|
|
|
Titus Livius (64-59 i.Cr-17) a fost considerat istoricul "national" al Romei. Nascut intr-o mare familie aristocratica, Titus Livius a fost unul dintre apropiatii lui Augustus, dar nu a ocupat functii in ierarhia oficiala. Fiind simpatizant al ideologiei republicane, la urcarea pe tron a lui Tiberius a fost obligat sa se retraga din viata publica. Lucrarea sa cea mai importanta este Ab Urbe condita, o istorie a Romei in 142 de carti, care trateaza evenimentele de la fundarea legendara a cetatii pana la anul 9. Ceea ce pare sa ghideze demersul lui Titus Livius este, folosind formularea lui Cicero, historia magistra vitae si astfel scopul este unul patriotic: proslavirea vechilor virtuti, care au contribuit la ridicarea Romei. Istoria trebuia sa serveasca drept pilda pentru contemporani. Nu se poate cauta in cazul acesta in istorie impartialitatea. Istoricul isi asuma declarat dreptul de a manipula realitatea pentru binele cauzei.
Sursele pe care este construita lucrarea sunt: analele romane, textele istoricilor mai vechi - Fabius Pictor, Polybios, Cato- si legendele. Cum scopul sau este de a face o istorie a cetatii de la fundare, Titus Livius accepta orice tip de informatie care ii poate servi demersul: " Cugetul ma indeamna nici sa nu pun puternic temei, dar nici sa resping frumusetea legendelor imbracate in valul straveziu al poeziei, pentru faptele petrecute cu mult inainte de intemeierea Romei sau inainte de a planui zidirea acestei cetati, fapte ce s-au transmis urmasilor mai mult prin povestile raspandite din gura in gura, si nu prin monumente si dovezi nestricate de rugina vremii." [1](XXI)
Istoria sa este o epopee plina de dramatism, o naratiune foarte reusita scrisa intr-un stil impecabil, o punere in scena cu tente dramatice. Naratiunea este punctata de 400 de discursuri fictive prin care se incearca punerea in evidenta a diferitelor fatete psihologice ale personalitatii oamenilor politici importanti ai momentului. In descrierea momentelor indepartate din istoria Romei se amesteca elemente de mitologie, care dau o frumusete aparte naratiunii.
Titus Livius crede in sansa, in Fortuna, si admite existenta unui destin care nu poate fi evitat. Pentru el istoria indepartata este deosebit de importanta dat fiind ca trebuie sa reaminteasca in ultima instanta calitatile morale ale unui popor care isi forteaza destinul. Originile Romei se pierd in timpuri mitice fiind cu atat mai importante cu cat maretia cetatii trebuia justificata :
"De aceea sa se dea cuvenita intelegere si ingaduinta pentru zugravirea faptelor indepartatei vechimi, unde se amesteca cele ceresti cu cele omenesti in legendele nascocite de mintea omeneasca, de buna seama in scopul de a invalui in vraja tainelor cerului obarsiile cetatilor. Si daca oricarui popor se cade sa-I ingaduim a-si trage izvorul vietii din lumina sfanta a cerului, cu atat mai vartos este indreptatit poporul roman, care s-a ridicat in azurul slavei prin ispravile fara seaman, savarsite in atatea razboaie, sa-l socoteasca in primul rand pe Marte drept tata al intemeietorului Romei, si in acelasi timp, si celelalte popoare ale pamantului sa ingaduie cu sufletul impacat aceasta credinta a romanilor, in aceiasi masura in care se inchina in fata puterii Romei" (Prefata, pp.2-3)
Multa vreme se va mai scrie la Roma istorie dupa modelul lui Titus Livius. Optiunea pentru acest tip de demers nu este proprie lui Titus Livius, istoricii romani in genere nu sunt preocupati de teoria istoriei, ei se arata foarte rar doritori sa raspunda intrebarilor ce tin de sensul istoriei sau de fortele motrice ale proceselor istorice. La Roma sunt putine tratatele consacrate teoriei sau viziunii filosofice asupra istoriei, preocuparea este pentru functia discursului in viata cetatii si pentru gasirea celor mai bune metode prin care sa realizezi lucrarea de istorie potrivita intentiilor patriotice.
