se deosebesc ramuri de schelet, de semischelet si de rod.
Ramurile de schelet. Sunt elemente stabile ale coroanei, cu caracter permanent; odata formate, in etapa de tinerete a pomilor, ele se mentin (cu exceptia celor accidentate) pe toata durata vietii pomului.
Ramurile de semischelet. Sunt elemente multianuale, cu vigoare intermediara intre ramurile de schelet si ramurile de rod. Ele rezulta de regula, din evolutia ramurilor de rod sau a ramurilor anuale vegetative viguroase (macroblaste), inserate direct pe sarpante sau subsarpante.
Ramurile de rod (fructifere). Provin, de regula, din lastari de vigoare slaba sau mijlocie, care incheie cresterea mult mai timpuriu, decat lasatarii vigurosi. Unele ramuri de rod (pinteni, smicele) nu poarta muguri florali, dar conformatia lor (vigoare slaba, internodii scurte, tesuturi mecanice reduse) constituie un indiciu ca vor evolua spre fructificare, daca li se asigura conditiile necesare (lumina, hrana, scaderea concurentei lastarilor si fructelor de pe ramurile vecine). Ca atare, nu numai prezenta sau absenta mugurilor florali defineste o ramura de rod, ci intreaga ei conformatie si evolutie, incepand din faza de lastar.
Lastarii. Sunt organe tinere (formate in perioada respectiva de vegetatie), purtatoare de frunze. La subsoara frunzelor se formeaza o noua serie de muguri. Procesul de formare a lastarilor si mugurilor se repeta an de an.
Mugurii. Sunt organe care iau nastere pe lastari in fiecare an. Dupa functiile pe care le indeplinesc, se deosebesc muguri vegetativi, florali si micsti. Mugurii vegetativi formeaza lastari. Mugurii florali sau de rod rezulta prin diferentierea mugurilor vegetativi, avand deci origine comuna cu acestia.
Fructele se formeaza in urma procesului de fecundatie, mai rar prin partenocarpie (la unele soiuri de par si mar). La smochin exista soiuri care fructifica foarte bine numai prin partenocarpie.
1.3.2. Perioadele de varsta si caracteristicile lor
Pentru stabilirea lucrarilor culturale diferentiate in functie de varsta (indispensabile tehnologiile intensive), ciclul ontogenetic al speciilor pomicole a fost impartit in sase perioade de varsta, delimitate prin modificari morfologice si fiziologice.
1. Perioada embrionara incepe in momentul fecundarii ovulelor si se incheie odata cu trecerea semintei la activitate, adica o data cu germinatia.
2. Perioada juvenila din ciclul ontogenetic mai este denumita de tinerete sau de crestere. Ea incepe cu germinatia semintelor (alungirea radacinii) sau cu pornirea in crestere a altoiului (in cazul pomilor inmultiti prin altoire) si se incheie odata cu aparitia primelor flori si fructe.
3. Inceputul rodirii - perioada care urmeaza - este marcata de aparitia primelor fructe si dureaza pana la obtinerea recoltelor maxime, an de an. In livezile clasice, aceasta perioada se extinde pe 6 pana la 10 ani, iar in cele intensive si superintensive pe mai putin, in functie de particularitatile speciilor.
4. Perioada de mare productie este cea mai importanta din punct de vedere economic. Incepe o data cu aparitia recoltelor mari si regulate, care se mentin aproximativ la acelasi nivel timp indelungat. Este etapa care dureaza cel mai mult: in livezile clasice la pomacee 20-25 de ani, iar la drupacee 10-15 ani, in cele intensive si superintensive 8-10 ani.
5. Diminuarea rodirii este perioada de varsta care urmeaza rodirii depline si se instaleaza in viata pomilor odata cu micsorarea an de an a recoltelor de fructe. Ea se incheie odata cu incetarea completa a rodirii.
6. Perioada de batranete se caracterizeaza prin lipsa rodului si prin uscarea accentuata si progresiva a ramurilor de schelet. Uscarea se continua de la varfuri catre baza si cuprinde aproape toate ramurile din coroana. Volumul coroanei se micsoreaza accentuat si continuu. Caracterizarea situatiei in care se gasesc pomii este 'uscare si crestere'.
Relatiile intre crestere si rodire. Intre crestere si rodire, in decursul ciclului ontogenetic exista corelatii foarte stranse. Aceste doua fenomene, studiate in succesiunea lor in decursul perioadelor de varsta, demonstreaza o corelatie pozitiva: cresterile conditioneaza rodirea. Intr-adevar, cresterile mari din tinerete sunt urmate de recolte mari. Cu cat exista cresteri mai mari intr-un an si un frunzis mai bogat, se creeaza conditii mai bune pentru hranirea pomului, pentru diferentierea mugurilor de rod si, ca urmare, va exista o recolta mai bogata in anul urmator.
1.3.3. Comportarea pomilor pe radacini proprii si a celor altoiti
In prezent, in culturile pomicole exista pomi obtinuti prin seminte, altii obtinuti prin inmultire vegetativa si a treia categorie, care consituie de fapt majoritatea covarsitoare, pomii altoiti. Intre aceste trei categorii de pomi exista diferente mari, atat in parcurgerea perioadelor de varsta, cat si comportamentul in principalele fenofaze din ciclul anual. Desi primele doua categorii se deosebesc mult intre ele, formeaza impreuna grupa "pomilor pe radacini proprii'; cea de a treia (pomii altoiti) cresc pe radacinile portaltoiului.
Pomii din radacini proprii obtinuti din seminte sunt din ce in ce mai putin utilizati in culturile moderne. Totusi mai intalnim asemenea pomi in cazul nucului, castanului, prunului local, zarzarului si corcodusului; in tehnica pomicola moderna se mai folosesc puietii obtinuti din seminte pentru mar, par, cires, prun, precum si in cazul hibrizilor creati in vederea obtinerii de soiuri noi.
Pomii pe radacini proprii obtinuti pe cale vegetativa (prin butasire, marcotaj, microinmultire sau drajoni) sunt si ei inca relativ putin raspanditi. Acestia nu parcurg un nou ciclu ontogenetic de la inceput (de la fecundare). Ca urmare, in evolutia lor nu trec prin toate perioadele de varsta. De fapt indivizii obtinuti pe cale vegetativa continua dezvoltarea de la stadiul sau etapa la care se gaseau in momentul cand au fost detasati de pe individul pe care s-au format.
In cazul cel mai frecvent (holodibioza), individul cultivat este rezultat din imbinarea epibiontului (altoiul), care formeaza partea supraterana - coroana, frunzele si fructele, cu hipobiontul (portaltoiul), care formeaza organele hipogee.
Combinatiile pe care cultivatorul le poate face prin altoire sunt si ele foarte diverse: se pot asocia portaltoi tineri (generativi), de vigoare slaba sau de vigoare mare, cu soiuri mature sau tinere sau se pot asocia portaltoi maturi (vegetativi), de vigoare redusa sau de vigoare mare, cu soiuri mature sau tinere. Cu toata aceasta mare diversitate pomii altoiti neputandu-se separa din cauza interventiilor omului intre cei doi sau trei parteneri asociati care formeaza pomul altoit, se stabilesc relatii complexe, influentandu-se reciproc. Existenta acestei influente, este o caracteristica de baza a pomilor altoiti, de cunoasterea careia depind multe dintre interventiile tehnologice, atat pentru producerea materialului saditor, cat si pentru cultura pomilor in livada.
1.3.4. Alternanta de rodire a pomilor
Notiunea de alternanta de rodire, cauzele si formele ei de manifestare
Prin alternanta sau periodicitate de rodire se intelege succesiunea unui an cu recolta abudenta cu altul fara rod sau cu o productie foarte mica, datorita faptului ca pomul nu reuseste sa diferentieze muguri de rod in fiecare an sau nu dispune de substantele de rezerva necesare pentru a asigura dezvoltarea acestor muguri pana la inflorit si legatul fructelor. Se intalnesc cazuri, reltaiv rare, cand dupa o recolta abundenta, nesustinuta cu o agrotehnica adecvata, pomii sunt atat de epuizati incat nu formeaza muguri de rod nici in anul urmator, asa incat urmeaza doi ani fara recolta.
In unii ani, pomii formeaza muguri de rod, dar pierd recolta de fructe din alte cauze: degerarea mugurilor de rod, distrugerea florilor de catre brume, polenizarea insuficienta, datorita timpului nefavorabil (prea rece sau prea umed) care impiedica zborul albinelor, caderea fiziologica masiva a fructelor, atacul foate intens de boli si insecte, de grindina etc. Aceasta pierdere accidentala de recolta nu trebuie confundata cu alternanta de rodire, dar are consecinte asupra acestui fenomen.
Principala cauza a alternantei de rodire este supraincarcarea pomilor cu fructe. Alternanta de rodire poate aparea chiar la un agrofond foarte bun daca pomul are o incarcatura excesiva de fructe.
Forme de manifestare. Fenomenul alternantei de rodire se manifesta in diferite forme:
a. toti pomii unui soi rodesc excesiv intr-un an si nu fructifica deloc in anul urmator;
b. dupa 1-2 ani cu recolta abundenta urmeaza un an cu recolta mica;
c. in cadrul aceluasi soi si al aceleiasi parcele, unii pomi rodesc intr-un an, iar altii in anul urmator. Aceasta ultima forma de manifestare a alternantei de rodire este destul de frecventa. Plantatia da fructe in fiecare an, dar nu pe aceiasi pomi. Se ajunge la aceasta situatie datorita faptului ca unii pomi din plantatie, ramanand supraincarcati cu fructe, nu pot diferentia muguri de rod, in timp ce alti pomi, avand incarcatura optima, diferentiaza normal. De aceea, taierile de fructificare trebuie sa se aplice diferentiat, in functie de starea fiecarui pom si de incarcatura lui cu muguri de rod. Pomii plantati in goluri, fiind mai tineri, pot prezenta diferentieri sub raportul proportiei de muguri de rod formati, comparativ cu pomii in varsta din cadrul aceluiasi soi. Aceasta particularitate se are in vedere la aplicarea taierilor de fructificare.
Masuri agrotehnice pentru inlaturarea alternantei de rodire
Pomii au capacitatea de autoreglare a incarcaturii cu rod, atat prin cadere fiziologica, cat si prin limitarea greutatii medii a fructelor (daca numarul fructelor depaseste cu mult pe cel optim acestea raman subdezvoltate, deci de calitate mai slaba). De aceea este necesar sa se aiba in vedere si relatia cantitate-calitate. Pomicultorul are posibilitatea ca prin normarea productiei si celelalte verigi agrotehnice, sa realizeze atat cantitatea, cat si calitatea optima.
In practica nu se poate realiza totdeauna o incarcatura optima de fructe, deoarece frecvent pomii produc sub potentialul lor biologic, datorita diferentierii slabe a mugurilor, conditiilor nefavorbaile la inflorit si fecundat precum si altor cauze.
Cand pomii intra in alternanta de rodire ei pot fi readusi in anul urmator la o fructificare normala, in pricipal cu ajutorul taierilor, aplicate diferentiat. In anul cand pomii nu au muguri de rod se aplica o taiere moderata, pentru ca lastarii sa fie potrivit de numerosi si de vigurosi. In acest caz, ei vor forma muguri de rod aproape de nivelul optim. In practica, uneori se procedeaza invers: de teama ca pomii sa nu formeze lastari prea vigurosi, se taie putin. In acest caz, prin faptul ca se lasa multi muguri vegetativi, se va forma un numar mare de lastari, dar de vigoare slaba. Este stiut insa ca tocmai acesti lastari diferentiaza muguri in proportie mai ridicata. Deci in anul urmator se ajunge la supraincarcarea pomilor cu rod, dublata cu o nediferentiere a mugurilor (in lipsa normarii productiei).
In anul cand pomii nu au rod datorita nediferentierii mugurilor sau a degerarii lor totale (la migdal, cais, piersic) este contraindicata reducerea taliei pomilor si intinerirea puternica a semischeletului, deoarece se vor forma lastari prea vigurosi, care diferentiaza mugurii in proportie redusa; deci se intarzie restabilirea fructificarii normale.
Reducerea taliei pomilor, cu intinerirea semischeletului, trebuie sa se efectueze in anul cand pomul are multi muguri de rod, repartizati pe toata inaltimea coroanei. In acest caz, lastarii nu vor creste prea viguros, deoarece ei sunt concurati de fructe la primirea hranei.
Fenomenul alternantei de rodire este influentat si de perioadele de varsta ale pomilor. Diferentierea agrotehnicii in functie de aceste perioade constituie un mijloc sigur de prevenire si combatere a alternantei de rodire, fenomen biologic cu largi implicatii sub raport tehnologic si economic.
1.4. Bazele ecologice ale speciilor pomicole
1.4.1. Particularitatile agroecosistemului pomicol
Din punct de vedere ecologic orice cultura fructifera constituie un agroecosistem, adica o unitate functionala a biosferei de transformare a energiei si substantei, subordonata acti-vitatii economice a omului. Ca si ecosistemele naturale, agroecosistemul pomicol este alcatuit din biotop si biocenoza.
Biocenoza sau comunitatea de viata este componentul organic al ecosistemului si cuprinde populatiile tuturor speciilor vegetale si animale existente pe un biotop intr-o epoca determinata, populatii care traiesc in corelatii trofice si de alta natura stabile. Populatia este alcatuita din toti indivizii apartinand unei specii care ocupa un teritoriu dat.
Biotopul este componentul anorganic, mediul abiotic, al ecosistemului si cuprinde: solul, lumina, caldura, apa, alternanta dintre zi si noapte etc. Cu alte cuvinte, intr-o livada biotopul cuprinde toti factorii climatici si edafici.
Biotopul are rol de factor eliminator asupra biocenozei.
Fiecare dintre factorii climatici are rol determinant. Absenta unuia nu poate fi suplinita de existenta altui factor in exces.
1.4.2. Lumina ca factor de vegetatie
Cerintele speciilor pomicole fata de lumina. Speciile fructifere cultivate in climatul nostru fac parte din grupa plantelor fotofile, fiind pretentioase fata de lumina. Aceasta este atestata de comportamentul speciilor spontane, din care provin soiurile cultivate, specii care sunt grupate in luminisuri sau liziere de paduri si pe versantii sudici ai dealurilor.
Influenta luminii asupra speciilor pomicole. Satisfacerea cerintelor fata de lumina are o influenta favorabila asupra tuturor proceselor vitale ale pomilor. Prezenta luminii in cantitati suficiente conduce la cresteri viguroase, exprimate prin lastari grosi, cu internoduri normale (scurte), aparitia de ramificatii numeroase; favorizeaza chimismul intern si contribuie la instalarea unei stari fitosanitare bune; mareste rezistenta la ger, favorizeaza diferentierea mugurilor floriferi, rodirea regulata, obtinerea de recolte mari, acumularea de zahar in fructe, precum si aparitia aromei si colorarea mai intensa a fructelor.
La excese de lumina frunzele raman mai mici, membrana celulelor palisadice se ingroasa, pigmentii clorofilieni se deplaseaza spre interiorul frunzelor, culoarea devine mai putin intensa.
Indicele foliar. Este suprafata totala a frunzisului unui individ sau a unei culturi raportata la unitatea de suprafata. Cu cat indicele foliar este mai mare si ajunge la maximum mai devreme, cu atat planta si respectiv cultura, va profita mai mult de lumina existenta.
Modul de utilizare a luminii in diverse tipuri de livezi. In livezile clasice alcatuite din pomi de dimensiuni mari, plantati la mari distante, s-a constatat ca la dezvoltarea maxima, ecranul fotosintetic este discontinuu astfel ca reuseste sa capteze abia 70% din lumina incidenta, restul ajungand pe sol. La acest maxim se ajunge tarziu dupa plantare, in primii ani de crestere a pomilor procentul de captare a luminii fiind extrem de redus. La coroanele globuloase de mari dimensiuni numai partile superioare si exterioare pe o profunzime de cca 1,5 m beneficiaza de lumina peste limita de 25% din lumina normala, ceea ce asigura calitatea.
1.4.3. Caldura ca factor de vegetatie
Caldura este unul din factorii limitativi pentru cultura speciilor pomicole. Unele specii, cum sunt migdalul, piersicul, caisul etc., nu pot fi cultivate in zonele dealurilor inalte din cauza insuficientei caldurii.
Pornirea in vegetatie, cresterea pomilor primavara incepe numai cand se atinge un anumit grad de temeperatura, numit 'prag biologic' sau 'zero biologic', caracteristic pentru fiecare specie. La pomi pragul biologic este aproximativ de 6-8°C, iar la arbustii fructiferi 4, 5°C.
Nevoile de caldura ale pomilor pentru parcurgerea fenofazelor se pot determina prin calcularea sumei gradelor de temperatura activa. Acestea rezulta din insumarea temperaturilor zilnice active, care, la randul lor, se obtin folosind formula:
t medie a zilei - pragul biologic = t activa
Rezistenta speciilor pomicole la temperaturile minime absolute care se inregistreaza in climatul nostru constituie principala cauza de limitare a arealului de raspandire a culturilor.
In tesuturile tuturor plantelor care trec prin temperaturile scazute in timpul toamnei si la inceputul iernii se petrec o serie de procese biochimice care sporesc rezistenta pomilor la temperaturi scazute pana la limite caracteristice fiecarei specii (fenomenul de calire).
Din practica s-a observat ca limita de rezistenta la ger este dependenta de numerosi factori, dintre care mai importanti sunt: varsta plantelor, durata perioadei de vegetatie, fazele de vegetatie in care survin temperaturile scazute, caracterul gerurilor, starea generala a plantelor, nivelul agrotehnic, epoca de recoltare a fructelor etc.
1.4.4. Apa ca factor de vegetatie
Apa are un rol deosebit in viata plantelor, fiind unul din elementele consitutive ale acestora. Radacinile pomilor, de exemplu, contin apa in proportie de 60-85%, iar fructele pana la 85%.
Nevoia plantelor fata de apa se exprima prin cantitatea de apa consumata pentru a obtine un kg de substanta uscata, adica prin coeficientul de transpiratie. Acesta difera de la o specie la alta de exemplu la mar este de 170-300. Pomii, cu toate ca sunt clasificati ca plante mezofite, au nevoie de foarte multa apa. Un pom intr-o perioada mai calduroasa consuma 10-12 litri apa in timp de o ora, ceea ce revine la 3000-5000 m3 apa la ha in timp de un an. Umiditatea sporita a solului mareste coeficientul de transpiratie. Umiditatea relativa a aerului marita, micsoreaza coeficientul de transpiratie, datorita faptului ca aerul este saturat cu vapori de apa. Dimpotriva, transpiratia va fi mai puternica, deci coeficientul de transpiratie si consumul de apa se vor mari, daca umiditatea relativa a aerului este scazuta. Lumina, temperatura ridicata si vanturile maresc transpiratia si in consecinta nevoile de apa ale plantelor.
Seceta, manifestata prin lipsa apei, provoaca scaderea recoltelor, cresterea insuficienta si imbatranirea prematura. Radacinile pomilor se ramifica foarte mult in cautarea apei si consuma multe substante sintetizate de frunze in detrimentul recoltei.
Excesul de apa este si el daunator. Timpul ploios si rece opreste cresterea, micsoreaza fotosinteza, prelungeste perioada de vegetatie, impiedica coacerea lemnului, maturizarea si colorarea fructelor. In timpul infloritului, umiditatea ridicata si ploaia spala polenul, dilueaza secretia stigmatului, impiedica zborul insectelor polenizatoare, favorizeaza dezvoltarea bolilor criptogamice.
Nebulozitatea si ceata impiedica radiatia solara si prin aceasta se micsoreaza fotosinteza. Din aceasta cauza, in regiuni cu nebulozitate mare, fructele nu se maturizeaza normal, iar lemnul lastarilor nu se mai coace suficient; ei raman sensibili si degera in iernile ce urmeaza.
Zapada apara solul de inghet, protejeaza unele culturi (capsuni) si alaturi de ploi constituie sursa pentru aprovizionarea solului. Prin pastrarea zapezii in jurul pomilor si topirea ei inceata se intarzie pornirea in vegetatie a plantelor cu repaus scurt, cum sunt piersicul si caisul. In afara de aceasta influenta pozitiva, zapada mai are, uneori, si o actiune daunatoare. Depusa in cantitate mare pe ramurile pomilor sau a arbustilor le ingreuneaza si uneori le rupe. Din aceasta cauza, in livezi trebuie sa se scuture zapada de pe ramuri sau sa se dezgroape plantele de sub zapada.
Roua, apreciata la cantitatea de 30 mm anual, mareste umiditatea relativa a aerului si creeaza conditii favorabile pentru dezvoltarea plantelor, micsorandu-le transpiratia.
Chiciura si poleiul provoaca ruperea ramurilor, datorita greutatii. Poleiul impiedica respiratia, provocand asfixierea mugurilor si ramurilor.
Grindina are efecte daunatoare foarte mari. Cade in timpul cel mai calduros al anului, de obicei ziua, aducand pagube insemnate livezilor. Prin sfasierea frunzelor, micsoreaza fotosinteza, provoaca rani pe tulpini si lastari, care se vindeca foarte greu, constituind totodata si porti de infectie pentru bolile criptogamice. Grindina produce pagube si pentru ca ranile de pe fructe, chiar daca sunt cicatrizate, duc la deprecierea calitativa a acestora.
1.4.5. Aerul ca factor de vegetatie
Aerul influenteaza cultura pomilor prin continutul in oxigen, in dioxid de carbon si alte gaze, precum si prin miscarile lui (vanturi).
Oxigenul din atmosfera (20,87%) satisface necesitatea de respiratie a organelor epigee. In sol, oxigenul se gaseste insa in proportie mai mica si scade direct proportional cu adancimea, mai ales pe solurile nelucrate. Lipsa oxigenului la nivelul organelor hipogee se resimte pe terenurile batatorite sau acolo unde balteste apa si se manifesta prin stanjenirea cresterii, putand ajunge chiar la asfixierea plantelor. Este necesara o buna aerisire a solului in toate fazele de vegetatie, in special cand respiratia este foarte intensa (germinarea semintelor, inradacinarea butasilor etc.). Aceasta se realizeaza prin afanarea solului si spar-gerea crustei, scurgerea apei in exces de pe terenurile de cultura, asezarea butasilor intr-un amestec de pamant cu mult nisip sau chiar in nisip curat, asezarea butasilor in pozitie oblica, pentru ca baza lor sa fie situata mai aproape de nivelul solului deci intr-o portiune cu mai mult aer etc.
Bioxidul de carbon, atunci cand lipseste, duce la incetarea asimilatiei clorofiliene. Sursa principala de bioxid de carbon o constituie aerul, in care se gaseste in proportie de 0,03%. Plantele folosesc bioxidul de carbon si din sol, unde rezulta din descompunerea substantei organice si unde acest gaz atinge, in mod normal, proportia de 0,1-0,3%.
Vantul mareste transpiratia plantelor si sporeste nevoile de apa, iarna spulbera zapada, impiedicand acumularea apei in sol, transportand-o in vai sau localitati. In timpul infloritului vantul impiedica zborul albinelor si usuca stigmatele florilor, ducand chiar la pierderea recoltei. De asemenea, vanturile incetinesc cresterea pomilor.
