Miscarea de eliberare in primii ani dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial

MISCAREA DE ELIBERARE IN PRIMII ANI DUPA INCHEIEREA CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

Aparitia procesului de decolonizare dupa incheierea celei de-a doua conflagratii mondiale a fost unul din fenomenele care au marcat pe termen lung istoria secolului XX. Decolonizarea si revolutia au modificat spectaculos harta politica a globului. Numarul de state independente din Asia, recunoscute pe plan international a crescut de cinci ori . In Africa, unde in 1939 era un singur stat liber, acum erau cincizeci. Chiar si in America, remarca Eric Hasbawin, unde decolonizarea timpurie din secolul al XIX lea avusese drept rezultat aparitia a vreo douazeci de state libere, acum s-au mai adaungat vreo zece. (1; 400)

Decolonizarea, intelegind prin aceasta prabusireaea dominatiei coloniale a fost in primul rind o consecinta majora a celui de-al doilea razboi mondial dar si rezultatul luptei de eliberare a popoarelor asuprite si al afirmarii in sistemul relatiilor internationale a unor principii morale si democratice. In acest sens, un rol de maxima importanta l-au avut principiile lansate prin Cartha Atlanticului.

Articolul 3 al Chartei mentiona: " Ei (Roosevelt si Churchill - n.a) respecta dreptul ce are fiecare popor de a alege forma de guvernamint sub care vrea sa traiasca; ei doresc sa fie redate drepturile suverane si liberul execitiu de guvernare celor care au fost privati de ele prin forta" (2; 323). Astfel Marea Britanie este nevoita sa propuna din 1944, un statut de independenta Indiei. In Africa de Nord intrasigenta metropolei

radicalizeaza si consolideaza curentele nationaliste ostile prezentei franceze. Africa neagra, care a contribuit masiv la efortul de razboi, s-a aratat sensibila la discursurile eliberatoare ale ONU. Anticolonialismul a progresat din 1945, impulsionat din motive diferite de cele doua superputeri care s-au confruntat in perioada razboiului rece - SUA si URSS. Intre AUF si ASO edificiul colonial britanic s-a surpat, chiar daca Londra a reusit sa mentina cea mai mare parte a fostelor sale posesiuni in cadrul Commanwealth-ului. Daca Franta n-a reusit sa evite decolonizarea fara varsari grele de singe, Indonezia s-a eliberat de sub dominatia olandeza, de exemplu, intr-un mod mai putin singeros.

Primele seisme care vor anunta destructurarea sistemului colonial sint percepute de opinia publica si lumea politica, in special, inca din perioada de sfirsit a razboiului mondial.

In Asia de Sud - Est dupa infringerea Japoniei, europenii nu mai reusesc sa restabileasca ordinea anterioara ocuparii statelor din zona de catre militarismul japonez. India, dintre toate coloniile Asiei, cerea drepturi de consultare si reprezentare in deciziile care o priveau inca de la izbucnirea conflictului Partidul Congresului din India a reprosat Marii Britanii de a fi tirit tara in razboi fara ca reprezentantii acesteia sa fi fost consultati. In Africa de Nord si orientul Apropiat razboiul a reactivat miscarile nationaliste ai caror lideri se impun tot mai pregnant in fruntea luptei de eliberare nationala. In Africa neagra apar elite capabile sa impuna puterilor coloniale reconsiderarea raporturilor metropola - colonie.

In ASIA, asa cum s-a mentionat, procesul de eliberare materiala s-a consolidat. In India in timpul conflictului mondial s-au format doua curente: cel al lui Gandhi, favorabil unei colaborari cu Japonia in schimbul proclamarii imediate a independentei; cel care avea in fruntea sa pe Nehru, partizan al luptei antijaponeze si al aminarii chestiunii independentei pina dupa sfirsitul razboiului.

In noiembrie 1945, in India au avut loc alegeri care au divizat lumea politica insa acestea n-au afectat lupta antibritanica . In aceste conditii guvernul de la Londra a dat publicitatii, dupa conferinta de la Simla (iulie 1945), o declaratie in care se precizau conditiile trecerii Indiei de la situatia de colonie la cea de dominion

Un moment semnificativ privind viitorul Indiei l-a reprezentat declaratia facuta de J Nehru in Adunarea Constituanta rezultata in urma alegerii din iunie 1946, prin care a subliniat necesitatea independentei pentru India. La 3 iulie 1947 parlamentul englez a votat actul de independenta pentru India.

La 15 august India si Pakistanul au fost declarate doua state independente in cadrul Commanweath-ului. In 1948 s-a publicat proiectul de Constitutie ce va fi votat in anul urmator. Adunarea Constituanta a hotarit ca India sa ramina in cadrul Imperiului Britanic. primul presedinte al Indiei a fost Sri Rajendra Prasad. Unul din obiectivele

cele mai importante ale noului stat independent a fost inlaturarea dominatiei straine din unele teritorii indiene (3; 327).

Astfel printr-un acord cu Franta semnat la 28 mai 1956 au reintrat in componenta statului Indian Pondicherry, Karikal, Jenan si Mahe. Desi Portugalia sa opus, in cele din urma teritoriile: Goa, Daman si Dea au fost eliberate.

Populatia musulmana din fosta colonie India s-a constituit in intr-un stat nou Pakistanul (14 august 1947). Dupa separarea de Uniunea Indiana evolutia Pakistanului a fost contradictorie si complexa. Dupa mai multi ani de framintari politice interne s-a reusit adoptarea unei Constitutii ( 2 martie 1956) care a pus bazele unui stat musulman federativ in frunte cu generalul Iskander Mirza. Pe fondul luptei pentru autonomia Bengalului si a interventiei Indiei in disputa se ajunge la razboiul de 13 zile in urma caruia pe harta Asiei mai aparea la 16 decembrie 1971 un stat independent - Republica Populara Bangladesh -.

In Asia de Sud Marea Britanie a incercat sa rezolve problemele cerute de populatiile aflate sub dominatia ei dar fara sa meagra pina la capat. Desi in decembrie 1946 guvernul britanic a reusit sa impuna un statut de autonomie Birmaniei elitele politice din aceasta tara continua lupta si la 17 octombrie 1947 acesta este obligat sa recunoasca independenta noului stat : Republica Uniuni Birmane. Acest fapt agita spiritele in Ceylon care repune in discutie planul Sanlbury din 1945, care introducea , de fapt, Constitutia Britanica in insula.

Pentru a evita tensiunile Londra a proclamat autoguvenarea completa (dec.1947) pentru Ceylon in cadrul Commanwalth-ului. Datorita resurselor materiale pe care Malayezia le detinea, (staniu, cauciuc) guvernul britanic a facut tot ce-a fost posibil pentru a-si mentine controlul in aceasta tara. Astfel, de abia in anul 1957 a luat nastere, in urma unui lumg conflict dintre nationalisti si administratia britanica, federatia Malayezei. Un an mai tirziu Singapore obtine autonomia.

Mai greu s-a obtinut independenta Indoneziei. Dupa capitularea Japoniei, seful partidului national din Indonezia a proclamat independenta tarii (17 august 1945)

Preocupata de a-si mentine interesele in arhipelag Olanda a organizat doua "operatiuni de politie" impotriva tinerei republici (3; 136). Prin acordurile din 16 noiembrie 1946 olandezii au recunoscut noul regim din insule (Jara si Sumatra) si au admis constituirea Statelor Unite ale Indoneziei, asociate Olandei. Nemultumita de regimul din tara, Olanda va interveni succesiv in Jara si Sumatra (iulie 1947 si ianuarie 1948) . Interventia ONU dar si a celor doua superputeri URSS si SUA obliga Olanda sa accepte in decembrie 1949 independenta Statelor Unite ale Indoneziei (4; 530) .

Statele din Indonezia si-au obtinut independenta in urma unor razboaie dure si de lunga durata. La Honoi, pe 2 septembrie 1945, a fost proclamata - Republica Democratica Vietnam. Un guvern sub presedentia lui Ho-Si-Min, sub protectie americana il sileste pe imparatul Bao Dai sa abdice. Peste putin timp englezii au ocupat sudul tarii, iar trupele generalului Chiang Kai Shi - nordul. Franta intervine si ea si propune o solutie politica crearea unui stat alcatuit din Cochiarchina, Cambodgia si Laosul sub suveranitate franceza. Guvernul Vietmih-ului nu accepta compromisul , decid independenta. Se declansaza un razboi de decolonizare, Francezii detineau orasele si cea mai mare parte a regiunilor vitale ale tarii. Vietnamul duce un razboi de guerila obtinind in cele din urma, controlul asupra unor importante regiuni (5; 40).

Franta a cautat sa gaseasca o personalitate non comunista capabila sa atraga in jurul ei majoritatea populatiei si care sa accepte "Compromisul". Acesta s-a gasit in persoana fostului imparat Bao Dai. Prin acordurile de la d' Along Franta acorda independenta (5 iunie 1948). Acordurile similare s-au semnat si cu Laosul si Combodgia, recunoscute ca asociate (4; 532) .

Incepind cu 1950, conflictul s-a internationalizat. China intervine in ajutorul guvernului vietnamez. Acesta declanseaza operatiuni ofensive de mare amploare. In 1952 generalul Giap infringe trupele franceze din Tonkin, Annam si Lass. In aprilie 1953 este incercuita delta Tankineza. Trupele franceze, chiar si cu ajutorul acordat de SUA, nu pot rezista. Infringerea si dezintegrarea " Uniunii Franceze" din Indochina nu poate fi evitata. Acordurile semnate in iulie 1954 la Geneva de presedintele Consiliului Pierre Mendes France pun capat razboiului. Vietnamul a fost impartit in doua state: la Nord de paralela de 17 " Republica Democratica Vietnam; la sud un guvern prooccidental condus de Ngo - Dinh Diens. Au fost prevazute alegeri pentru 1956 care sa permita populatiei sa se pronunte in legatura cu unificarea tarii. Laosul si Combodgia au devenit independente. In anii urmatori, incepind cu 1957 intre cele doua Vietnam-uri ca si in Laos si Cambodgia a inceput un razboi civil intre comunisti sustinuti de URSS si nationalisti prooccidentali.

Cind au debarcat in insula Luzon, in ianuarie 1945, trupele americane au gasit vaste teritorii eliberate de sub ocupatia japoneza , de fortele filipineze. tara era scindata in doua curente: comunist si nationalist. Dupa ce Congresul SUA a stabilit relatii econimice si a proclamat independenta Filipinelor (aprilie 1946) parlamentul dominat de liberali a proclamat independenta alegind in fruntea statului pe Manuel Roxas.

Fortele controlate de comunisti si nemultumite de tratamentul acordat tarii de catre SUA (tratament egal cu al filipinezilor in exploatare a resurselor, baze militare pe timp de 9 ani, etc.) au declansat lupte impotriva guvernului. Acesta a desfasurat, cu succes o ofensiva " Operatia celor patru trandafiri" care s-a incheiat in 1953 cu infringerea comunistilor.

In AFRICA prabusirea sistemului colonial a imbracat forme diferite si s-a caracterizat prin complexitate. EGIPTUL dupa infringerea fortelor a cunoscut crestere furtunoasa a luptei pentru cucerirea independentei.Conducerea luptei o avea Frontul National. In perioada 1945 - 1951 au avut loc ample demonstratii impotriva englezilor.

Tensiunile au crescut considerabil in timpul razboiului israelian (mai 1948 - februarie 1949) cind au loc mari manifestatii care au continuat si ulterior. In aceste conditii parlamentul egiptean a pus in discutie la 8 octombrie 1951 clauzele Tratatului din 1936 si acordurile din 1899 privind condominismul asupra Sudamului. Aceasta actiune a declansat o veritabila criza. Anglia a declarat ca refuza sa ia in considerare o denuntare unilaterala a acordurilor si a trimis intariri in Egipt. SUA, Franta , Anglia si Turcia au propus crearea unei forte comune pentru apararea Suezului. Egiptul a refuzat planul si situatia parea fara iesire (4; 513). Egiptul a denuntat pe 15 octombrie 1951 tratatul din 1936 si acordurile din 1899 iar Faruk s-a intitulat rege al Egiptului si al Libanului. Anglia a spart fortele. Proteste si ciocniri de strada care au culminat cu o lupta inversunata desfasurata la Ismailia (25 ian 1952) soldata cu morti si raniti. Regele Faruk a incercat sa tempereze situatia demitind guvernul. Incercarile urmatoarelor sase guverne de a " normaliza" situatia au esuat.

In aceste imprejurari organizatia "Ofiterii liberi" au dat o lovitura de stat (26 iulie 1952) si au preluat puterea. La 18 iunie a fost abolita monarhia si s-a proclamat republica in frunte cu generalul Mahomed Naguib, insa adevarata conducere o avea Gamol Aldel Nasser. La 19 octombrie 1954 s-a semnat acordul egipteano-englez prin care se anula Tratatul din 1936 si se proclama retragerea fortelor britanice pina in 1956.

Dupa eliberarea Tunisiei de sub ocupatia trupelor italo-germane Franta incercat sa o readuca la statutul anterior cedind doar la unele reforme minore. In aceasta situatie la inceputul anului 1952 s-a declansat o puternica greva generala cu caracter insurectional. In fata rezistentei tunisiene Franta a semnat un acord cu guvernul tunisian prin care i se acorda autonomie, Parisul exercitind in continuare controlul asupra problemelor apararii nationale si a politicii externe. Populatia n-a fost multumita cu oferta Frantei si demonstratiile au continuat. In urma unor noi tentative cu Parisul la 20 martie 1956 s-a semnat protocolul cu privire la independenta Tunisiei. Tratatul din 1881 si 1883 privind protectoratul francez asupra tarii au fost anulate Tunisia devenind un stat independent. La 12 noiembrie acelasi an Tunisia a fost primita in ONU.

In MAROC lupta pentru eliberare nationala s-a declansat inca din perioada ocupatiei hitleriste cind patriotii marocani au luptat cot la cot cu francezii impotriva Axei Insa cind Partidul Independentei din Maroc a cerut la 11 ianuarie 1944 lichidarea protectoratului francez instaurarea unei monarhii constitutionale si intrarea tarii in ONU francezii au declansat represiunea. In aprilie 1951 s-a creat Frontul National Marocan, care a condus la amplificarea luptei anticoloniale. Rezidentul Francez in Maroc a luat masuri energice. A detronat pe regele Mahomed al V lea exilindul si a dizolvat guvernul inlocuindul cu unul docil. Lupta impotriva francezilor a continuat si Parisul a fost obligat sa incheie la 2 noiembrie 1955 unele acorduri cu Marocul pe baza formulei " independenta in independenta". Tratativele ulterioare au condus la semnarea declaratiei de independenta a Marocului (2 martie 1956). Peste citeva saptamini Spania a fost nevoita sa recunoasca si ea independenta Marocului.

La 1 ianuarie 1957 orasul Tanger a fost inclus in componenta Marocului, incheindu-se lupta pentru independenta si unificare.

In ALGERIA lupta de eliberare nationala a cunoscut o intensificare dupa 1942 cind 56 de nationalisti algerieni in frunte cu Ferhat Albas au publicat Manifestul poporului algerian prin care se cerea lichidarea regimului colonial. Instalarea la Algeri a Comitetului Francez de Eliberare Nationala condus de generalul Ch de Goulle au spulberat iluziile algerienilor. Guvernul provizoriu francez a promis si s-a angajat la o serie de reforme cu caracter limitat (1944) insa algerienii doreau reforme radicale. In primavara anului 1945 manifestatiile antifranceze si nationaliste au capatat caracterul unor revolte armate. Franta a intervenit dar pina la 12 mai acestea au fost inabusite cu pierderi grele din partea algerienilor.

In primavara anului 1946 lupta s-a intensificat prin crearea "Uniunii Democratice a Manifestului Algerian" si a Miscarii pentru Triunful Libertatilor Democratice, care s-au angajat plenar in obtinerea independentei. Constitutia adoptata in toamna anului 1946, potrivit careia Algeria raminea unitate administrativa a Uniunii Franceze, iar puterea apartinea guvernatorului francez, a nemultumit si mai tare populatia. In decembrie 1947 in muntii Kabyliei si Aures s-au constituit primele grupe de rezistenta armata. La 10 octombrie 1954 s-a creat Frontul de Eliberare Nationala condus de un Consiliu National al Revolutiei Algeriene.. Rascoala armata se transforma in razboi de eliberare nationala. In toamna anului 1955 ia fiinta Armata de Eliberare Nationala care va numara, un an mai tirziu, peste 60.000 de oameni si va controla circa o treime din teritorul algerian.

Esuarea fortelor franceze declansata in toamna anului 1957 va produce o criza politica in Franta si deterioreaza pozitia internationala a statului. Incapacitatea elitei publice franceze de a solutiona conflictul va produce paralizia institutiilor, caderea celei de-a IVa Republici Franceze (13 mai 1958) si riscul unui razboi civil in Franta (3; 317). In aceasta situatie generalul de Gaulle revine in viata politica. Dupa victoria in alegeri gaullistilor, el este ales presedinte al celei de-a V a Republici. Sarcina sa principala a fost de a pune capat conflictelor din Algeria. In septembrie 1959 generalul de Gaulle recunoaste Algeriei dreptul la autodeterminare iar in iunie anul viitor s-a pronuntat pentru deschiderea tratativelor cu guvernul provizoriu al Republicii Algeria.

Primele negocieri au esuat. Deteriorarea pozitiei internationale a Frantei ca si intensificarea luptei desfasurate de A.E.N. au determinat Parisul sa reia negocierile la 20 mai 1961. La 18 martie 1962 Algeriei i s-a recunoscut independenta. La 8 octombrie 1962 tinara republica a devenit membra a ONU.