|
|
|
SECOLUL AL XVIII-LEA IN ISTORIOGRAFIE: ILUMINISMUL EUROPEAN; TRASATURI GENERALE SI PARTICULARITATI IN CENTRUL, ESTUL SI SUD-ESTUL EUROPEI.
Importanta veacului al XVIII-lea pentru cultura universala, constituie astazi o notorietate unanim recunoscuta de specialisti. Dupa cum considera Paul Hazard "incepand din 1715, s-a produs un fenomen de difuziune culturala fara precedent. Ceea ce crestea in umbra, s-a dezvoltat l-a lumina; ceea ce era speculatia catorva spirite rare, a cuprins multimea; ceea ce era timid a devenit provocant. Mostenitori impovarati, antichitatea, evul mediu, Renasterea apasa asupra noastra; insa noi suntem descendentii directi ai sec. al-XVIII-lea."
Acest secol a fost cunoscut sub numele de "veacul luminilor" si a adus indiscutabil mutatii fundamentale in plan ideatic, practic, in toate domeniile activitatii umane.
A fost vorba mai intai de toate de o noua miscare filosofica si culturala care s-a impus atunci in spiritualitatea europeana prin operele geniilor Voltaire, Descartes, Montesquieu, J. J. Rousseau care tindeau sa schimbe deopotriva vechiile conceptii despre lume, dar si structurile societatii.
Noua directie a fost o reactie fata de doctrina inchistata, absolutist-ecleziastica si promova principiul dominant al ratiunii umane cautand sa inlature raciile sociale din calea raspandirii cunostintelor stiintifice, din calea culturii, identificata cu lumina.
Lumina, sau mai exact luminile "pentru ca- asa cum scria P. Hazard- nu era vorba de o singura raza, ci de un fascicol care se proiecta asupra marilor mase de umbra, care acopereau pamantul."
"Ce este Iluminismul ?"- s-a intrebat si Imanuel Kant, cand in vremuri revolute a considerat potrivit sa faca un examen retrospectiv de constiinta. El a raspuns ca Iluminismul a fost pentru om expresia vointei de a iesi din copilaria sa. Omul, in conceptia lui Kant, in epocile precedente, ramasese sub tutela, aceasta datorandu-se greselii sale fundamentale, si anume: nu avusese curajul sa se serveasca de ratiunea lui; intotdeauna avusese nevoie de o porunca exterioara. Acum insa, omul redevenise stapan pe sine, incepuse sa gandeasca prin el insusi; "Sapere audi". "Indrazneste si cunoaste" - acesta era indemnul, care completa in mod fericit anticul "Gnoti se auton"("Cunoaste-te pe tine insuti").
Kant condamna lenea si lasitatea care determinase atatea secole multimea de spirite sa ramana minore, intreaga lor viata.
Istoriografia europeana, s-a dezvoltat asadar, sub influenta ideilor promovate de spiritul rationalist. Rationalismul a oferit istoriografiei, sensul noii dezvoltari iar atitudinea fata de domeniul istorei a fost impusa chiar de intemeietorul sau, Rene Descartes. Indoiala a devenit conceptul cheie, fata de surse, fata de fapte, fata de interpretarile istorice de pana atunci. Pentru rationalisti, interesul savantului, trebuia sa se centreze asupra a ceea ce este permanent sau etern in evolutia umanitatii. Certitudinea putea deveni cu usurinta incertitudine, in masura in care indemnurile rationaliste se regaseau in cadrele rigide ale societatii. Cei mai multi istorici au tratat istoria omenirii in integralitatea sa, incercand sa explice legile care au guvernat evolutia societatii.
Un precursor si totodata un prim deschizator al tendintei istoriografice rationaliste franceze, poate fi considerat Pierre Bayle (1647-1706), autor al unui Dictionar istoric si critic. El a folosit din plin spiritul critic modern, manifestandu-se ferm inpotriva dogmelor si autoritatilor stabilite si a inteles cat de importante sunt realitatile demonstrabile, bazate pe fapte si dovezi autentice.
Totusi, fondatorul incontestabil al istoriografiei rationaliste franceze, ramane Francois-Marie Arouet zis Voltaire (1694-1778), istoric, filosof si scriitor, cea mai importanta personalitate culturala a veacolului al XVIII-lea. A avut o viata zbuciumata, cum putini dintre istoricii lumii s-ar putea lauda: inchis de doua ori la Bastilia, exilat in Anglia, rataciind pe domeniul de la Cirei in Lorena, al marchizei de Chatellet, poposind la Potsdam, la curtea regelui Prusiei Frederic cel Mare si in sfarsit acasa la castelul aflat pe domeniul sau de la Ferney.
Voltaire a tratat mai intai istoria intr-o forma romantat epopeica, scriind in 1723 lucrarea Henriada, referitoare la domnia lui Henric IV. Trebuie spus ca, prima monografie autentic istorica scrisa de Voltaire, a fost Istoria lui Carol XII , considerata de exegetii operei sale, un moment de tranzitie de la maniera traditionala la cea rationalista. Rationalismul istoriografic, in deplinatatea exprimarii sale, poate fi cu usurinta constatat, insa in lucrarea Secolul lui Ludovic XIV la care a lucrat aproape 20 ani si care reprezinta pentru multi cercetatori prima carte moderna de istorie. Pentru intaia oara, tumultosul autor, realiza un tablou aproape complet al unei epoci in care se regaseau deopotriva, politice si razboaie, vietile monarhului si ale curtii regale, problemela administratiei interne, economoia si societatea, viata culturala, etc. Voltaire realiza astfel, primul pas in istoria moderna, spre istoria civilizatiei.
O alta opera importanta a lui Voltaire, in care si-a expus practic conceptia filosofica cel consacrase a fost Eseu asupra moravurilor si spiritul natiunilor . Lucrarea s-a vrut o incercare teoretica de istorie universala. In ea, apare pentru prima oara si termenul de filosofia istoriei, prin care autorul intelegea istoria spiritului uman, istoria civilizatiilor, explicate pe baze rationale. Voltaire a acordat un rol important in analiza pe care o face societatii, vietii intelectuale, conditiilor materiale, mentalitatii diferitelor epoci si popoare depasind in esenta, viziunea consacrata, europocentrista. Astfel, in mai multe capitole, el se opreste asupra tarilor si popoarelor din Asia, Africa sau America.
A mai scris o Schita a secolului lui Ludovic XV, Istoria parlamentului din Paris si Istoria Rusiei sub Petru cel Mare, o lucrare comandata de curtea rusa, tarul fiind prezentat lumii ca model al monarhului luminat.
Despre Voltaire se poate spune ca a revolutionat conceptia asupra istoriei. El considera ca evolutia omenirii esta determinata de cauze obiective, identificate in climat, guvern si religie. A acordat un rol primordial personalitatilor in facerea istoriei, opera sa fiind o dovada in aceasta directie.
In privinta metodei istorice, Voltaire a subliniat necesitatea unei bune si variate documentatii. El a inteles necesitatea unei istorii cat mai complete, centrate pe studiul societatii si culturii. Opera sa a fost considerata, din acest motiv, piatra de hotar pentru cercetarea istorica europeana din secolul luminilor.
Charles de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755), filosof, jurist si istoric francez. A avut functii importante in magistratura Frantei.
Ca istorie, a scris lucrarea Consideratii asupra cauzelor maririi si decaderii romanilor, in care a cautat sa demonstreze ideea ca un regim despotic, oricare ar fi acesta, este sortit esecului si este antiprogresiv. Din aceasta perspectiva, numai prin libertate se poate realiza progresul unei societati.
Fundamentala a fost lucrarea Spiritul legilor in care a studiat originea si dezvoltarea institutiilor politice si legilor, cuprinzand si incursiuni de istorie sociala si economica. Autorul a considerat ca fenomenele politice si sociale au o evolutie obiectiva. identificand o anumita legitate in istorie care deosebeste, in fapt, popoarele si civilizatiile. Pentru Montesquieu, factorii determinanti in istorie erau in primul rand clima si solul, el reluand astfel, conceptia lui Jean Bodin.
In privinta modului de guveranare, Montesquieu a identificat in istorie existenta a trei forme consacrate: republicana, monarhica si despotica.
Calatorind o vreme in Anglia, in care a stat doi ani, dar si in alte tari ale Europei, Montesquieu si-a manifestat admiratia pentru monarhia constitutionala engleza.
Un spirit erudit prin excelenta, el a avut meritul de a fi incercat stabilirea unor coordonate noi istoriei, ca stiinta a societatii pe o teorie determinista.
Un alt istoric al secolului luminilor, a fost Marie-Jean Condorcet (1743-1794). Afost deopotriva si filosof, economist, matematician si om politic, indeplinind la un moment dat functia de presedinte al Adunarii Legislative a Frantei, apoi deputat in timpul Conventiei, arestat ulterior si sinucis in inchisoare.
Opera sa, Schta a unui tablou istoric al progreselor spiritului uman aparuta in 1793, a fost considerata de istoricul George Lefebvre "testamentul sec. XVIII si a gandirii rationaliste." Condorcet a inteles evolutia umanitatii ca un progres continuu pe drumul civilizatiei. El identifica noua faze, a X-a urmand sa inceapa cu revolutia franceza. Considerand ca exista legitate in istorie, a ajuns la o viziune optimista asupra devenirii umane. El vedea instaurarea unei noi ere a libertatii si chiar credea in disparitia inegalitatii dintre natiuni si clase.
In Anglia, spiritul iluminist a fost marcat de personalitatea lui David Hume (1711-1776), atat din punct de vedere filosofic cat si istoric. A scris Istoria Angliei de la invazia lui Iulius Caezar la revolutia din 1688 in 8 volume. Stiinta istoriei a tratat-o intr-un mod asemanator lui Voltaire.
Ca adversar hotarat al bisericii, a studiat mai putin epoca medievala, oprindu-se in mod special asupra sec. XVII. Meritul lui Hume, ca filosof si istoric, a fost acela ca a judecat evenimentele explicandu-lu ceuzele si efectele. De asemenea, el a accentuat in mod eosebit analiza psihologiei oamenilor, apreciind ca actiunile lor sunt determinate de pasiuni.
La randul sau, preotul scotian William Robertson (1721-1793), istoric si profesor la facultatea din Edinburg, a ajuns in 1763, istoriograf oficial al Scotiei.
Adept al teoriei istoriei lui Voltaire, a lasat o insemnata opera caracterizata printr-o minutioasa si severa critica a izvoarelor, variata din punct de vedere tematicso scrisa intr-un stil original, viu si colorat. Sunt de retinut astfel, lucrarile: Istoria Scotiei(pana in anul 1603), Istoria regimului imparatului Carol V si Istoria Americii.
A fost un sustinator al reformelor despotilor luminati ai sec. XVIII.
Cel mai important si mai apreciat istoric englez al epocii, a fost Edward Gibbon(1737-1794). A studiat in tara si in strainatate si a fost influentat si el de spiritul lui Voltaire. Impresionat de cele vazute in calatoria in Italia, a scris Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman in 6 volume. Lucrarea a fost tradusa, apoi, in mai multe limbi. Meritele acesteia constau in foarte buna documentatie, spiritul de sinteza si claritatea stilului. Ea cuprinde doua parti distincte: prima tratand istoria romana dinsec II d.Hr. pana la inceputul sec. IV, a doua- de la inceputul istoriei bizantine pana la moartea imparatului Heracleios (610-641).
In spirit rationalist, el a criticat biserica si a socotit crestinismul drept cauza fundamentala a prabusirii civilizatiei antice.
In Italia, spiritul rationalist si-a facut de asemenea loc, in cultura peninsulei. Astfel, Pietro Giannone (1676-1748), istoric si avocat a publicat in 4 volume o lucrare intitulata Istoria civila a regatului Neapole. Valoarea acesteia, consta in faptul ca pentru prima data, un istoric italian a tratat detaliat istoria administratiei, juristprudenta, invatamantul juridic si problemele constitutionale. El a fost considerat creatorul istoriei dreptului si institutiilor. Scopul urmarit de Giannone, a fost contestarea drepturilor politice ale bisericii catolice si afirmarea suprematiei statului. Afost arestat pentru tradare si a murit in inchisoarea din Torino.
Un alt istoric italian important a fost si Giambaptista Vico (1668-1744). Cu studii juridice a devenit mai intai preceptor si mai apoi, profesor de retorica la Universitatea din Napoli. Desi a ajuns istoriograf oficial al regatului, a dus o viata modesta, fiind putin cunoscut de contemporani. A scris lucrarea Despre intelepciunea straveche a italienilor, facand o prima dovada a eruditiei sale. Fundamentala insa ramane lucrarea Stiinta noua (Principiile unei stiinte noi cu privire la natura comuna a natiunilor).
Vico a fost convins ca omul nu poate cunoaste bine, decat ce el insusi a creat. Istoria, in viziunea sa era facuta de oameni, ea singura fiind perfect cognoscibila. Istoria a fost definita ca o stiinta exacta condusa de legi clare; nu hazardul ci necesitatea stricta determina evolutia omenirii. In opinia lui, popoarele lumii aveau aceeasi structura, se ghidau dupa legi similare si urmau aceeasi cale, deoarece uniformitatea si continuitatea erau trasaturile caracteristice ale istoriei. Orice popor a urmat o dezvoltare ascendenta, trecand prin trei etepe: divina, eroica si rationala sau umana. Cele trei etape insemnau un ciclu complet numit corso care putea fi reluat si repetat- ricorso. Progresul in conceptia lui Vico, este legat de teoria ciclica. El credea ca tot ce marcheaza evolutia omenirii inseamna istorie, motiv pentru care a studiat cu atentie factorii economici si sociali, contradictiile dintre clase, miturile, traditiile, etc.
Promovand ideea evolutiei organice a omenirii, Vico a prefatat maniera romantica a secolului urmator.
Istoriografia germana din sec. XVIII, a fost sustinuta de autoritati, unele chiar practicand-o. Regele Prusiei, Frederic II (1712-1786) a fost autorul Memoriilor pentru a servi istoriei casei de Brandemburg (1415-1740), Istoria timpului meu, Istoria razboiului de sapte ani, Memorii incepand de la pacea de la Hubertsburg. Beneficiind de functia sa pentru cunoasterea evenimentelor, Fredefic a abordat de cele mai multe ori, cauzele profunde ale acestora, indreptandu-se asupra celor imediate.
Johannes von Muller (1752-1809), originar din Elvetia, dar a fost considerat multa vreme, cel mai mare istoric german, traind cea mai mare parte a vietii la Cassel, Mainz, Viena si Prusia. In 1807, s-a aflat in serviciul imparatului Napoleon, fiind numit de regele
Jerome al Westfaliei intr-o inalta functie de stat. Preocupat de ideea luptei pentru libertate, a scris istorie in spirit pur sentimental, prefigurand prin pasiunile sale romantismul.
Principala sa lucrare a fost Istoria Elvetiei, in 5 volume conceputa ca o epopee a libertatii. Dupa moartea sa, i s-a publicat si o istorie universala, in 3 volume intitulata Douazecisipatru de carti de istorie.
Joachim J. Winkelman (1717-1768), istoric german care a trait multa vreme in Italia si care a scris prima istorie a artei antice in adevaratul sens al cuvantului, depasind traditionala istorie a artistilor care reprezenta o simpla succesiune de biografii (Giorgio Vasari-1511-1574, a scris Viata celebrilo pictori, sculptori si afhitecti). Lucrarea sa intitulata Istoria artei antice a fost precedata insa, de piblicarea alteia intitulata Cugetari cu privire la imitarea operelor grecesti.
Pentru Winkelman, arta era produsul civilizatiei totale dintr-o epoca, iar evolutia ei, aparea supusa legilor generale ale societatii. El a imaginat dezvoltarea organica si legatura genetica, in plan istoric intre etapele artistice ale omenirii.
Despre ecoul pe care l-a avut in Europa opera sa, au scris numeroase personalitati. Astfel, Lessing declara in momentul aparitiei lucrarii sale ca: "Nu indraznesc sa mai fac nici un pas pana nu citesc aceasta opera." La randul sau, Herder, aprecia ca era necesar "geniul nobil, temerar, geniul lui Winkelman, pentru a indrazni doar cu gandul o asemenea opera, cu atat mai mult pentru a incerca infaptuirea ei."
Winkelman nu s-a putut bucura de succesele sale, fiind asasinat de un oarecare Francesco Arcangeli, care il insotise intr-o calatorie si caruia savantul facuse greseala sai spuna ca la Viena, imparateasa Maria Tereza ii daruise cateva medalii de aur si argint. Nu implinise 51 de ani.
Justus Moser (1720-1794), istoric german preocupat si de problemele juridice ale evolutiei umanitatii.Ascris Istoria Osnabruck in 2 volume, o istorie locala in care a tratat evolutia orasului pana in anul 1256. Mai putin influentat de rationalismul francez, Moser a fost atras mai degraba de curentul romantic in devenire. Meritul sau incontestabil este acela de a fi incercat o analiza pertinenta asupra istoriei constitutionale si administrative evidentiind totodata legaturile dintre organizarea economica si cea politica a unui popor.
Preocupari iluministe pentru filosofia istoriei
Ultimele decenii ale secolului XVIII, a cunoscut in Germania miscarea culturala "Sturm und Drang" ("Furtuna si avant"). Influentata in parte de Rousseau, fiind de esenta preromantica, ea s-a ridicat impotriva rationalismului sec, manifestand o pretuire profunda pentru popor si creatiile sale.
Cel mai de seama reprezentant al noii grupari, a fost Friederich Schiller (1759-1805), poet, dramaturg si istoric, care prin scrierile sale a anticipat tendintele istoriografiei romantice. Dintre lucrarile cele mai importante ale sale, amintim: Ce este si care e scopul istoriei universale, Istoria descatusarii Tarilor de Jos reunite de sub stapanirea spaniola, Istoria razboiului de treizeci de ani. Autorul a tratat istoria dintr-o perspectiva sentimentala, dovedind "un sentiment calduros pentru umanitate si pentru demnitatea omului." Opera sa istorica, alcatuita fara o documentatie riguroasa, a prefigurat romantismul, exercitand o reala influenta asupra acestuia.
Teoretician al curentului "Sturm und Drang", Johann Gottfried Herder (1744-1803), filosof, critic literar si scriitor german, a fost cel mai de seama reprezentant al perioadei de trecere de la rationalism la romantism. A fost elev a lui Kant, de la care a preluat ideea unitatii tuturor faptelor istorice si a evolutiei continue.
Lucrarile lui Rousseau (prin admiratia fata de starea naturala a lucrurilor sau combaterea despotismului), ale lui Voltaire (spiritul popoarelor), sau ale lui Montesquieu (influentarea istoriei de clima si sol) si-au pus amprenta asupra operei lui Herder, care a pus accentul pe spiritul national al fiecarui popor.
Herder a scris una dintre primele sinteze despre istoria civilizatiei mondiale, intitulata Idei asupra filosofiei istoriei umanitatii, in 4 volume. El a lansat ideea individualitatii fiecarui popor, determinata de factori interiori, de unde deriva si originalitatea organica si modul propriu de afirmare, al acestuia.
In viziunea lui Herder, istoria umana este caracterizata printr-o evolutie ascendenta, in care fortele constructive joaca un rol important, echilibrul, armonia si ratiunea, triumfand. A considerat poeziile populare -"arhiva popoarelor", relevandu-i forta regeneratoare a acesteia pentru afirmarea natiunii, care in conceptia sa, nu era decat un pas spre "umanitate."
Gotthold Lessing (1729-1781), in scrierea sa intitulata Educatia speciei umane, a continuat intr-o anumita masura opera lui Vico. Pornind de la adevarurile descoperite de religie a demonstrat importanta educatiei si a ratiunii umane.
Immanuel Kant (1724-1804), important filosof german, atras de mai multe stiinte, a fost preocupat si de istorie fapt demonstrat de lucrarea sa intitulata Idee asupra istoriei universale privita din punct de vedere cosmopolit. Conceptia sa, in acest domeniu, cuprinde cateve repere de baza:
- convingerea ca actiunile umane se supun legilor universale ale naturii ca oricare alte fenomene fizice;
- omul, singura fiinta rationala, trebuie sa utilizeze complet si nestanjenit ratiunea proprie;
- progresul in istorie se realizeaza dialectic presupunand antagonisme si lupte;
- in istorie, fundamentala este punerea in acord a libertatilor individului cu libertatile celorlalti;
- cunoasterea prin istorie, se explica prin existenta unui orizont care este sau istoric, sau rational. "Primul este mai extins decat al doilea, fiind chiar nemasurat de mare." Convingerea lui Kant, era ca notiunile, "cunostintele noastre istorice n-au nici o limita".
Johan Gotlieb Fichte (1762-1814), filosof german, si-a expus conceptia in lucrarile Caracteristicile timpului prezent si Discursuri catre natiunea germana. El considera ca istoria este rezultatul a doua principii fundamentale: credinta (legea) si ratiunea (libertatea) care impreuna tind catre unitate. Raporturile dintre ele, determina in timp 5 faze in istoria omenirii:
- epoca primitiva sau a inocentei;
- epoca autoritatii;
- epoca indiferentei fata de adevar;
- epoca stiintei;
- epoca artei.
Iluminismul istoriografic in tarile din Europa Centrala, Estica si Sud-Estica
In promovarea ideilor iluministe in aceasta zona a lumii, un rol important l-au avut grecii, scriitori remarcabili, precum Vulgaris si Amandis Corais sau, cunoscutul poet Rigas Velestinul. Referirea la istorie a fost stimulata in acest spatiu de numeroasele vestigii antice, precum si de revigorarea sentimentelor nationale ale grecilor.
Renasterea nationala bulgara a fost anuntata de scrierea din 1762 Istoria slavo-bulgara, a lui Paisie din Hilandar (1722-1798), calugar de la muntele Athos. Ea a fost conceputa intr-un profund spirit patriotic, urmarind animarea culturala si politica a Bulgariei si desi, a fost publicata dupa moartea sa, abia in 1844, ea a circulat in numeroase manuscrise in tot sud-estul Europei.
In Serbia, cel mai important scriitor si istoric iluminist a fost Iovan Rajic care in 1768, a scris Istoria deosebitelor popoarelor slave (bulgari, croati, sarbi), in care a sustinut ideea ca trecutul trebuie sa instreasca prezentul.
In Ungaria, un rol extrem de important in promovarea curentului iluminist in istoriografie, l-a avut Imbre Katona care a publicat incepand din 1779, o Istorie critica a regatului Ungariei, in 42 de volume; G. Pray care a scris Analele antichitatilor hunilor, avarilor si ungurilor, Analele regatului Ungariei si Istoria regatului Ungariei.
In Cehia, un rol deosebit in aceasta epoca l-au avut istoricii Iosef Dobrovski si F. Pelcl preocupati in mod deosebit pentru cultul trecutului, preamarind in scrierile lor, Moravia Mare, un apogeu politic al slavilor vestici.
In Polonia, odata cu prima sa impartire din 1772, principala preocupare a istoricilor a fost aceea de a descifra cauzele care au condus la dramatica situatie a tarii. Sufletul operatiunii l-a constituit istoricul Adam Naruszewicz (1738-1796), la inceput calugar ezuit si mai tarziu episcop de Smolensk si Luck. In 1775, el a redactat un program in aceasta directie intitulat Memoriu privind redactarea istoriei nationale. Cu sprijinul regelui Stanislas Poniatowski, a reusit sa adune 230 de volume de documente pe baza carora a scris Istoria poporului polonez de la inceputurile sale pana la 1386, lucrare considerata cea mai de seama creatie istoriografica dupa cronica lui Jan Dlugosz.
In Rusia, interesul pentru istoria nationala a fost cultivata incepand cu Petru cel Mare, un pasionat al domeniului, care considera istoria un mijloc de a insusi arta practica a guvernarii. Acesta a sprijinit scrierea istoriei, aducand la curtea sa, istorici din alte tari (cazul lui D. Cantemir) sau comandand lucrari marilor istorici europeni (Voltaire).
Intre istoricii rusi, un rol deosebit l-a jucat V. N. Tatiscev, considerat intemeietorul istoriografiei oficiale (de curte) rusesti. Acesta a scris Istoria Rusiei din cele mai vechi timpuri, cultivand ideea rationalista cu privire la rolul determinant al personalitatii in istorie.
Alaturi de acesta, trebuie mentionat numele marelui savant M. N. Lomonosov (1711-1765), autor la randul sau a unei lucrari intitulate Istoria vechii Rusii si a carui pretuire pentru tarul Petru cel Mare a fost totala, considerandu-l un zeu al Rusiei.
In sfarsit, un loc aparte in istoriografia rusa, il ocupa A. N. Radiscev (1749-1802) in sensul ca, prin lucrarile sale si prin intreaga sa activitate, s-a situat pe pozitii opuse istoriografiei de curte, criticand tarismul si promovand ideile lui J .J. Rousseau. A scris Calatorie de la Petersburg la Moscova si Cuvant despre Lomonosov. Datorita persecutiilor, in cele din urma s-a sinucis, destinul sau tragic fiind comparat cu tragedia pe care el insusi si-o imagina despre Rusia.
De retinut:
- descrierea Iluminismului european;
- principalii reprezentanti in Franta, Anglia, Italia si Germania;
- preocuparile iluministe pentru filosofia istoriei;
- Iluminismul istoriografic in Europa Centrala, Estica si Sud-Estica.
