Declinul ligii natiunilor si esecul securitatii colective

DECLINUL LIGII NATIUNILOR SI ESECUL SECURITATII COLECTIVE

In anul 1929 sistemul de securitate european rezultat dupa cel de-al doilea razboi mondial era inca o speranta pentru pacea si linistea continentului si a lumii. Germania era dezarmata, zona renana demilitarizata, invingatorii erau aparent uniti iar propunerea lui Briand, in cadrul celei de-a zecea Adunare a Societatii Natiunilor, la 5 septembrie 1929, pentru a se avea o Uniune Europeana parea sa fie acceptata de majoritatea spiritelor europene, insa guvernele europene, in afara Bulgariei si Iugoslaviei care au aderat fara conditii la proiectul francez, au manifestat serioase retineri.(8 ; 135)

Dupa un deceniu in care diplomatia se concentrase asupra Europei, Japonia a fost aceea care a demonstrat intr-un mod surprinzator cat de subrede erau securitatea colectiva si Societatea Natiunilor, transformand anii '30 intr-un deceniu al violentelor din ce in ce mai mari. La 18 septembrie 1931, fortele japoneze au ocupat Manciuria, care, legal, apartinea Chinei. China a facut apel la Societatea Natiunilor, insa aceasta n-avea un mecanism de constrangere, nici macar pentru sanctiunile economice precizate la art. 16 din Pact. In ezitarile sale Societatea Natiunilor a ilustrat dilema fundamentala a securitatii colective: agresiunea trebuia sanctionata dar nu aveau cum sa se aplice sanctiunile. Nici o tara nu era pregatita pentru a intra in razboi cu Japonia si nimeni n-a dorit sa intrerupa fluxul comercial cu Japonia care era si in avantajul Europei. (8 ; 142-148)

In cele din urma s-a ajuns la un mecanism sub forma unei comisii de cercetare (Comisia Lytton) - care a demonstrat ca Japonia a avut pretentii justificate asupra Manciuriei dar a gresit fiindca nu a epuizat toate mijloacele pasnice de rezolvare a problemei. Japonia s-a retras din Liga Natiunilor in semn de protest. A fost primul pas spre declinul securitatii colective. In anul 1932, Japonia a ocupat China la nord de Marele Zid si a debarcat la Shanghai.

Eseul Conferintei pentru dezarmare, desfasurata sub egida Societatii Natiunilor a fost pecetluit de retragerea Germaniei de la negocieri la 14 octombrie 1933. Hitler a  folosit acest prilej pentru a se lansa intr-un plan general de inarmare.

Pretextul pentru a legitima un asemenea act a fost declaratia ministrului de externe francez care afirma pe 19 aprilie 1934 ca 'de acum incolo, Franta isi va asigura securitate prin mijloace proprii'. (7 ; 69). Guvernul francez a declansat startul in cursa inarmarilor dar nu va reusi s-o parcurga.

Eseul conferintei pentru dezarmare ca si parasirea Ligii Natiunilor de catre Germania nu presupunea in mod necesar razboi. Marele puteri europene s-au gandit ca o corectare a securitatii colective cu metodele realpolitik-ului ar rezolva problemele tensionate din Europa. La initiativa Italiei, Germania, Franta si Marea Britanie au incercat sa constituie un fel de directorat european ce trebuia sa stabileasca 'regulile jocului' pentru statele mici si sa fie rezolvate pe cale pasnica problemele litigioase din Eutopa. Franta simtindu-se dezavantajata a boicotat proiectul spre multumirea URSS. O asociere a patru mari puteri europene a fost intodeauna cosmarul liderilor de la Kremlin care considerau ca o asemenea alianta ar fi preludiul unei noi interventii impotriva statului sovietic.

O incercare de a repune in termeni reali ecuatia de securitate pe continent instituita dupa prima mare conflagratie s-a facut la Stressa in aprilie 1935. Marea Britanie, Franta si Italia prin reprezentantii lor la nivelul cel mai inalt si-au promis solemn sa mentina sistemul de tratate existent in Europa si sa reziste oricaror incercari de a-l schimba prin forta. A fost o etalare de vorbe mari fara suport deoarece in raportul de forte, Germania incepuse marsul pentru schimbarea ierarhiilor. La numai o luna de la Conferinta de la Stressa, Hitler a repudiat ultimele clauze referitoare la dezarmare ramase din Tratatul de la Versailles. Sistemul de securitate practic nu mai reactiona.

Franta a cautat atunci sa reechilibreze balanta si raportul de putere printr-o apropiere de Uniunea Sovietica. Tratatul incheiat la 2 mai 1935 intre Paris si Moscova prevedea ca daca una dintre semnatare va fi atacata cele doua tari se vor consulta in baza art. 10 din Pactul Societatii Natiunilor si isi vor acorda ajutor reciproc. (8 ; 177)

Cand Italia a atacat Abisinia, Marea Britanie a facut cea mai vibranta declaratie in favoarea securitatii colective si a cerut ca Liga Natiunilor sa hotarasca sanctiuni contraagresorului. Mussolini si-a continuat agresiunea in ciuda unor propuneri britanice care ar fi redus profitul Italiei la jumatate. La 1 mai 1936 imparatul Abisiniei, Haile Selassie a parasit tara si o saptamana mai tarziu Mussolini proclamat intemeierea unui nou Imperiu Roman. A fost o lovitura de moarte data Abisiniei dar mai ales securitatii colective . Cincizeci si doua de natiuni s-au reunit pentru a rezista agresiunii si toate au consimtit ca Abisinia sa fie cucerita.

Afacerea abisiniana a avut urmari imediate. Hitler a urmarit cu atentie incordata conflictul, temator ca o Liga triumfatoare ar putea fi folosita, impotriva Germaniei. Hitler a ordonat, la 7 martie 1936, armatei germane sa intre in Renania demilitarizata, marcand astfel rasturnarea ultimului bastion al acordului de la Versailles. Potrivit tratatului, fortele militare germane n-aveau dreptul sa patrunda in Renania sau la 50 Km est de ea. Germania confirmase aceasta clauza la Locarna. Liga Natiunilor aprobase acest tratat iar Marea Britanie, Franta, Belgia si Italia il garantasera. (3 ; 273)

Nici de data aceasta democratiile occidentale care pusesera bazele sistemului de securitate colectiva n-au stiut cum sa reactioneze la actiunile Germaniei. Franta era pusa in situatia de a actiona. Britanicii au insistat asupra folosirii mijloacelor diplomatiei in locul fortei. In consecinta a fost convocat Consiliul Ligii la Londra.

Consiliul Ligii Natiunilor a hotarat, desi nu in unanimitate, ca tratatele de la Versailles si Locarna au fost incalcate. Hitler a fost invitat sa negocieze un nou aranjament pentru securitatea europeana sa-l inlocuiasca pe cel pe care il distrusese. El a raspuns invitatiei: nu avea, 'nici un fel de pretentii teritoriale in Europa', dorea pacea si a propus un pact de neagresiune pe 25 de ani cu Puterile Occidentale. Britanicii au dorit sa obtina de la acesta mai multe precizari si au inaintat Berlinului o lista de probleme precise. Hitler n-a mai raspuns. S-a instalat tacerea. Ultimele ramasite ale sistemului securitatii colective disparusera. Era sfarsitul unei epoci. Ordinea in ierarhia ecuatiei de putere stabilita la sfarsitul primului razboi mondial intre invingatori si invinsi se rasturnase.

S-a afirmat, in manualul reocuparii cu trupe Renaniei demilitarizate, ca 7 martie 1936 a fost un punct de cotitura in istorie. S-a repetat de catre istorici apoi ca atunci, Franta a ratat ocazia de a apri Germania si de a impiedica ororile si sacrificiile facute de omenire in cea de-a doua conflagratie mondiala. Din punct de vedere tehnic, pe hartie, acest lucru a fost adevarat: francezii posedau o mare armata iar germanii inca nu-si pusesera la punct masina de razboi. Din punct de vedere psihologic situatia era exact inversa. Popoarele occidentale n-au putut da un raspuns coerent la intrebarea: ce puteau face? Armata franceza ar fi putut sa inainteze in Germania si sa obtina promisiuni de buna purtare din partea germanilor, iar apoi ar fi trebuit sa plece. Situatia ar fi ramas ca inainte si resentimentele germanilor ar fi crescut, ca si dorinta de revansa. A. J. P. Taylor sustine ca 'in realitate n-avea nici un sens atacarea Germaniei pana cand aceasta nu era capabila sa se opuna', pana cand intelegerea de la Versailles nu era eliminata si Germania reanarmata. Numai o tara care isi propune victoria poate fi amenintata cu infrangerea. (7 ; 87)  Din aceasta perspectiva ziua de 7 martie 1936 are o dubla semnificatie. Ea a deschis calea pentru un succes temporar al Germaniei, dar si pentru esecul ei final.

Pentru Hitler, reocuparea Renaniei a deschis drumul spre Europa Centrala, atat din punct de vedere militar cat mai ales psihologic. Odata ce demonstratiile au acceptat aceasta manevra ca pe un fait accompli, baza strategica a opozitiei fata de Hitler in Europa de est a disparut. 'Daca pe 7 martie nu v-ati putut apara pe voi?'- l-a intrebat ministrul roman de externe, Nicolae Titulescu, pe omologul sau francez 'cum o sa ne aparati pe noi in fata agresorului? (3 ; 278). Raspunsul a fost mai greu de dat mai ales ca marile democratii intrasera si in frenezia pacifismului.

Politica pacifista pe care Franta o aplica a fost urmata si de Anglia in relatiile cu Germania. In 1937, anul ce-a urmat remilitarizarii Renaniei, lordul Halifax, pe atunci presedinte al Consiliului Privat, a ilustrat demisia morala a democratilor vizitandu-l pe Hitler in fortareata lui de la Berchtergaden. El a elogiat Germania nazista pe care a numit-o 'reduta europeana impotriva bolsevismului' si a enumerat o serie de chestiuni, de care Germania era vital interesata, la care 's-ar putea ajunge la modificari pe masura trecerii timpului': (7 ; 137) Danzigul, Austria si Cehoslovacia. Singura obiectie a lui Halifax a fost metoda prin care s-ar rezolva aceste 'chestiuni'.