|
|
|
Istoria Samurailor
Samurai este un termen care a fost folosit in Japonia pentru a desemna indivizi apartinind nobilimii militare. Cuvintul samurai este derivat din verbul japonez saburau (de unde a derivat si numele masculin 'Saburo') insemnind a servi. Samuraiul era literar servitorul unui nobil.
Istoric
Samuraiului, luptatorul medieval, i s-a atribuit statutul de model suprem si mereu actual al desavarsirii japoneze.
In secolul al XII-lea existau si razboinicii proveniti din randurile taranilor, dar acestia erau putini. Sefii lor, samuraii, erau stapanii satelor respective si vasalii directi ai shogunului. Sub comanda lor se aflau luptatori care inainte de a porni la lupta se parfumau, se machiau si isi innegreau dintii, obicei abandonat in anul 1870.
Ca vasali, samuraii datorau suzeranului lor fidelitate neconditionata si asistenta militara imediata, dupa care erau recompensati pentru serviciile prestate. Samuraiul purta doua sabii, una lunga (katana) si una scurta (wakizashi). Ei erau cei care-i aparau pe shogun si pe daimyo - nobilul feudal.
Normele cunoscute sub denumirea de codul "razboinicului" (Bushido), nu intotdeauna respectat, exaltau ideea de onoare, de respect fata de cuvantul dat, de sacrificiu pentru suzeran si de dispret fata de moarte. Esenta codului razboinicilor ramanea simtul datoriei. Codul onoarei si al devotamentului absolut pentru seniorul lor sau pentru imparat ii situeaza pe samurai in relatie cu cavalerii europeni din evul mediu, dar cu deosebirea ca din codul samurailor lipsea idealul religios.
Spre a evita umilinta captivitatii, iar mai tarziu spre a demonstra credinta fata de stapan, sau spre a protesta impotriva conduitei nedrepte a unui superior direct, a aparut obiceiul numit vulgar harakiri - care inseamna "a-ti spinteca burta" sau, cu un cuvant mai elegant, derivat din chineza, seppuku. Act voluntar in situatiile indicate mai sus, acest mod de sinucidere devenea obligatoriu cand, ca o favoare ce li se facea samurailor, acestia erau condamnati la moarte. Pentru infaptuirea sinuciderii se alegea un pumnal special, un anume cadru (in unele case medievale existau incaperi sau curti interioare anumit destinate) si se stabilea prezenta martorilor. Unul dintre martori, cel mai bun prieten, ii facea sinucigasului serviciul de a-l decapita sau de a-i taia carotida, dupa deschiderea abdomenului.
Samuraii cei mai bogati posedau resedinte vaste, putandu-i adaposti pe vasalii si pe razboinicii lor. Fortaretele erau constructii provizorii, abia in secolul al XVI-lea construindu-se castele fortificate din piatra, asemanatoare celor europene.
In razboi, samuraiul, calarind pe un cal, incarcat cu harnasamente grele si somptuoase, purta o armura facuta din placi de fier, coifuri de fier bogat decorate, incaltaminte din piele de urs, un arc mare, tolba cu sageti, un pumnal si una sau doua sabii. Nu lipsea niciodata din echipamentul unui samurai un steag si un evantai de care samuraiul se servea pentru ca gesturile lui sa para cat mai martiale cand dadea ordine trupei. Luptatorii simpli erau echipati mai usor, desculti sau cu sandale usoare de papura, purtau pantaloni scurti si jambiere groase de canepa si piele, o halebarda lunga, o sabie, unii avand si arc cu sageti. Pentru protectie aveau un scut de lemn mare si foarte greu. Un samurai trebuia neaparat sa stie sa cante la un instrument, de obicei flaut.
Inainte de inceperea luptei samuraiul cel mai curajos provoca la lupta un razboinic, de rang cat mai inalt, din tabara adversa. Adeseori, in caz de infrangere aveau loc sinucideri colective, sefii de clan obligand sute de razboinici, vasali si servitori sa-si ia viata. In unele cazuri, spre a fi un exemplu urmasilor, sinuciderile erau spectaculoase. Prizonierului de rang inalt i se permitea sa compuna un poem de adio, care apoi era trimis ca amintire familiei lui, impreuna cu capul sau cenusa prizonierului. Ceremonii religioase se oficiau in cinstea celor cazuti in lupta. Familia samuraiului decedat ii scria numele pe o tablita, pastrata apoi pe altarul casei. In gradina, sub o piatra de mormant, in locul corpului sau, pierdut pe campul de lupta, familia ingropa o suvita de par sau un obiect drag ce apartinuse razboinicului.
In Japonia, la inceputul epocii medievale normele de drept cutumiar erau diferite de la o regiune la alta. In general, seful familiei era acela care isi judeca si sanctiona membrii familiei si servitorii. Cand lipseau dovezi sau martori, o preoteasa-ghicitoare cazand in transa stabilea "adevarul". Incepand din secolul al XIII-lea, cel care judeca toate cauzele era samuraiul local, potrivit unor norme stabilite de guvernul shogunal. Pedepsele erau in functie nu numai de gravitatea delictului, ci si de pozitia sociala a vinovatului: cu cat aceasta pozitie era mai inalta, cu atat pedeapsa era mai severa.
Copiii razboinicilor purtau inca de mici o sabie de lemn si deprindeau de timpuriu manuirea arcului si calaritul. Ei erau in general educati si instruiti, in mod sumar, in familie.
Ceremonia casatoriei era simpla, constand in schimbul intre miri a trei cupe de sake, din care fiecare bea pe rand de cate trei ori. Casatoria nu se considera consumata decat dupa nasterea primului copil. In caz ca femeia era sterila, sotul isi putea lua in mod liber, fara acordul sotiei, o concubina. Putea si divorta, desi divortul era in genere detestat, sau putea sa-si repudieze sotia, caz in care copiii ramaneau la tata. Sotia putea sa se desparta de sot nu prin divort, ci fugind si adapostindu-se intr-o manastire, unde, daca ramanea trei ani, era considerata in mod legal divortata. Samuraii care nu isi puteau permite luxul de a intretine mai multe sotii, intretineau, fara ca cineva sa se scandalizeze, macar temporar o concubina ocazionala. In familiile samurailor femeia era respectata; ea conducea treburile casei si se ocupa de educatia copiilor. Cunostea manuirea arcului si a halebardei, luptand la nevoie alaturi de sot.
Incepand din secolul al XIV-lea s-a instituit obiceiul ca defunctului sa i se dea un nume postum. In ajunul inmormantarii familia si prietenii se adunau in casa decedatului, pentru priveghi, aducand daruri si flori. Se servea o cina frugala, dupa care, la lumina tortelor, se duceau cu totii la cimitir unde defunctul era ingropat sau ars impreuna cu obiectele la care tinuse cel mai mult. Deasupra mormantului se aseza o gramada de pietre si se depuneau alimente pentru spiritele infometate, spre a nu-i tulbura pe cei vii. Vaduvele care nu voiau sa se recasatoreasca isi taiau parul. In timpul doliului se purtau vesminte deosebite, albe si era interzis sa se manance carne. Doliul dura intre 3 si 400 de zile, in functie de gradul de rudenie.
Un samurai din secolul al XVII-lea pe nume Miyamoto Musashi spunea ca juramantul samuraiului inseamna devotament pana la moarte. Codul razboinicului impunea onoare, respect fata de cuvantul dat, spirit de sacrificiu si dispret total fata de moarte. Spre a evita umilinta captivitatii, iar mai tarziu spre a-si demonstra credinta fata de stapan sau spre a protesta impotriva conduitei nedrepte a unui superior, in secolele XIII-XIV a aparut obiceiul numit harakiri (ceea ce se traduce prin 'a-ti spinteca burta') sau seppuku, derivat din chineza. Adeseori, in caz de infrangere, in urma luptelor, aveau loc chiar sinucideri colective, sefii de clan obligand la acest act disperat sute de razboinici.
Esential de retinut este ca niciodata moartea nu i-a ingrozit pe japonezi. Moartea insemna o fireasca si binefacatoare reintegrare in natura a defunctului, care devenea spirit, urmand sa-i protejeze pe cei vii, daca acestia continuau sa-l venereze.
In secolul al XIX-lea, un numar apreciabil de samurai saraciti isi refac situatia economica devenind comercianti la Nagasaki, Osaka si Edo. Unii dintre acestia isi ridicasera gradul de pregatire intelectuala, afirmandu-se in domeniul literaturii si artelor.
Odata cu instaurarea Erei Meiji din 1868, rolul samuraiului medieval va primi alte valente, lucru firesc intr-o societate care intra in Epoca moderna.
