|
|
|
Sursele cronicilor medievale
Sursele pe care lucreaza istoricul inceputului de Ev Mediu sunt marturiile si traditiile orale. In functie de aceste surse se face diferenta intre propriul timp si timpul indepartat. Pentru timpurile vechi informatia provine din povestirile apropiatilor, iar pentru timpul prezent primeaza observatia directa. In cadrul marturiilor orale se face distinctie intre zvonuri, vugaris opinio si ceea ce sustin persanele autorizate, de incredere. Din secolul al IX-lea cand istoricul incepe sa circule, sursele de informare devin si monumentele antice si inscriptiile funerare. In secolul al XI-lea Raoul Glabert a fost un abil epigrafist pe care mai multe manastiri il angajeaza sa le restaureze epitafurile. O sursa importanta de informare o constituie pe tot parcursul Evului Mediu arhivele catedralelor. Beda Venerabilul (673-735) a folosit in Historia Ecclesiastica Gentis anglorum, terminata in 731, arhivele pontificale. In aceasta lucrare, desi in esenta autorul si-a propus sa prezinte convertirea la crestinism a anglo-saxonilor si o istorie a bisericii lor, se depaseste acest cadru expunandu-se si multe evenimente din istoria politica, se intalnesc chiar si informatii geografice, arheologice si toponimice. Marele sau merit consta in faptul ca a reusit sa imbine intr-o forma unitara izvoare disparate, rezultatul fiind o opera istorica in intelesul deplin al cuvantului, poate cea mai reusita dintre realizarile evului mediu timpuriu.
Lucrarea lui Eginhard (775-840), Vita Caroli Magni , anunta inceputurile unei noi etape istoriografice. Eginhard sau Einhard a avut o formatie clericala ( a fost educat la manastirea Fulda), remarcandu-se prin bogatia cunostintelor sale a fost admis la curtea lui Carol cel Mare unde si-a adus propriile contributii in transformarile culturale de la inceputul secolului al IX initiate de Carol si desemnate prin sintagma renastere carolingiana. Dupa moartea lui Carol, Eginhard devine secretarul particular al urmasului acestuia, Ludovic. In ultima parte a vietii se retrage in manastirea din Seligenstadt al carei fondator era. Vita Caroli Magni este o istorie prin biografie, in centrul ei se afla suveranul despre a carui viata istoricul trebuie sa relateze totul fara sa uite nimic. Exaltarea in fata marii personalitati pare uneori exagerata. Poate fi vorba despre o exaltare strict personala sau in aceasta exaltare trebuie cautata explicatia pentru indrazneala istoricului de a fi infruntat printr-un asemenea subiect Biserica ?
Biografia lui Carol cel Mare este scrisa in limba latina, construita dupa modelul biografiilor istoricului roman Suetonius, Vietile celor 12 Caesari, si in ea Carol cel Mare este infatisat ca al 13-lea intre imparatii Romei. Sursele pe care se bazeaza aceasta lucrare sunt in primul rand observatiile personale, justificabila optiunea avand in vedere caracterul cvasi- contemporan al evenimentelor relatate. La observatiilor personale si marturiilor celor apropiati suveranului, Eginhard adauga informatiile obtinute din documentele oficiale si din analele regale. Desi documentatia este bogata, greselile sunt numeroase, pentru ultimii ani ai domniei lui Carol cel Mare greselile cronologice sunt grave. Probabil nu exactitatea datelor este ceea ce l-a preocupat pe autorul biografiei, ci in primul rand prezentarea unei personalitati de exceptie in situatii exceptionale.
In secolele IX-XII cativa seniori bogati isi alcatuiesc biblioteci, ce vor deveni importante depozitare de informatii pentru istoricii intretinuti la curtile suveranilor. In 864 Ewrard marchiz de Frioul lasa fiilor sai 50 de volume, iar Gerard episcop de Augouleme lasa bisericii, la 1136, mai mult de 100 de volume. In secolul al XIV apar spatioase biblioteci ale colegiilor, una dintre ele este biblioteca New College Oxford infiintata in 1380. In cronicile scrise in secolele XI-XV limitele informationale raman cu toate acestea importante. Cei mai multi autori utilizeaza un numar mic de lucrari si in genere aceleasi titluri. Bernard Guenée a inventariat douazeci de lucrari constant citate in istoriile din aceste secole, intre ele cincisprezece sunt anterioare secolului al VIII-lea.
Geoffroi de Villehardouin (1150- 1213), maresal de Champagne, a devenit dupa cucerirea Constantinopolului de catre cruciati in 1204 principal sfetnic al regelui Thessalonicului, Boniface de Montferrat. Participant direct la cruciada a patra a lasat o cronica, in limba franceza, asupra evenimentelor intitulata Histoire de la conquête de Constantinople care cuprinde istoria cruciadei si a evenimentelor imediat urmatoare, pana in 1207. Accentul in prezentarea evenimentelor in cronica este pus pe acele informatii considerate de autor utile pentru a explica si in acelasi timp a justifica neasteptata schimbare a sensului expeditiei si propria sa atitudine in ceea ce priveste evenimentul. Maniera de a selecta informatia este considerata corecta pentru ca propria sa atitudine ca participant la evenimente este considerata in conformitate cu vointa Divinitatii si nici o alta optiune politica prin urmare nu merita atentia. Stilul sobru in care sunt prezentate evenimentele ascunde pledoaria pro domo. Observatia directa este principala sursa pe care se bazeaza relatarea, cronologia este exacta si drumul parcurs de cruciati cu rigurozitate prezentat. Documentele reproduse in cronica si bogatia datelor fac din lucrare o istorie fundamentala, sursa indispensabila pentru cercetarea acelui timp.
Jean Froissart (1333/ 1337- dupa 1400), cleric francez, autorul lucrarii Chroniques de France, d'Angleterre, d'Ecosse et d'Espagne, opera scrisa de-a lungul vietii, in care prezinta evenimentele din anii 1326-1399, este un exemplu de istoric- reporter. Cronica este o poveste, in stil viu si colorat, a razboaielor si vietii de la curtile suveranilor pe care autorul ii vizitase. Peste tot pe unde a calatorit, Froissart a strans marturii de la mai multe persoane investite cu autoritate si implicit cu maxima credibilitate. Informatiilor directe si celor obtinute de la terti li se adauga datele din cronica predecesorului sau Jean le Bel. Prin optiunea sa pentru diferite tipuri de informatii cronicarul francez aminteste de metoda folosita in alegerea informatiilor in Antichitate.
Natura informatiilor utilizate in istoriile redactate in ultimele secole ale Evului Mediu se diversifica, dar limitarile sunt inca importante. In cazul folosirii marturiilor orale, perioadele acoperite nu depasesc 70- 80 de ani si ele sunt completate pentru perioadele mai indepartate cu cele oferite de alte cronici pe care autorul le poate consulta. Circulatia inca dificila a cronicilor face ca doar cativa autori sa fie citati si multe dintre lucrari sa se bazeze pe informatii obtinute din cel mult doua manuscrise anterioare. Spre exemplu, cronica lui Sigebert de Gembloux inceputa in 1105 si continuata pana in 1112 ajunge in 1132 la Cambrai, in 1136 la Arras si in 1147 la Beauvais. Ea a circulat in 43 de manuscrise ceea ce a reprezentat un succes pentru acel timp. Situatia se va mai ameliora odata cu nasterea marilor universitati, cu fondarea numeroaselor colegii si cu cresterea gustului principilor pentru carte. Datele pe care le-ar putea oferi interpretarea inscriptiilor de pe monede si monumente nu sunt accesibile majoritatii celor ce scriu in aceasta perioada.
Se face des auzita afirmatia ca istoricii Evului Mediu nu au spirit critic si astfel, chiar daca folosesc o multitudine de surse nu stiu sa interpreteze. Afirmatia merita nuantari - istoricii Evului Mediu aleg ceea ce le pare autentic. Cuvantul autentic revine des in textele lor si este asociat cu aprobat. Sursele autentice sunt sursele investite cu autoritate, iar veridicitatea acestui gen de surse nu poate fi pusa sub semnul intrebarii. Apocrif este contrariul lui autentic, iar acest gen de informatii sunt respinse dintr-un inceput. Biblia este o sursa investita cu autoritate suprema, documentele din arhivele pontificale sau din manastiri si alaturi de ele cuvantul episcopului, al oamenilor bisericii in general sunt si ele considerate surse ce nu mai au nevoie de a fi verificate. Conceptia teologica a cronicii universale la inceputul Evului Mediu duce la o exagerare a providentei. Evenimentele si desfasurarea lor sunt mai putin interesante prin ele, decat semnele lor mistice prin semnificatia morala si astfel o critica a informatiilor devine de neconceput atunci cand se credea in solidaritatea epocilor intr-o lume guvernata de Dumnezeu.
