|
|
|
Caracteristicile mediului penitenciar
Venirea in penitenciar afecteaza echilibrul personalitatii prin prisma a trei aspecte: a spatiului de viata, a timpului personal (suspendarea viitorului, relativizarea trecutului) si a comportamentului social (izolare, abandon). Inca de la inceput, datorita intrarii intr-o colectivitate de necunoscuti (cel mai adesea proaspatul condamnat confruntandu-se si cu fenomenul suraaglomerarii), datorita controlul riguros al conduitei, stresului prelungit in faza de ancheta, precum si datorita dependentei de personal inevitabil apar si se cronicizeaza o patologie specifica.
1.1.1. Penitenciarul - institutie
Traiul intr-o ambianta monotona, zilnic cate 17 ore, lipsa unui spatiu intim, dar si vesnicele discutii cu aceiasi colegi si pe aceleasi teme putem sa ne explicam frecventele caderi psihice, degradarile imaginii de sine si adaptarile patologice cu care se confrunta multi detinuti.
Nevroza penitenciara poate fi caracterizata, in ansamblu, prin lipsa initiativei, pierderea interesului pentru lucruri, oameni si evenimente, apatie, anestezie afectiva, incapacitate de a mai face planuri, resemnare fatalista. Astfel, lesne putem afirma ca "din saracia « rolului » de detinut nu mai poate emerge eul, a carui structura este atat de complexa" (R. L'Ecuzer, 1978, pag. 76 ).
Consecintele acestei nevroze penitenciare se concretizeaza adesea in conduite disfunctionale individuale si colective precum: suicidul, refuzul de hrana, zvonuri, revolte etc.
Intregul studiu al persoanei private de libertate in interiorul cadrului sau de viata mai este cunoscut si sub denumirea generica de ecologia penitenciara, care pare tot mai mult sa acecentueze faptul ca problema sanatatii detinutilor se afla intr-o relatie directa cu contextul lor social - inchisoarea. Printre elementele specifice universului carceral care explica dimensiunea sa patologica se numara: sustinerea afectiva si morala minima din partea retelei sociale; dobandirea inca din primele experiente penitenciare a unei resemnari care devine un invariant al personalitatii detinutului; pierderea contolului asupra mediului, ceea ce conduce la stari depresive; sentimentul eficacitatii personale care este anulat prin lipsa posibilitatii de a-si experimenta aptitudinale si de a avea succes (Florian, 1996).
De obicei, cand faci refriri bibliografice, in paranteza pui doar numele autorului, fara initiala sau prenumele intreg, anul si pagina daca este un citat - aici nu am inteles foarte exact ce anume trebuie sa modific, pentru ca Florian este numele autorului (Gheorghe Florian) si nefiind citat am trecut fara initiala si paginatie, doar numele si anul. Este bine asa - nu cred ca ma refeream la acest caz particular, ci vorbeam despre un principiu!
Se considera o adaptare pasiva la conditiile vietii din inchisoare numai printr-o adoptare a unei atitudini 'filozofice' sau prin evitarea concentrarii pe anumite probleme incomode. Cu toate ca cei mai multi dintre detinuti au avut inainte de a veni in penitenciar o personalitate robusta, in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea se instaleaza o sensibilizare progresiva la mediu, o intoleranta emotionala, sporita mai ales de lipsa posibilitatii de a se sustrage realitatii prin imaginar.
Gottraux a surprins in lucrarea "Prisons, droit penal: le tournant?" cateva observatii de natura etologica: la detinuti, instinctul teritorialitatii este inhibit pentru ca nu-si pot marca teritoriul care le-a fost atribuit (patul, deseori este impartit cu alt detinut); valorizarea spatiului de viata - atat de vizibila la oamenii liberi - este devansata de amploarea frustrarilor inregistrate la nivelul tuturor celorlalte nevoi; agresivitatea are alte forme decat cele violente la care ne-am astepta si anume, crearea dependentei, manipularea informatiilor, distribuirea pachetelor cu alimente, impiedicarea unora sa participe la activitati recreative, insusirea hainelor penale aflate in cea mai buna stare etc.( Gottraux M., 1991, pag 87-103). Inhibarea agresivitatii este determinata in mare masura de gardieni care subliniaza permanent ierarhia formala existenta in inchisoare si impun ferm respectarea ei.
1.1.2. Personalul din penitenciare
Penitenciarul, poate mai mult decat oricare alt subsistem social, are o nevoie mult mai mare de homeostazie in compartimentele sale umane si normative. Datorita specificul muncii desfasurate, calitatea personalului devine factorul de baza al stabilitatii si credibilitatii acestei institutii. Succesul profesional va fi determinat de prestigiul personal, de eficacitatea legaturilor interpersonale, de buna orientare in mediul social actual. Acestea toate devin importante si datorita influentelor din partea 'obiectului muncii' sub forma mentalitatilor, vocabularului, stilului de viata.
Formarea personalul din penitenciare este, cu siguranta, un lucru destul de dificil de realizat, dar incercand sa cream o legatura intre ceea ce face efectiv un lucrator de penitenciare si ceea ce consideram ca trebuie sa stie sa faca, dificultatile se multiplica si mai mult. "De la imaginile artificial frumoase si romantismul steril in materie de formare a personalului pana nu demult, la competenta vizibila, maniere agreabile, transparenta, neutralitate binevoitoare, intelegere corecta a timpurilor in care traim, de la convingerea ca esti si trebuie sa ramai doar un umil subordonat la conceptia conform careia ceea ce faci este o munca de terapie sociala, ca reglementarile in vigoare au o limita dincolo de care te descurci singur, orientat doar de valorile in care crezi, este un drum lung." (Gheorghe Florian, 1996, pag. 93) Astfel, de la o atitudine formala, uneori detasata, alteori chiar indiferenta fata de detinut, la o viziunea de ansamblu asupra locului si rolului institutiei in cadrul mecanismelor de aparare sociala si efortul de a face din penitenciar intr-adevar un loc unde se renaste, este iar o cale foarte lunga. Atunci cand te afli in situatia de a te ocupa de existente cu o valoare scazuta (temporar), sa ai o idee diferita despre om si viata in general, conduce spre framantari interioare.
Cand intra in discutie problema formarii personalului din penitenciar, trebuie tinut cont si de o serie de alte aspecte, precum: existand numeroase categorii de personal, acestea trebuie pregatite si perfectionate diferentiat: unele pentru 'azi', altele pentru 'maine', iar comandantii din penitenciare, cu necesitatea pentru 'poimaine'; o competenta profesionala adevarata inseamna calificare si moralitate, accentul punandu-se, in ultimul timp, tot mai mult pe ce-l de-al doilea termen, datorita tranzitiei prin care trecem; o organizatie devine moderna atunci cand are o viziune sistemica asupra domeniul sau, cand isi informatizeaza datele, cand devine preocupata de prognoza dificultatilor si atunci cand isi formeaza expertii, iar in pozitia centrala este situat omul; personalul din penitenciare se situeaza pe aceeasi scena cu detinutii, nicidecum inaintea lor; devenind partener de viata cu ei inseamna a le fi in primul rand superior in univers sufletesc, iar daca penitenciarul este deseori o frontiera a civilizatiei, a-ti face datoria inseamna, inainte de toate, fi om; a stimula personalul sa doreasca, sa studieze, sa obtina performante, inseamna si a dezvolta relatii foarte clare cu criteriile de recrutare, evaluarea anuala, sistemul de premiere si bineinteles promovare in posturi.
In ciuda tuturor acestor exigente pe care le impune procesul formarii personalului din penitenciar, in viata cotidiana satisfactiile obtinute de acesta sunt reduse: influentarea in bine a personalitatii detinutilor este cu atat mai greu de realizat in acest moment, datorita perioadei de tranzitie pe care o traverseaza tara noastra, cand multe din valori tind sa nu mai fi respectate, cand multi oameni sunt fragilizati psihologic, cand este dificil sa definesti 'binele' si sensul evolutiei sociale, cand evenimentele vietii o iau inaintea gandirii. In aceasta situatie, cresterea infractionalitatii devine un aspect care pare sa nu mai surprinda.
1.1.3. Educatorul din mediul penitenciar
Inainte de toate, educatorul din penitenciar, datorita specificului activitatii pe care o desfasoara, trebuie sa dispuna de cunostinte aprofundate de psihologie. Principalele sale obiective fiind: facilitarea apropierea de el a detinutului, stabilirea relatiei dintre infractiune si constantele personalitatii acestuia, pregatirea terenului unei noi raportari la valorile sociale dupa executarea pedepsei - pentru atingerea acestora sunt absolute necesare calitati psihologice deosebite. .
Ceea ce nu poate lipsi unui bun educator este o conceptie clara privind lumea si viata, dar si sistemul social pe care il reprezinta. Fiind partener de discutie cu un individ care a gresit societatii, educatorul trebuie sa fie si un punct de referinta pentru infractor, un model de intelegere profunda a structurilor realitatii, a pozitiei autentice a omului in lume, a drepturilor si obligatiilor sale.
Educatorul trebuie sa dispuna de o capacitate sporita de a intelege cadrul intern al subiectului, lumea lui personala, cu propriile sale trairi si semnificatii. A empatiza cu detinutul, chiar daca nu in mod stiintific, este suficient pentru a realiza un comportament optim fata de acesta. Desi empatia se gaseste in grade variabile la diferite persoane, experienta profesionala a educatorului joaca un rol major in optimizarea ei. Printre calitatile educatorului ar trebui sa se numere si sensibilitatea fata de complexitatea diferitelor motivatii infractionale, tactul, o mare disponibilitate de a asculta, curiozitate si interes pentru persoane privite in individualitatea lor.
Activitatile desfasurate de educatori au ca si scop fundamental remodelarea comportamentala a detinutilor, reintegrarea lor in societate si, prin urmare, prevenirea savarsirii din nou a unor infractiuni. Rolul educatorilor din penitenciare s-ar putea rezuma, deci, la urmatoarele aspecte (Butoi Tudorel, 2003):
a - corectarea comportamentului infractional prin constientizarea de catre persoanele condamnate a faptei savarsite, a consecintelor acesteia si asumarea responsabilitatii pentru fapta comisa;
b - motivarea detinutului in vederea dezvoltarii responsabilitatii si autodisciplinei;
c - elaborarea si derularea unor programe eficiente de reeducare si reintegrare socila a persoanelor condamnate, in functie de nevoile identificate ale acestora;
d - sprijinirea detinutilor in scopul satisfacerii nevoilor sociale referitoare in primul rand la educatie, apo la pregatirea profesionala, locul de munca, locuinta sau alte astfel de nevoi.
Tinand cont, totodata, si de diferentele individuale, actiunile educatorilor, precum si conduitele lor au anumite puncte si trasaturi comune care devin utile in conturarea unor tipuri si pot fi observate sub forma unor caracteristici dominante. Iata cateva din acestea (Gheorghe Florian, 1996):
- educatorul amabil: se bazeaza pe ideea ca amabilitatea permite detinutului sa se exprime liber, iar el va putea astfel sa sesiseze mai bine particularitatile psihologice ale subiectului. Totusi, exista si o amabilitate de suprafata, o "masca" rau ajustata care tradeaza adevarata atitudine si-l va inhiva pe subiect ;
- educatorul autoritar: este vorba de acel educator care cauta sa impuna detinutului opiniile si vointa lui. Este sigur pe sine, "isi fixeaza subiectul", dorind sa-l domine. Prezinta cel mai adesea o postura rigida a corpului si capului, ceea ce tradeaza intentia sa de a-l minimaliza pe detinut. Se poate spune despre acest gen de educator ca asteapta momentul in care poate interveni cu eficienta si in care poate conduce discutia luand in considerare toate amanuntele;
- educatorul cabotin: are la baza principiul conform caruia orice educator trebuie sa fie si un bun actor: sa poata simula nerabdarea ori simpatia, fara insa sa isi pierde vreodata sangele rece. Dar daca va exagera in teatralizarea unor atitudini, se va trada, conducand astfel la inchiderea detinutului in sine;
- educatorul vorbaret: este acel educator care intrerupe des detinutul si emite un adevarat potop de cuvinte. De multe ori propune exprimari mai potrivite (din punctul lui de vedere), obisnuieste chiar sa anticipeaza cu voce tare ce vrea sa spuna mai departe detinutul. La originea debitului sau verbal exagerat pot sta: fie trebuinta afirmarii de sine, fie nevoia de descarcare a tensiunii afective, insa acestea vor afecta calitatea convorbirilor cu detinutii;
- educatorul patern: pornind de la caracterul relatiei educator - detinut, exista posibilitatea ca primul sa manifeste o conduita asemanatoare cu a 'tatalui', iar al doilea una 'infantila'.
1.1.4. Particularitati ale relatiei educator-detinut
Principalul mijlocul de relationare al educatorului cu detinutii este reprezentat de convorbire; ea trebuie inteleasa ca un proces complex, cu esecuri posibile de o parte si de alta si nu ca raspunsurile unuia la intrebarile celuilalt. Educatorul este cel mereu in avantaj intrucat, pe baza datelor pe care le detine, va sti cum sa conduca discutia, cand sa solicite detalii suplimentare, cand sa avertizeze detinutul ca s-a indepartat prea mult de linia adevarului s. a.m.d. In baza celor stiute, educatorul isi va putea pastra rabdarea pe tot parcursul discutiei. El va urmari de la bun inceput castigarea increderii detinutului si cunoasterea profunda a acestuia, in special in ceea ce priveste "planului de viata", autoevaluarea, al integrarea lui in viata sociala.
Evidentierea unei atitudini deschise si plina de incredere fata de detinut devine fundamentala in structurarea unei relatii pozitive in sens reeducativ. De cele mai multe ori dezvaluirea depinde de o serie de aspecte, cum ar fi: modul in care detinutul percepe educatorul, prestigiul acestuia, contextul in care se solicita informatiile, gradul de cointeresare a detinutului in actiunea de cunoastere de catre altii a vietii sale, tipul sau de personalitate, experienta dialogul cu altii.
"Presupun ca factorul cel mai important in determinarea permisivitatii subiectului la actiunea de cercetare este dat de relatia pe care subiectul o percepe intre actul de cunoastere al carui obiect el este si efectele acestuia asupra sa, pe de o parte, si perceperea propriilor interese, pe de alta parte" (C. Mamali, 1974, in Gheorghe Florian, 1996, pag 102).
Este foarte important ca in prima convorbire cu un detinut, educatorul sa ii ceara acestuia sa exprime cat mai amanuntit biografia sa, sa stabileasca toate relatiile pe care le considera justificate intre infractor si imprejurarile vietii sale. Educatorul nu intrerupe sirul relatarilor, dar poate interveni din cand in cand fie adresand scurte intrebari, fie sugerand dezvoltarea unor probleme sau rezumand anumite parti ale relatarii. Convorbirea cu detinutul are o directie concentrica: de la prezentarea unor probleme periferice la analiza personalitatii sale, de la considerarea mediului sau spre considerarea sa, de la expunerea faptelor trecute spre prezent. Destainuirea faptelor privind infractiunea va urma ca o continuare fireasca a celor povestite pana atunci unui om, educatorul, interesat sa-i cunoasca intreaga viata.
Educatorul trebuie sa aiba in vedere faptul ca intrebarile pe care le adreseaza detinutului trebuie sa fie formulate clar, precis, fara sa insiste cu comentarii inutile care pot schimba sensul intrebarii initiale. In situatiile in care se confrunta cu momente de tacere in discursul detinutului, acestea nu trebuie suprimate imediat, intrucat ele devin de multe ori un mod de comunicare cu numeroase sensuri ce trebuie descifrate de educator: tacerea poate fi tensionata ori meditativa, sau cu potential exploziv.
In acelasi timp, educatorul observa cu atentie intregul comportament al detinutului, mimica si gestica ce insotesc discursul, modul de exprimare, modificarile de ritm si intensitate ale discursului, vocabularul folosit, temele accentuate, repetarile. Pornind de la toate aceste informatii, precum si pe baza rezultatelor obtinute la examenul psihologic si din ancheta sociala, el va reconstitui imaginea pe care infractorul o are atat despre sine, cat si despre ceilalti, precum si pozitia sa fata de viata, relatiile intime dintre infractiuni si personalitatea sa.
Intr-o cea de-a doua etapa a dialogului, este important ca educatorul inceapa sa foloseasca datele si informatiile pentru clarificarea tuturor aspectelor care sunt neclare in cadrul uneia sau mai multor convorbiri.
