|
|
|
STATE NATIONALE SI MULTINATIONALE IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
In prima jumatate a secolului al XIX-lea, Europa a fost teatrul miscarilor liberale, democratice si nationale indreptate impotriva rivalitatilor politice si sociale ale Vechiului Regim; totodata, acum dezvoltandu-se activitatea industriala, o noua burghezie si un proletariat, caruia sindicalismul si socialismul ii furnizeaza mijloace de aparare. Cea de-a doua jumatate a secolului este marcata de incercarile de realizare a unitatii nationale de catre unele popoare, precum este cazul romanilor, italienilor si germanilor.
A. ROMANIA- MODELUL PLEBISCITAR-DIPLOMATIC
Constituirea Romaniei moderne, evolutia statului si a societatii se afla sub semnul obiectivelor revolutiei de la 1848 si al confruntarii de idei intre cele doua grupuri politice: liberalii si conservatorii. Disputa a fost legata, mai ales, de "modelul" care trebuia preluat si de ritmul schimbarilor. Liberalii sustineau o occidentalizare rapida, pe cand conservatorii doreau o schimbare lenta, in concordanta cu traditiile romanesti. Obiectivele Revolutiei de la 1848 vor constitui repere ale evolutiei viitoare.
Puternicul curent unionist existent in randul romanilor, precum si interferarea intereselor Marilor Puteri in SE Europei au facut unirea Principatelor Romane sa devina o problema europeana. Ea a fost discutata la Congresul de pace de la Paris (1856), care punea capat Razboiului Crimeei (1853-1856). Cele 7 puteri prezente la Paris (Franta, Anglia, Rusia, Imperiul Otoman, Prusia, Regatul Sardiniei si al Piemontului, Imperiul Habsburgic) au avut atitudini diferite, dictate de propriile interese: in favoarea unirii s-au pronuntat Franta, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia, iar impotriva s-au declarat Austria si Turcia. Deciziile adoptate in Tratatul de pace prevedeau intrarea Principatelor Romane sub granita colectiva a puterilor europene, alegerea (in Moldova si Tara Romaneasca) a unor Adunari ad-hoc care sa exprime atitudinea romanilor in privinta unirii, integrarea in granitele Moldovei a 3 judete din sudul Basarabiei (teritoriu anexat de Rusia in 1812), libertatea navigatiei pe Dunare etc.
Pentru infaptuirea unirii Principatelor, romanii au folosit cu abilitate calea plebiscitar-diplomatica. Adunarile ad-hoc, cuprinzand reprezentanti alesi din diverse categorii sociale, au exprimat in 1857 vointa de unire a Principatelor sub un principe strain si au solicitat neutralitate politica internationala. Dar puterile europene intrunite la Paris in 1858 pentru a lua in discutie cererile Adunarilor ad-hoc, au adoptat o Conventie care prevedea o unire formala: statul urma sa se numeasca Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei, fiecare avand domn si institutii proprii; se infiintau institutii comune precum Comisia Centrala de la Focsani - elabora proiecte de legi in interes comun, Inalta Curte de Justitie si Casatie; se prevedeau principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia puterilor in stat, desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea in fata legii s.a.). Asadar, Conventia de la Paris nu implinea, dar nici nu anula speranta de unire a Principatelor Romane.
Pentru infaptuirea unirii Principatelor, a fost identificata o solutie care respecta Conventia de la Paris si punea puterile europene in fata faptului implinit. Astfel, Adunarile elective de la Iasi si Bucuresti au ales ca domn aceeasi persoana, pe cunoscutul revolutionar pasoptist Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859 in Moldova si la 24 ianuarie in Tara Romaneasca). Se imbinau astfel cu abilitate doua cai: cea plebiscitara - sustinerea de catre populatie, atat in mod direct, cat si prin reprezentantii alesi in cele doua Adunari elective; si cea diplomatica - respectarea prevederilor Conventiei de la Paris. 24 ianuarie a devenit ziua Unirii Principatelor si a formarii statului national modern roman.
In timpul domniei lui Cuza (1859-1866) s-au pus bazele Romaniei moderne, si s-a consolidat unirea, s-au diversificat institutiile si s-a intarit autonomia tarii in raport cu Marile Puteri.
CONSOLIDAREA UNIRII (1859-1862). In aceasta perioada, Cuza a desfasurat o intensa activitate interna si externa prin care a consolidat Unirea. Pe plan intern, a unificat administratia telegrafului si vamile, circulatia monetara, armata, a unificat stemele, a stabilit capitala la Bucuresti, a initiat masuri pentru uniformizarea legislatiei. Pe plan extern, a intreprins diverse actiuni diplomatice: memorii catre puterile europene, vizite la Istanbul. Ca urmare, in decembrie 1861 a obtinut recunoasterea internationala a deplinei uniri politice a Principatelor (dar numai pe timpul domniei sale). In acest context favorabil, in ianuarie 1862 s-au format primul guvern unic si o singura Adunare legislativa. La 24 ianuarie 1862, Principatele Unite si-au luat numele de Romania.
MARILE REFORME (1863-1865). Reformele adoptate in anii 1863-1865 au pus bazele organizarii institutionale a statului roman modern. Alaturi de Cuza, un rol important l-a avut Mihail Kogalniceanu, in calitate de prim-ministru. In 1863 a avut loc secularizarea averilor manastiresti, care reprezentau ¼ din suprafata tarii. Pentru a facilita opera sa reformatoare, Cuza a organizat lovitura de stat din 2/14 mai 1864, prin care a dizolvat Adunarea legislativa dominata de conservatori; a fost adoptata prin plebiscit o Constitutie (numita Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris). Ca urmare, s-a trecut la un regim politic autoritar; se infiintau institutii noi: Corpul Ponderator sau Senatul (Parlamentul devenea bicameral) si Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza initiativelor domnului. Votul era cenzitar.
Incepand cu 1864, s-au adoptat reforme in diverse domenii: in agricultura - Legea rurala (14/26 august 1864), prin care o ½ de milion de tarani primeau aproape 2 milioane de ha de pamant, in medie 4 ha pe familie; in administratie - Legea comunala, Legea pentru infiintarea consiliilor judetene; in justitie - Codul penal, Codul civil, prin care se garanta libertatea proprietatii; in invatamant - Legea instructiunii publice prin care invatamantul primar devenea gratuit si obligatoriu; in comert - Codul Comercial, infiintarea Camerei de Comert; s-a adoptat sistemul unic de masuri si greutati. Pentru intarirea prestigiului extern al tarii, s-a consolidat capacitatea militara, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane fata de Patriarhia de la Constantinopol, s-a infiintat Ministerul de Externe (1862). De asemenea, au fost sprijinite aspiratiile nationale ale romanilor din celelalte teritorii romanesti si ale popoarelor vecine. La abdicarea fortata a lui Cuza (11 februarie 1866), Romania moderna era, in esenta edificata.
MODERNIZAREA ROMANIEI (1866-1914). Procesul de modernizare a statului roman inceput de Cuza s-a amplificat in vremea domniei lui Carol I (1866-1914). In urma plebiscitului din aprilie 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat domn (din 1881 a devenit regele Carol I). Aducerea printului strain, inrudit cu suveranii Prusiei si ai Frantei, a fost determinata de considerente care s-au dovedit a fi realiste: era o solutie pentru consolidarea statului national (deoarece puterile europene recunoscusera unirea numai pe timpul domniei lui Cuza); se miza pe asigurarea stabilitatii interne, inlaturandu-se lupta pentru domnie; era o garantie pentru consolidarea autonomiei si o speranta a castigarii independentei de stat a Romaniei.
Viata politica s-a fundamentat pe Constitutia promulgata la 1/13 iulie 1866. Comparabila cu cele mai liberale din Europa, Constitutia cuprindea prevederi importante: separatia puterilor in stat, drepturi si libertati cetatenesti, parlament bicameral. Se infaptuia astfel un nou regim politic - monarhia constitutionala. Scena politica s-a centrat pe cele doua partide importante: Partidul National Liberal (1875), care prezenta in principal interesele burgheziei, si Partidul Conservator (1880), aparator al intereselor marilor proprietari de pamant. In anul 1881, Romania a devenit regat, iar Carol I a devenit primul ei rege.
Pe plan economic si cultural, statul a adoptat masuri de modernizare: tarife vamale protectioniste (1886, 1906), legi de incurajare a industriei (1887, 1912), dezvoltarea cailor de transport (s-au construit 3.500 km de cale ferata); s-a realizat o balanta comerciala a ctiva, s-a dezvoltat invatamantul de toate gradele etc.
Pe plan extern, Romania s-a remarcat printr-o politica realista, in slujba idealului national. Un eveniment deosebit l-a reprezentat cucerirea independentei de stat in urma participarii, alaturi de Rusia, la razboiul cu Turcia (1877-1878). Izbucnirea rascoalelor antiotomane in Bosnia si Hertegovina (1875), Bulgaria (1876) si a razboiului declarat de Serbia si Muntenegru Imperiului Otoman (1876) a redeschis "problema orientala". Rusia se amesteca in acest razboi sub pretextul ocrotirii ortodocsilor din Imperiu. La 4 aprilie 1877 este incheiata Conventia romano-rusa prin care se reglementa trecerea trupelor rusesti pe teritoriul Romaniei.
La 9 mai 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogalniceanu declara in fata Parlamentului ca Romania a devenit stat independent. Respingerea trupelor rusesti pe frontul de la Plevna determina pe marele duce Nicolae al Rusiei sa solicite ajutorul Romaniei. Conducerea fortelor militare este preluata de Carol I si in noiembrie 1877, dupa organizarea unui asediu, Plevna capituleaza. Dupa armistitiu (1878) au fost organizate Congresele de la San Stefano si Berlin. Independenta Romaniei a fost recunoscuta cu indeplinirea a doua conditii: Romania sa cedeze Rusiei cele 3 judete din sudul Basarabiei, in schimbul Dobrogei, Delta Dunarii si Insulei Serpilor; modificarea articolului 7 din Constitutia din 1866 prin care se acorda cetatenia romana doar locuitorilor de religie crestina.
B. GERMANIA - UNIFICARE PRIN "FIER SI SANGE"
CARACTERISTICILE UNIFICARII GERMANIEI. La jumatatea secolului al XIX-lea, germanii traiau divizati in 38 de state, dintre care cele mai puternice erau Prusia si Austria. Statele germane formau o Confederatie in care fiecare isi avea propria sa individualitate. Idealul nationalist al unificarii Germaniei va fi realizat de Prusia, unul dintre cele mai conservatoare state germane. In anii '50 ai secolului al XIX-lea, Prusia detinea urmatoarele atuuri: Uniunea Vamala Prusaca (Zollverein), initiata inca din anul 1818 si care inlatura numeroasele taxe vamale interne, inlocuindu-le cu un tarif perceput la frontiera de stat; armata de a carei modernizare a fost direct interesat regele Wilhelm I (1861-1888, imparat 1871- 1888) si Otto von Bismarck, cancelarul "de fier" al Prusiei (1862-1871), si mai tarziu cancelarul Imperiului German (1871-1890). Bismarck a folosit magistral toate interesele. In plus a stiut sa manevreze intre interesele Rusiei, Marii Britanii si Frantei.
ETAPELE UNIFICARII. Unificarea statului german s-a produs pe calea razboiului in trei etape: 1864, 1866, 1870-1871.
Mai intai, convinge Austria sa participe la o actiune militara comuna impotriva Danemarcei. Ducatele Schleswig si Holstein se aflau sub dominatia daneza de 400 ani. Populatia din Schleswig era mixta, danezi si germani, in timp ce in Holstein erau aproape numai germani. In 1864, o armata prusaco-austriaca intervine in disputa dinastica deschisa in Danemarca. Prin Tratatul de la Viena, din octombrie 1864, incheiat dupa capitularea Danemarcei, regele acesteia renunta la drepturile asupra celor doua ducate in favoarea Prusiei si Austriei, pentru a fi administrate in comun. In realitate, colaborarea dintre aceste state nu mai este posibila. Confruntarea armata dintre ele incepe fara o declaratie formala si, datorita duratei sale devine cunoscut sub numele de "Razboiul de 7 saptamani". Lupta decisiva s-a dat la Sadova (3 iulie 1866), in podisul Boemiei; a fost o batalie de amploare, la care au participat ½ de milion de oameni. Prin Pacea de la Praga este remodelat nordul Germaniei, unde se constituie Confederatia germana de nord, dominata de Prusia si din care fac parte si Hessa, Nassau, Hanovra, Frankfurt, Schleswig, Holstein. Ea are la baza o Constitutie in vigoare incepand cu iulie 1867, ramasa in mare parte neschimbata, drept constitutie a Imperiului German.
Razboiul cu Imperiul Francez (1870-1871) condus de imparatul Napoleon III este vazut ca necesar pentru asigurarea unitatii confederatiei, iar Bismarck face in asa fel incat Franta sa fie privita drept agresor (Telegrama de la Ems). Astfel, Prusia poate pretinde ca este atacata si poate cere sprijinul statelor germane din sud. Infrangerea de la Sedan (2 septembrie 1870) costa Franta peste 100 000 de oameni si un imparat facuti prizonieri, despagubiri de razboi foarte mari (5 miliarde franci-aur), pierderea provinciilor Alsacia si Lorena. La acestea se adauga umilinta folosirii "Salii Oglinzilor" din Palatul de la Versailles drept loc de incoronare la 18 ianuarie 1871, a lui Wilhelm, regele Prusiei, ca imparat (Kaiser) al Germaniei.
REZULTATELE UNIFICARII. Dupa 8 ani, trecand prin trei campanii militare glorioase si printr-o diplomatie abila (Realpolitik), sunt unificate in jurul Prusiei, condusa de regele Wilhelm I si de cancelarul Otto von Bismarck, toate teritoriile germane. Cu 41 milioane de locuitori si intins pe o suprafata de 541 000 km2, Imperiul German (Al Doilea Reich) reprezinta o federatie formata din 25 de state, dintre care trei orase au statut special: Hamburg, Bremen, Lübeck. Fiecare stat isi pastreaza constitutia, guvernul, institutiile si armata, aceasta din urma subordonata totusi comandantului suprem, imparatul. Guvernul central se suprapune guvernelor locale; un rol important revine Camerei Deputatilor (Reichstag), aleasa prin vot universl, Consiliul Federal (Bundesrat) si, mai ales cancelarului si imparatului.
Dupa 1871, Germania a cunoscut o puternica dezvoltare in plan economic, militar si politic. Ca nivel de dezvoltare economica, se situa pe primul loc in Europa si pe locul doi in lume, fiind devansata de S.U.A., iar acest fapt era determinat de mai multi factori: revolutia industriala bazata pe tehnici moderne, reformele economice, politica protectionista, sporirea capitalurilor, bogatiile naturale, contributia de razboi din partea Frantei.
Pe plan politic, cancelarul Bismarck a instituit in 1871 un sistem autoritar de guvernare, in care puterea reala o aveau cancelarul si imparatul, rolul parlamentului fiind limitat. El a adoptat reforme in scopul modernizarii si consolidarii statului - reforma monetara, juridica, administrativa, militara, a invatamantului s.a. Totodata a luat masuri dure impotriva miscarii socialiste, ale carei organizatii si publicatii au fost interzise prin legea exceptionala din 1879 (legea a fost abrogata in 1890). Noul imparat, Wilhelm II (1888-1918) a introdus un "regim personal". El l-a indepartat pe Bismarck in 1890, a incurajat militarismul, a sustinut masurile de forta - reprimarea grevelor, a manifestatiilor antiguvernamentale, a condus o politica externa agresiva.
C. AUSTRO-UNGARIA - COMPROMISUL POLITIC *Franz Josef (1848-1916)
La jumatatea secolului al XIX-lea, Habsburgii domnesc asupra unor regiuni intinse din jurul Austriei - incluzand Ungaria, Boemia, teritorii italiene, poloneze, romanesti si ale slavilor sudici - , locuite de circa 12 nationalitati. Din cele 35 milioane de locuitori, cei mai numerosi sunt germanii (9milioane), maghiarii (6,5 mil.) si cehii (5,5 mil.), urmati de slovaci, polonezi, romani, sarbi, sloveni, croati, italieni etc. Larga raspandire geografica a posesiunilor habsburgice si diversitatea etnica din aceste teritorii reprezinta insa obstacole in calea unei guvernari eficiente. Lipsa unei coeziuni geografice si culturale determina scaderea autoritatii statului in problemele internationale, precum si necesitatea unei anumite flexibilitati in politica interna, care ramane totusi una conservatoare, absolutista. Imperiul isi mentine stapanirea de-a lungul intregului secol al XIX-lea, facand fata formidabilei forte a nationalismului. Autoritatea este intruchipata de imparatul Franz Josef I. Urcat pe tron la 2 decembrie 1848, la varsta de doar 18 ani, el va conduce autoritar pana in 1916, ca excelent administrator, fara sa aiba insa, dupa cum spun unii istorici, "stofa de mare om de stat". Este de apreciat modul in care imparatul, bazat pe pilonii traditionali (Biserica catolica, aristocratia, armata si birocratia), gestioneaza un stat multinational, in care minoritatile sunt intotdeauna gata sa se razvrateasca pentru a-si redobandi drepturile lor istorice, nerecunoscute.
Intre SOLUTIILE POLITICE ALE HABSBURGILOR cea dintai aplicata este politica neoabsolutista, promovata, din ianuarie 1849, de ministrul de interne, Alexander von Bach. Aceasta se traduce prin reprimare, centralizare si germanizare. Spre exemplu, principatul Transilvania redevine o unitate administrativa depinzand direct de Viena, Banatul, impreuna cu Voivodina sarbeasca alcatuiesc o singura provincie, cu capitala la Timisoara, iar Bucovina devine Mare Ducat, aflat sub jurisdictia directa a Vienei. In conditiile luptei nationale si ale unor esecuri in politica europeana, aceasta politica nu poate fi insa durabila. Astfel, unificarea germanilor si a italienilor s-a facut in defavoarea statului austriac. Drept urmare, acesta se reorienteaza in politica externa catre SE Europei, iar pe plan intern abordeaza formule noi: liberalismul, in anul 1860 si dualismul, incepand cu anul 1867.
CONSECINTELE POLITICII DUALISTE sunt sintetizate in formarea unui stat original, dubla monarhie austro-ungara. Despartite de Leitha, mic afluent al Dunarii, Cisleithania (Austria) si Transleithania (Ungaria) sunt autonome in privinta problemelor interne. Acest dualism, care ii avantaja pe maghiari, are drept scop perpetuarea subjugarii celorlalte nationalitati din imperiu: ii nemultumeste pe cehii care pretind un trialism si refuza, pana in anul 1879, sa participe la Parlamentul (Landtag) al Boemiei; la randul lor, romanii protesteaza criticand dualismul prin Pronunciamentul de la Blaj (1868), prin care se cerea repunerea in drepturi a natiunii romane din Transilvania. Din punct de vedere al orientarii fata de politica Budapestei, a doua ½ a secolului al XIX-lea a fost dominata de doua tabere: pasivistii (George Baritiu, Ion Ratiu, adepti ai neparticiparii la viata politica) si activistii (Andrei Saguna s.a. adepti ai implicarii in viata politica maghiara). In 1869 au luat fiinta Partidul National Roman din Transilvania (pasivistii) si Partidul National al Romanilor din Banat si Ungaria (activistii). In 1881, prin unificarea celor doua formatiuni s-a infiintat Partidul National Roman.
In 1892, Comitetul Central al PNR a definitivat si dat publicitatii un memoriu (Memorandum) care punea sub semnul intrebarii legitimitatea formei statale dualiste, principala nemultumire a liderilor PNR fiind absenta autonomiei etnice a romanilor.
Reactia autoritara maghiara a fost dura: autorii Memorandumului au fost dati in judecata iar liderii arestati. Sistemul dualist a fost o scuza pentru Curtea de la Viena ca sa nu intervina in problemele interne ale Budapestei si, in consecinta, sa arbitreze cele doua parti implicate.
In Cisleithania, guvernul contelui Taafe (1879-1893) stie sa-i impace pe nobilii diferitelor nationalitati si acorda cateva concesii cehiilor - folosirea alaturi de germana, a limbii cehe, organizarea unei universitati cehe la Praga.
In Transleithania, doar croatii beneficiaza de cateva drepturi (Dieta de la Zagreb), iar guvernarea lui Tisza (1875-1890) duce o politica de maghiarizare, care inrautateste situatia nationalitatilor din zona care revenise maghiarilor: romani, slovaci si sarbi.
In ciuda nemultumirilor acumulate, Imperiul austro-ungar prezinta o fatada stralucitoare, simbolizata de Viena, cu o bogata viata intelectuala si artistica. Intr-un imperiu amenintat de nemultumiri din toate partile, coeziunea este mentinuta prin personalitatea lui Franz Josef I.
