Secolul al XVII-lea in istoriografie intre traditie si inovatie

Secolul al XVII-lea in istoriografie intre traditie si inovatie

Secolul al XVII-lea se caracterizeaza printr-o criza a disciplinei, desi lucrarile de istorie care sunt publicate sunt inca numeroase. Spre exemplu, conform unei statistici prelucrate de Jean Maurice Bizière si Pierre Vayssière, un sfert din cartile publicate in acest veac in Paris sunt carti de istorie.[1] Scaderea ambitiilor istoriografice poate fi pusa in relatie cu dezvoltarea absolutismului regal si implicit cu o supraveghere atenta a celor ce scriu istorie si cu succesul contrareformei doritoare de a impune o noua ordine morala. Cei ce scriu istorie in acest secol o fac in mai multe maniere. Astfel, se incearca realizarea unei istorii umaniste, in mod voit retorica si moralizatoare, o istorie romantata, ce se dorea pitoreasca si de divertisment, o istorie cu caracter religios si o istorie erudita bazata pe cat mai multe si mai sigure documente. Primele doua tipuri de prezentare a istoriei sunt de departe cele mai raspandite in acest veac, iar istoria cu caracter religios le urmeaza in deaproape, preocupare ce se inscrie in siajul controverselor suscitate de schisma protestanta si de preocuparile bisericilor "nationale" de a obtine anumite libertati.

Jacques Bénigne Bossuet (1627-1704) poate fi considerat reprezentativ pentru tipul de istoric pe care l-a produs veacul al XVII-lea. Istoric francez, scriitor si predicator, episcop in 1669, preparator la Delfinului in 1670, membru al Academiei franceze in 1671, el este autorul celebrului Discours sur l'histoire universelle, publicat in 1681, in care prezinta istoria de la facerea lumii pana la Carol cel Mare, si al lucrarii Histoire des variations des églises protestantes, publicata in 1688. Din punct de vedere al metodei de lucru, ceea ce caracterizeaza cele doua lucrari este viziunea teologica, folosirea numeroaselor izvoare pentru ca argumentele sa fie cat mai solide. Desi izvoarele folosite sunt numeroase, Biblia ramane referinta fundamentala pe care nu o pune niciodata sub semnul indoielii, ei I se adauga lucrarile sfintilor parinti ai Bisericii. Ii citise si pe Herodot, Polybios, Sallustius, Titus-Livius si Plutarh, nu ii erau straine nici lucrarile de calatorie si nici descoperirile stiintifice ale timpului sau. Istoric bine informat, Bossuet considera ca este importanta dimensiunea formativa a istoriei, in viziunea sa ii revine un dublu rol pedagogic: pe de o parte, pentru printi, ea s-ar constitui intr-un repertoriu de exemple demne de a instrui, iar pe de alta parte, in cazul omului onest, ar fi baza educatiei sale. Altfel spus, pentru istoric nu este suficient sa stranga informatie, sa fixeze date si fapte, el trebuie sa evidentieze implicatiile morale, politice si religioase ale faptelor relatate. Interpretarea pe care Bossuet o ofera datelor istorice este una providentialista, ceea ce nu consta neaparat doar in afirmarea actiunii omnipotente si omnisciente a divinitatii asupra tuturor evenimentelor, ci in determinarea finalitatii actiunilor.

Rezumat:

Istoriografia medievala trebuie inteleasa nuantat, ceea ce se scrie in primele secole ale Evului Mediu nu seamana decat in mica masura cu ceea ce se realizeaza in secolele XII-XIV. In primele secole se scriu cronici universale, in limba latina, la adapostul zidurilor manastiresti, de catre clerici, in care interventia divina si miracolele sunt fapte cotidiene si cele mai importante momente descrise sunt legate de viata manastirii in care scrie autorul. Aceasta istoriografie aduce preocuparea pentru cronologie si impreuna cu ea ideea de progres, chiar daca este vorba despre un progres liniar si segmentat (un inceput si un sfarsit bine definite). In secolele X-XI istoria inceteaza de a mai fi o suita de pilde despre interventia divina in lume, istoricii sunt preocupati sa treaca in revista evenimentele remarcabile care stau la baza renumelui puterilor politice.

Incepand cu secolul al XII-lea o alta istorie incepe sa prospere, ea este scrisa in viitoarele limbi nationale, cei ce o scriu sunt in slujba principilor si mai tarziu a oraselor si se vor arata preocupati sa le justifice actiunile politice. La sfarsitul Evului Mediu istoria isi pierde valoarea de reprezentare a unui timp providential, ecleziastic sau regal pentru a deveni fie o tehnica sobra, un material pentru arta politica destinat suveranilor si oamenilor de stat, fie o poveste pitoreasca si anecdotica spre desfatarea publicului. In acest caz nu analizele asupra caracteristicilor generale ale istoriografiei in Evul Mediu devin semnificative, ci sublinierea diferentelor. Nu se poate vorbi despre o istorie in Evul de Mijloc, ci despre istorii cu elemente comune in anumite intervale temporare.

Documente:

I. "In orasele Galiei decade tot mai mult cultura literara, ba mai mult ea chiar dispare, fie ca treburile merg bine, fie rau. Iar salbaticia popoarelor e dezlantuita si furia regilor creste. Bisericile sunt atacate de eretici si aparate e catolici, credinta lui Cristos insufleteste pe foarte multi, lancezeste in altii, si bisericile insesi sunt inzestrate de cei evlaviosi sau despuiate de cei fara credinta. Si nu se mai poate gasi un gramatician priceput in arta dialectica, pentru a zugravi aceasta stare de lucruri fie sub forma de proza, fie in vers metric. Foarte deseori, multi scoteau gemete si spuneau: "Vai de vremurile noastre, caci ravna de carte dispare la noi si nu se mai gaseste nimeni printre popoare care sa poata face cunoscute pe calea scrisului faptele de azi. Asadar luand aminte mereu la acestea si la altele asemanatoare, am zis ca, pentru a aminti cele trecute si a le aduce la cunostinta urmasilor, n-am putut sa nu dezvalui si nemernicia celor rai si viata celor care traiesc in chip drept, desi am facut-o in cuvinte neingrijite. "

Grigore din Tours

II. "22. Era lat si voinic la trup, inalt de statura, dar fara a trece prea mult de masura potrivita, caci se stie ca masura de sapte ori lungimea picioarelor sale. Avea crestetul capului rotund, ochii foarte mari si ageri, nasul mai lung decat marimea obisnuita, un par alb frumos, fata voioasa si senina. De aceea fie ca statea in picioare, fie ca sedea, infatisarea lui raspandea o puternica impresie de autoritate si demnitate. Desi gatul sau parea gras si cam scurt, iar pantecele scos inainte, proportiile armonioase ale celorlalte membre insa nu le scoteau la iveala. Avea un mers sigur si intreaga lui tinuta era barbateasca. Glasul sau era limpede, dar nu tocmai potrivit pentru infatisarea sa. De o sanatate zdravana, n-a fost bolnav decat in cei din urma patru ani ai vietii, cand adesea il chinuia febra, iar in cele din urma chiar schiopata de un picior. Dar si atunci se ingrijea dupa cum credea el ca e mai bine, iar nu dupa sfatul medicilor, pe care nu-I putea suferi, pentru ca ii cereau sa se lase de fripturile cu care obisnuit si sa se deprinda cu mancarurile fierte.

Se deda cu ravna la calarie si la vanatoare. Pentru el aceasta era ceva innascut, deoarece cu greu cu greu s-ar putea gasi pe pamant un popor care sa se poata asemana in acest mestesug cu francii. Se desfata si in aburii izvoarelor calde de apa, calindu-si adeseori trupul in inot, in care era atat de destoinic, incat, pe buna dreptate, nimeni n-ar fi fost in stare sa-l intreaca. De aceea si-a zidit un palat la Aachen si locuia aici tot timpul, in ultimii ani ai vietii, pana la moarte. Si chema la baie nu numai pe fii sai, ci si pe mai marii tarii si pe prietenii sai, uneori pana la ceata slujitorilor si garzilor sale, asa incat se intampla ca sa se scalde impreuna o suta de oameni, ba chiar mai multi.

25. Vorbea mult si cu prisosinta si putea sa exprime deosebit de clar ceea ce voia. Nu se multumea doar cu limba materna, ci depunea multa silinta si pentru invatarea limbilor straine. Dintre acestea a invatat latina asa de bine incat obisnuia sa o vorbeasca la fel ca pe cea materna; greaca insa o putea mai degraba intelege decat vorbi. Si era atat de vorbaret, incat parea chiar flecar.

Cultiva cu cea mai mare ravna artele liberale si cinstea foarte mult pe cei care le predau, tratandu-I cu mari onoruri. In studiul gramaticii l-a ascultat pe batranul diacon Petru din Pisa. In celelalte stiinte a avut ca dascal pe Alcuin, zis Albinus, de asemenea diacon, saxon de neam, din Britania, cel mai invatat om in toate privintele, pe langa care el a dedicat mult timp si osteneala pentru studierea retoricii si dialecticii, dar mai ales a astronomiei. Invata arta socotitului si scruta cu cea mai mare curiozitate si cu atentie incordata cursul astrelor. Incerca sa si scrie, obisnuind ca in acest scop sa poarte cu sine tablite si caiete in pat sub perne, pentru ca atunci cand avea timp liber sa-si deprinda mana cu trasarea literelor; dar osteneala sa a dat putin rezultat, fiind prea mult amanata si inceputa tarziu."

Test de autoevaluare

1.     Care sunt caracteristicile generale ale cronicii universale?

Care sunt lucrarile lui Grigore din Tour?

Analizati documentul I si mentionati care era situatia din Galia merovingiana.

2.     Pe ce surse se bazeaza cronicile din Evul Mediu?

3.     Analizati documentul al II-lea si aratati cum construieste Eginhard portretul lui Carol cel Mare.

4.     Comparati tehnica de realizare a portretului in lucrarea lui Eginhard, Viata lui Carol cel Mare si in lucrarea lui Suetonius, Vietile celor doisprezece Caesari

5.     Care sunt caracteristicile istoriografiei in Renastere prin comparatie cu Evul Mediu?

6.     Ce a scris Niccolo Machiavelli?

7.     Care sunt caracteristicile demersului determinist in maniera lui Jean Bodin?

Tema de control :

Machiavelli, Principele : prezentare generala a lucrarii.

Bibliografie :

Surse:

Machiavelli, Principele, Ed.Minerva: Bucuresti, 1994

Lucrari generale :

Lucian Boia, Mari istorici ai lumii, Ed. Universitatii din Bucuresti, 1978

Ch.O.Carbonell, L'Historiographie, PUF : Paris, 1981.