|
|
|
Secolul I a reprezentat un declin evident pentru istoriografia romana. Explicatia pentru faptul ca nu mai intalnim la Roma scrieri istorice de anvergura poate fi pusa in legatura cu evolutia regimului politic, strict, despotic, tiranic, unde vechile libertati dispar. Apare insa o bogata literatura memorialistica si pamflete care lovesc in puterea centrala. Odata cu domniile lui Nerva si Traian situatia se va schimba, dar istoriografia nu isi va mai recapata statutul din perioada republicii.
In aceasta conjunctura apare al doilea mare istoric roman Tacitus (55-120). El a urcat repede treptele demnitatilor politice romane fiind quaestor, praetor, propraetor guvernand probabil o provincie de pe Rin, daca ne gandim la buna cunoastere a popoarelor germanice. Reintors la Roma este martor, ca membru al Senatului, la teroarea declansata de Domitian. In 97, sub domnia lui Nerva, devine consul dupa care o lunga perioada se va retrage din viata politica, timp in care isi va redacta cea mai mare parte a operei. Prima lucrare a lui Tacitus, De vita et moribus Iunii Agricolae, scrisa in 97-98 este un panegiric al socrului sau, guvernator al Britaniei. A doua scriere, Germania (98-99), este o monografie a triburilor germane si in acelasi timp si o lucrare cu evidenta tenta politica prin care autorul atrage atentia asupra pericolului pe care il reprezinta aceste populatii pentru Roma. Prima mare istorie a lui Tacitus este Historiae, inheiata in 110. In aceasta lucrare este tratata perioada 69-96, in 14 carti din care ni s-au pastrat doar primele patru. In 115 a terminat si a doua opera importanta, Annales, in 16 carti tratand istoria romana intre anii 14-68. Din aceasta lucrare s-au pastrat integral doar 9 carti si fragmente din alte trei.
La un prim contact cu structura operei lui Tacitus frapeaza naratiunea; Tacitus este un magician al stilului si un poet al limbajului. Opera sa nu este numai o istorie redactata intr-un stil elegant, ci si fictiune alcatuita ca atare la toate nivelurile. Viziunea pe care o impune Tacitus prin aceste lucrari este cea a unui reporter, dar nu exclude comentarea frecventa, pasionala a faptelor prezentate ceea ce atrage cititorul si este o modalitate adecvata de obtinere a asumarii evenimentelor. Autorul participa direct la faptele prezentate si face ca exaltarea sau protestul in fata spectacolului politic sa devina parte a constructiei narative. Naratiunea este dominata de dramatism, iar faptele se supun unei conceptii teatrale asupra istoriei.
Desi Tacitus afirma ca va scrie istorie "sine ira et studio" este in realitate un istoric foarte subiectiv. Cei mai multi imparati, si mai ales Tiberius si Nero, apar ca niste adevarati monstri, viciosi si insetati de sange, intr-o viziune care a fost mult discutata si condamnata. Prin acesta "insiruire" de portrete Tacitus nu urmareste sa analizeze politica imperiului, ci doar sa redea viata tragica a unor personalitati si astfel sa ofere pilde moralizatoare contemporanilor. Desi in lucrarile sale primeaza scopul moral, Tacitus nu ignora fenomenul cauzal. Actiunile sunt provocate unele de altele relevand frecvent o cauzalitate evenimentiala, foarte fin sunt analizate, insa, si cauzele psihologice. El preia de la Polybios triada: cauza (factori etici, psihologici), inceput (factori politici, geografici) si pretext. In concluzie, Tacitus ramane unic in istoriografie, nimeni nu a mai scris astfel, nici inainte, nici dupa el.
Linistitul secol al Antoninilor ar fi putut sa fie mai benefic pentru scrierea istoriei decat cel ce l-a precedat. A fost insa numai o iluzie pentru ca exceptandu-l pe Suetonius (cca.75-?), autorul celebrei lucrari De vita Caesarum (120) in care se succed biografiile conducatorilor romani de la Caesar la Domitian, alti istorici de anvergura nu a mai dat acest timp. Cartea lui Suetonius este bine documentata folosind multe documente de arhiva si scrisa intr-un stil nu lipsit de calitati literare. Autorul uzeaza de critica surselor primare: inscriptii, arhive imperiale, Acta Senatus, Acta diurna, pamflete si incearca prin biografie sa realizeze o istorie completa a Romei. Fiecare biografie este prezentata dupa un plan asemanator: prezentarea familiei, copilaria personajului, faptele deosebite politice si militare, trasaturile de caracter (pozitive si negative) si imprejurarile mortii. Prin aceasta lucrare autorul nu manifesta intentia de a tine lectii de morala, este poate singura lucrare amoralizatoare din istoriografia romana, ci intentia de a nu lasa nimic nespus.
Documente:
I. "XCIII. Inainte de a ajunge la Istru, Darius ii supune mai intai pe getii care se cred nemuritori, caci tracii care au in stapanirea lor Salmydessos si care locuiesc la miazanoapte de Apollonia si de orasul Mesembria- numiti skyrmiazi si nipsei- I s-au inchinat lui Darius fara nici un fel de impotrivire. Getii insa, care luasera hotararea nesabuita a a-l infrunta, au fost robiti pe data, macar ca ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci.
XCIV. iata in ce chip se socot ei nemuritori; credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Yamolxis- divinitatea lor- pe care unii il cred acelasi cu Gebeleizis. Tot in al cincilea an arunca sortii, si intotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sortul il trimit cu solie la Zamolxis, incredintandu-I de fiecare data toate nevoile lor.
Trimiterea solului se face astfel: cativa dintre ei, asezandu-se la rand, tin cu varful in sus trei sulite, iar altii, apucandu-l de maini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, il leaga de cateva ori si apoi facandu-I vant, il arunca in sus peste varfurile sulitelor. Daca, in cadere, omul moare moare strapuns, raman incredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci il invinovatesc pe sol, hulindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut ii spun solului cat mai e in viata. Cand tuna si fulgera, tracii despre care este vorba trag cu sagetile in sus, spre cer, si isi ameninta zeul, caci ei nu recunosc vreun alt zeu afara de al lor.
XCV. Dupa cate am aflat de la elenii care locuiesc in Hellespont si in Pont, acest Zamolxis, fiind om ca toti oamenii, ar fi trait in robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, castigandu-si libertatea, ar fi dobandit avutie multa si dobandind avere, s-a intors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viata de saracie crunta si erau lipsiti de invatatura, Zamolxis acesta, care cunoscuse felul de viata ionian si moravuri mai alese decat cele din Tracia, ca unul ce traise printre eleni si mai ales alaturi de omul cel mai intelept al Elladei, langa Pythagoras, a pus sa I se cladeasca o sala de primire unde-I gazduia si-I ospata pe cetatenii de frunte; in timpul ospetelor, ii invata ca nici el, nici oaspetii lui si nici urmasii acestora in veac nu vormuri, ci se vor muta numai intr-un loc unde traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile. In tot timpul cat isi ospata oaspetii si le cuvanta astfel, puse sa I se faca o locuinta sub pamant. Cand locuinta ii fu gata, se facu nevazut din mijlocul tracilor, coborand in adancul incaperilor subpamantene, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. In al patrulea an se ivi insa iarasi in fata tracilor si asa ii facu Zamolxis sa creada in toate spusele lui. Iata ce povestesc elenii ca ar fi facut el.
XCVI. Cat despre mine, nici nu pun la indoiala, nici nu cred pe deplin cate se spun despre el si locuinta lui de sub pamant; de altfel, socot ca acest Zamolxis a trait cu multa vreme mai inaintea lui Pythagoras. Fie ca Zamolxis n-a fost decat un om, fie ca o fi fost intr-adevar vreun zeu de prin partile Getiei, il las cu bine. Asadar, getii care duc astfel de viata, fiind supusi de persi, urmara si ei grosul ostirii."
Herodot, Istorii, Ed.Stiintifica: Bucuresti, 1961, cartea a IV-a, pp.345-346
II. "34 (1) In aceiasi iarna, atenienii, practicand un obicei stramosesc, au facut, pe cheltuiala statului, morminte pentru cei cazuti in primul an de razboi.(8) Pentru acesti primi cazuti, a fost ales sa vorbeasca Pericles, fiul lui Xanthippos. Si, cand a venit momentul, trecand de la mormant pe o tribuna inalta, pentru a fi auzit de cat mai mult popor, a spus urmatoarele:
39 (1) Ne deosebim de acesti dusmani si in ceea ce priveste pregatirile militare. Astfel, noi le deschidem cetatea tuturor si nu exista invatatura sau spectacol de la care sa oprim pe cineva sa ia parte, izgonind pe straini de teama ca nu cumva, nefiind ascunse, sa le priveasca vreun dusman si sa traga foloase; fiindca noi nu ne bizuim atat pe fasturi amagitoare, cat pe entuziasmul cu care savarsim faptele; in ceea ce priveste educatia, lacedemonienii cauta inca de tineri, prin exercitii obositoare, deprinderea de a fi curajosi, ce cand noi, desi ducem o viata mai destinsa, nu infruntam de loc mai putin curajos decat ei primejdiile de acelasi fel. (2) Dovada: nici lacedemonienii nu fac expeditii in tar noastra in grupuri, ci in masa, nici noi cand navalim in tara vecinilor, nu invingem de cele mai multe ori greu in lupta, pe taram strain, pe cei care isi apara pe ai lor. (3) Nici un dusman nu s-a intalnit undeva cu armata noastra concentrata in masa, din pricina grijii pe care o avem pentru flota si pentru ca trimitem la multe treburi, pe uscat, ostasi dintre noi insine. Iar daca lacedemonienii se iau la lupta cu o parte din armata noastra, cand biruie pe cativa dintre noi se falesc ca n-au pus pe fuga pe toti, iar cand sunt infranti socotesc c au fost infranti de intreaga armata. Desigur, daca voim sa infruntam primejdiile mai mult cu buna dispozitie sufleteasca decat cu exercitii obositoare si nu atat cu barbatia impusa de legi, cat cu taria caracterelor, avem avantajul de a nu sucomba la durerile viitoare, iar cand le vom infrunta, nu ne vom arata mai lipsiti de curaj decit aceia care se obosesc mereu, si se va vedea ca cetatea va fi admirata, si in ceste privinte si in altele.
40 (1) Iubim frumosul, ducand o viata simpla, si filozofam fara sa ne molesim. Ne folosim de bogatie mai mult ca ajutor pentru fapta decat ca podoaba pentru cuvantare, iar a-si recunoaste saracia nu-I pentru nimeni o rusine, ci este mai rusinos sa nu cauti s-o inlaturi prin fapta. (2) Aceiasi oameni au grija, in acelasi timp, si de treburile particulare, si de cele publice, si altii care sunt ocupati cu alte indeletniciri, pot sa cunoasca fara lipsuri treburile publice, deoarece noi singuri nu socotim inactiv pe cel care nu ia parte la chivernisirea acelor treburi, ci-l numim inutil pentru stat; apoi noi insine decidem asupra treburilor publice si cautam sa ne dam socoteala asupra lor si nu socotim ca discutiile sunt o paguba pentru fapte, ci lipsa de lamurire prin discutii facute mai inainte de a porni la infaptuirea a ceea ce trebuie. (3) Caci, in mod deosebit, noi, aceiasi, avem obiceiul de a fi indrazneti la fapta si de a reflecta asupra celor ce vom intreprinde; acest obicei, altora le produce: lipsa de lamurire- indrazneala, iar reflexiunea - ezitare. Pe buna dreptate ar putea fi socotiti foarte tari la suflet aceia care cunosc foarte lamurit si primejdiile, si placerile si care, din aceasta pricina, nu se dau in laturi de la infruntarea primejdiilor. (4) Si in ceea ce priveste virtutile suntem cu totul opusi multora, deoarece ne castigam prieteni nu primind, ci facand servicii. Si este mai capabil cel care face un serviciu sa-si pastreze recunostinta altuia, ca fiindu-I datorata prin bunavointa aceluia caruia I-a facut serviciul, pe cand cel care datoreaza un serviciu este mai putin zelos, stiind ca raspunde printr-o fapta virtuoasa nu ca sa-si atraga recunostinta, ci ca sa-si achite o datorie. (5) Si noi singuri facem servicii, fara constrangerea temerii, nu gandindu-ne la interes, ci avand siguranta libertatii.
41 (1) Intr-un cuvant, pot sa spun ca si intreaga cetate este o educatoare a Eladei, si ca, dupa parerea mea, fiecare barbat de la noi ar putea sa-si mladie corpul, fara ajutorul cuiva, cu dibacie si gratie, in cele mai multe feluri de ocupatii. (2) Iar dovada ca aceste afirmatii nu sunt o podoaba a discursului in imprejurarea de fata, ci dovada faptelor, o constituie insasi puterea cetatii, pe care a dobandit-o cu aceste insusiri. (3) singura cetatea noastra, dintre cetatile de astazi, se dovedeste in actiune, mai presus de faima pe care o are, si ea singura nu se indigneaza cand o ataca cineva, gandindu-se de la cine sufera, nici nu face pe supusii sai sa se manie ca sunt condusi de oameni nevrednici.
(4) Manifestandu-ne puterea prin mari dovezi, putere care nu este lipsita nici de martori, vom fi admirati si de contemporani, si de posteritate si nu vom avea nevoie nici de un Homer, care sa ne laude, nici de altul care, in prezent sa ne desfete prin versuri, caci adevarul va inlocui fictiunea faptelor, ci noi am fortat toate marile si tarile sa fie accesibile indraznelii noastre si peste tot am temeinicit monumente nepieritoare ale faptelor noastre rele si bune. (5) Pentru o astfel de cetate au murit acestia, luptand cu noblete, pentru ca voiau sa nu le fie rapita si deci este firesc ca oricare dintre cei ramasi sa doreasca sa se straduiasca pentru ea.
Thucydides, Razboiul peloponesiac, Bucuresti: Editura Stiintifica, 1966, Cartea a II-a, pp.256-59
III. " Imi dau foarte bine seama ca unii vor fi nedumeriti pentru ce, intrerupand continuarea firului povestirii, am amanat pana in acest moment darea de seama despre constitutia romana. Ca aceasta parte a planului general era pentru mine inca de la inceput unul dintre obiectivele necesare, cred ca am facut limpede cunoscut in multe locuri si mai ales la inceputul si in introducerea istoriei, in care am spus ca, pentru cititorii lucrarii, cel mai frumos si mai folositor rod al operei noastre este acela de a cunoaste si a afla cum si datorita carui fel de constitutie aproape toate tarile de pe pamantul locuit au fost invinse si au cazut sub o singura putere, aceea a romanilor, in mai putin de cinzeci si trei de ani, ceea ce nu se stie sa se fi intamplat mai inainte. Odata invederata aceasta, n-am vazut moment mai potrivit decat cel prezent pentru cercetarea si probarea celor ce urmeaza sa fie spuse despre constitutie. Caci constitutia trebuie observata in acelasi fel in care in viata particulara oamenii obisnuiesc sa-si faca o parere despre barbatii rai sau virtuosi; ori de cate ori isi propun sa se pronunte exact, nu examineaza momentele linistite si fara primejdie din viata, ci peripetiile nenorocoase si succesele norocoase, socotind ca singura piatra de incercare a unui om desavarsit este faptul de a putea suporta cu bravura si noblete schimbarile totale ale soartei. De aceea, nevazand ce schimbare s-ar putea gasi mai radicala si mai mare decat cea care s-a petrecut la romani in vremea noastra, am rezervat pentru aceasta imprejurare argumentarea in favoarea celor spuse mai sus. Dar se va putea cunoaste marimea schimbarii din acestea.
Ceea ce incanta si aduce folos celor doritori de invatatura este tocmai cercetarea cauzelor si a ceea ce este mai de seama in fiecare moment istoric. Structura constitutiei unui stat trebuie socotita cea mai insemnata cauza a reusitei sau a nereusitei oricarei actiuni. Caci din ea, ca dintr-un izvor, nu numai ca tasnesc toate planurile si inceputul oricaror lucrari, dar tot din ea se trage si sfarsitul.'
Polybios, Istorii, Bucuresti: cartea a VI-a, (fragmente), pp.461-62
IV. ".Apoi rugamintile fura indreptate spre Tiberius. Si el vorbea multe si de toate, despre marirea imperiului, despre persoana sa neinsemnata. "Numai mintea divinului Augustus- spunea el- a fost in stare sa faca fata unei sarcini atat de grele; el chemat de Augustus ca partas la carmuire, in urma incercarilor a invatat cat de grea este povara carmuirii intregului imperiu si cat de supusa este ursitei. De aceea intr-un stat care se bizuie pe atatia barbati straluciti, sa nu se lase sarcinile pe umerii unuia singur; mai multi vor indeplini mai lesne sarcinile statului prin intovarasirea la munca.
O astfel de cuvantare invedera mai mult falsa modestie decat buna -credinta. Chiar si pentru lucruri pe care nu tinea sa le tainuiasca, Tiberius rostea intotdeauna, fie din fire, fie din obisnuinta, cuvinte in doi peri si greu de inteles. Chiar si cu acest prilej se straduia sa isi ascunda cu desavarsire simtamintele sale; ingaima vorbe mai mult nedeslusite si cu doua intelesuri, astfel ca nu se mai stia despre ce este vorba.
In asemenea imprejurari, in vreme ce senatul lua cele mai josnice atitudini, Tiberius lasa sa se inteleaga ca, desi nu e volnic sa ia asupra-si conducerea intregului imperiu, totusi dansul e gata sa-si ia raspunderea oricarei parti care I se va incredinta. Atunci Asinius Gallus ii zise: "Te intreb , Caesar, ce parte din treburile statului vrei sa ti se incredinteze?" Inmarmurit de aceasta neasteptata intrebare, Tiberius amuti cateva clipe; apoi, recapatandu-si sangele rece, raspunse ca un simtamant de modestie il opreste sa aleaga sau sa refuze o parte dintr-o sarcina de care ar voi sa fie mai degraba pe de-a-ntregul scutit. Gallus lua din nou cuvantul (caci citise pe fata lui Tiberius suparare). "Rostul intrebarii- spuse el- n-a fost anume ca sa se desparta ceea ce nu se poate desparti, ci ca sa se vada lamurit din insasi marturisirea ta ca unul singur este corpul republicii si ca de o singura minte trebuie carmuit." Adauga apoi cuvinte de lauda pentru Augustus, iar lui Tiberius ii aminti propriile-I biruinte in lupte si atatea stralucite fapte savarsite in viata civila de-a lungul atator ani. Cu toate acestea, Gallus tot nu izbuti sa-I potoleasca mania: Tiberius ii purta mai mult pica, fiindca in urma casatoriei lui cu fiica lui M.Agripa, Vipsania, care fusese candva sotia lui Tiberius, Asinius Gallus avusese nazuinte mai mari decat un simplu cetatean si apoi mostenise si firea semeata a tatalui sau, Asinius Pollio."
Cornelius Tacitus, Anale, Opere III, Bucuresti: Ed.Stiintifica, 1964, Cartea I, pp.85-86
Test de autoevaluare:
1. Analizati primul document si stabiliti care este imaginea getilor in Istoriile lui Herodot.
2. Analizati al II-lea document si urmariti elementele care intra in compunerea reprezentarii atenienilor in discursul fictiv atribuit de Thucydides lui Pericle.
3. Realizati o paralela intre metodele de realizare in cele doua tipuri de reprezentari.
4. Pornind de la documentul al III-lea urmariti cum justifica Polybios analiza asupra constitutiei romane.
5. Care este tehnica de constructie a portretului la Tacitus?
Documentul al IV-lea va sta la baza analizei.
Tema de control:
Realizati o paralela intre lucrarea lui Herodot, Istorii si lucrarea lui Thucydides, Istoria razboiului peloponesiac.
Bibliografie :
Herodot, Istorii, Ed.Stiintifica: Bucuresti, 1961, cartea a II-a
Thucydides, Istoria razboiului peloponesiac, Ed. Stiintifica: Bucuresti, 1966, pp.147-173.
Polybios, Istorii, Ed.Stiintifica: Bucuresti, 1966, pp. 461-509
Titus Livius, De la fundarea Romei, Ed.Stiintifica: Bucuresti, 1959, cartea XXI
Lucian Boia, Mari istorici ai lumii, Ed. Universitatii din Bucuresti, 1978
Eugen Cizek, Istoria in Roma antica. Teoria si poetica genului, Teora: Bucuresti, 1998.
