|
|
|
Herodot (Halicarnas cca 485 i.Cr- Thurioi cca 430 i.Cr.) ocupa un loc fundamental in istoria istoriografiei; Cicero, in De Oratore, il numea parintele istoriei. Lucrarile anterioare, scrierile logografilor sau cele ale lui Hecataios din Milet nu pot fi comparate cu istoria elaborata pornind de la anchetele de teren, marturiile orale si scrise conceputa de el. Herodot scrie o istorie universala in care imbina elemente de geografie si etnografie intr-un tot coerent ce a oferit multe sugestii istoricilor profesionisti ai secolului al XX-lea, cand au propus formula istoriei globale.
Despre viata lui Herodot se stie putin. S-a nascut intr-o familie aristocratica, in Halicarnas, port pe coasta de sud-vest a Asiei Mici, fondat de greci si intrat sub controlul lydienilor si apoi al persilor impartasind aceiasi soarta cu alte orase din regiune. A calatorit mult, in Mesopotamia, Egipt, in teritoriile locuite de sciti, a vazut mult, i s-a povestit mult si a consemnat totul pentru ca rodul cercetarilor sale sa nu fie dat uitarii. Viata i s-a desfasurat intre doua conflicte militare si politice majore: razboaiele medice si razboiul peloponesiac. In tinerete a participat la luptele politice interne impotriva tiranul Lygdamis II, nevoit sa se refugieze la Samos, se intoarce in cetate pentru scurt timp, dupa care paraseste din nou Ionia, pentru a se stabili, in jurul anului 440 i.Cr., la Atena, principalul centru cultural in acel timp al lumii grecesti. Aici a frecventat mediile intelectuale din jurul lui Pericle (495-429 i.Cr.) si a prezentat public rezultatele investigatiilor sale istorice. Nu se stie de ce a hotarat sa plece in sudul Italiei, in orasul Thurioi, colonie fondata de Pericle, unde si-a petrecut restul vietii si poate ca tot aici a dat forma finala anchetelor sale.
Herodot a infatisat in Istorii " rodul cercetarilor sale, pentru ca faptele oamenilor sa nu paleasca prin trecerea timpului, iar ispravile mari si minunate savarsite de greci si de barbari sa nu fie date uitarii"[1] (I.1). Istoriile sunt divizate in noua carti, care poarta numele muzelor (acest decupaj nu ii apartine autorului fiind realizat mai tarziu). Exegetii operei istoricului grec inca mai discuta asupra caracterului acestei lucrari. "Separatistii" considera ca lucrarea este construita ca un numar de "discursuri" (logoi) concepute pentru a fi citite in public, fiecare putand fi prezentat separat. "Unitaristii" trateaza lucrarea lui Herodot ca pe un produs finit a carui unitate este data de cronologie, urmarind cresterea puterii persane. Descrierile Egiptului sau ale pamanturilor locuite de sciti apar in aceste interpretari ca divagatii sau simple paranteze menite sa faca lumii grecesti cunoscute teritoriile de dincolo de granitele ei. Primele lucrari care trateaza scrierea istoricului grec ca un intreg sunt: J.LMyres, Herodotus, Father of history, Oxford 1953 si H.R.Immerwahr, Form and thought in Herodotus, Ohio, 1966. Dincolo de aceasta problema de receptare, Istoriile s-au dorit o prezentare, in egala masura, a lumii grecesti si a celei "barbare" si a conflictului care le-a opus in prima jumatate a secolului al V-lea i.Cr
Primele patru carti sunt consacrate Celorlalti, non - grecilor (Lydieni, Persi, Babilonieni, Egipteni, Sciti) si ultimele cinci carti povestesc razboaiele medice. Conceptul de istorie nu avea, in secolul al V-lea i.Cr, incarcatura semantica de mai tarziu. Istoria insemna atunci informare, cercetare si de aceea lucrarea lui Herodot seamana mai mult cu o ancheta, cu ceea ce astazi realizeaza un reporter intr-o lume care nu ii este familiara. Istoricul povesteste pe langa subiectul principal tot ceea ce ii pare interesant si implicit ar putea interesa publicul sau. Ch.O.Carbonell in lucrarea L'Historiographie, Paris, 1981, introduce o nuanta : Herodot calatoreste, dar opera lui nu este in esenta cea a unui calator si nici a unui martor ocular, este textul unui istoric care isi aminteste despre calatoriile sale. Istoria este la originile sale un demers fondat pe cautarea informatiilor, iar istoricul este cel care la finalul acestui demers este in posesia mai multor cunostinte, un expert care poate fi oricand consultat.
Aparent lucrarea are multe elemente fantastice, este multa dezordine in text si sunt prea multe informatii, si toate acestea pentru ca istoria este gandita ca o poveste cu tot ce implica ea. Regulile unui viitor gen specializat sunt insa chiar de acum respectate. Herodot este foarte atent cu cronologia, Istoriile se invartesc in jurul anului 560 i.Cr, iar desfasurarea razboaielor medice reprezinta axa in jurul careia graviteaza intreaga expunere. Sursele sunt cu multa atentie alese. Pentru ca Herodot traieste intr-o lume mult mai aproape de oralitate decat de scriere, principala sa sursa va fi observatia directa. Herodot joaca rolul jurnalistului care culege informatie despre lumea sa si in acelasi timp se lasa cuprins de mirajul timpurilor legendare. Acel "am vazut" esential in relatare este indeaproape urmat de "am auzit" si de impersonalul "se spune", lor li se adauga sursele scrise, in principal analele egiptene. Spiritul critic, oricat ar fi fost pus sub semnul indoielii, este superior contemporanilor sai. De multe ori apare in text precizarea: "Datoria mea este sa reproduc cele ce se spun, dar acestor lucruri nu sunt catusi de putin silit sa le dau crezare".
Lectura Istoriilor lui Herodot se poate face din mai multe perspective. Una dintre ele, fascinanta prin complexitate si prin deschiderile oferite spre sondarea mentalitatilor grecilor, in secolul al V-lea i.H., este cea a imaginii Celuilalt, o privire asupra felul in care grecii epocii clasice ii reprezinta pe cei de dincolo de granitele lor, pe non- greci. Este tipul de analiza pe care il propune istoricul francez François Hartog in lucrarea Le miroir d'Hérodote, Essai sur la représentation de l'autre, Paris: Gallimard, 1980, o lucrare de referinta metodologica pentru orice studiu care abordeaza problemele alteritatii indiferent de domeniul dinspre care este promovat.
Istoriile abunda in descrieri geografice, etnografice si fabuloase mituri; Celorlalti, lydieni, persi, babilonieni, egipteni, sciti, sunt subiectul prezentarilor din primele patru carti. Herodot s-a straduit sa ofere despre ei informatii cat mai veridice si complete si tocmai de aceea in aceste descrieri au fost preferate observatiile directe. Herodot a calatorit in unele din lumile despre care povesteste, iar atunci cand calatoria nu a fost cu putinta, mai multe surse au fost consultate si uneori privilegiata cea pe care "cercetatorul" a considerat-o a fi mai aproape de adevar. Cand despre Ceilalti i s-a povestit sau a auzit povestindu-se si informatia nu ii pare a putea fi adevarata o consemneaza, dar, in acelasi timp, isi manifesta si propria indoiala.
Lumile Celorlalti sunt "oglinzi" in care grecul Herodot se priveste, in fapt se intreaba asupra propriei sale identitati. O retorica complexa, remarcabil analizata de F.Hartog, intra in joc pentru a se putea face trecerea de la o alteritate opaca la o alteritate purtatoare de sens. Lumea grecilor este modelul in functie de care celelalte lumi se organizeaza apropiindu-se sau indepartandu-se de el. Egiptul se situeaza cel mai aproape de model in aceasta "ierarhie" a alteritatii si cel mai departe sunt situati oamenii cu picioare de capra sau capete de caine care populeaza spatiile de dincolo de granitele lumii cunoscte. Totul porneste in aceasta elaborata constructie de la constatarea ca A (lumea greaca) este diferit de B (lumea non greaca). Care va fi in acest caz atitudinea naratorului? F.Hartog analizeaza mai multe tipuri de "comportament" in cazul lui Herodot, intre ele aducerea celuilalt la nivelul identitatii si traducerea lui B in termenii proprii lui A. In primul caz pot fi analizate doua tipuri de atitudine: considerarea lui B la acelasi nivel cu A si chiar o recunoastere in anumite proportii a superioritatii lui B in raport cu A. In materie de calendar, spre exemplu, egiptenii sunt considerati "mult mai abili decat grecii." Incercarea de traducere a lui B in termenii proprii lui A este realizata in mai multe formule. Mai intai, opozitia termen la termen intr-o schema de inversiune completa. Descrierea obiceiurilor egiptenilor poate figura drept un bun exemplu. In alte cazuri textul este construit pe o schema in care accentul cade pe elementele contrastante sau analogia si comparatia sunt folosite pentru a reuni patria identitatii si spatiile alteritatii.
"Egiptenii se mai potrivesc cu elenii si intr-o alta privinta, dar numai su spartanii; tinerii cand se intalnesc cu oamenii mai in varsta, ii lasa sa treaca si se feresc din drum, iar la intrarea lor, se scoala de pe scaun. Cat priveste obiceiul ce-l voi spune indata, nu se mai potrivesc cu nici unii dintre eleni: cand se intalnesc pe strada, in loc sa isi dea binete unul altuia se inclina, coborandu-si mana pana la genunchi." (II, LXXX)
Herodot practica si traducerea, dar arareori, atunci cand este vorba despre numele proprii. Un exemplu, in cazul lui Xerxes se face precizarea ca el inseamna razboinic. In "oglinda lui Herodot" (F.Hartog) se reflecta barbarii ca imagine inversata a grecilor pentru ca cele doua lumi sa se intalneasca in spatiul grec de cunoastere.
Nu organizarea spatiului in functie de lumea - model Grecia da coerenta discursului istoricului grec, ci cromologia: timpul este cel care ordoneaza si ii da rigurozitate. Istoriile variaza de la aproape-contemporan la infinit si curiozitatea cercetatorului este diferita in functie de vechimea evenimentelor. O treime din lucrare este dedicata evenimentelor apropiate, (ultimile carti), dar nu lipsesc nici trimiterile la timpul legendelor, al eroilor fabulosi, al originilor. Totusi aceasta istorie mitica nu ocupa decat o parte infima din economia lucrarii (2%). Discontinuitatea tematica si cronologica a Istoriilor nu este decat o parere, fantezia si dezordinea sunt doar superficiale. Structura tripla: axa tematica si cronologica, digresiune, flasch-back poate fi urmarita printr-o sumara analiza asupra finalului fiecarei carti si primelor fraze din cartea urmatoare.
O analiza asupra manierei in care Herodot intelege sa prezinte faptele istorice ridica o serie de probleme de metoda. A respectat Herodot o prima regula a meseriei de istoric: aflarea si transmiterea adevarului? Pentru el istoria insemna ancheta, aflarea si transmiterea a cat mai multe informatii, uneori fara putinta de a fi verificate in totalitate. Adevarul, in acest caz, pare a fi fost jertfit in favoarea transmiterii de date. Nu este insa pe deplin corect; istoricul isi permite sa se indoiasca de ceea ce a auzit, sa isi afirme neicrederea, dar si sa isi lase cititorul sa hotarasca singur.. Curiozitatea emana de peste tot, sursele sunt diverse, informatiile multe, cu caracter si etnografic sau geografic, intr-o armonie perfecta in prima parte a lucrarii. In ultimile cinci carti Herodot devine istoricul atent la descrierea evenimentelor politice si militare, la aflarea cauzelor si la determinarea efectelor. Nararea evenimentelor este precisa, fara divagatii si faptele selectate, dar fara a proba intotdeauna spirit critic. Tipul de demers practicat de istoricul grec s-a dovedit a fi seducator si multi istorici ii vor invoca metoda de lucru de-a lungul secolelor.
