Istoriografia Luminilor in Franta. Studiu de caz: Voltaire si Montesquieu.

Istoriografia Luminilor in Franta. Studiu de caz:Voltaire si Montesquieu

Voltaire (1694-1778), scriitor, filosof si istoric este cea mai influenta personalitate a secolului al XVIII-lea. El se apropie de istorie mai intai prin epopeea Henriada (1723) in care personajul principal este Henric al IV-lea. Prima sa monografie istorica este Histoire de Charles XII (1731), lucrare scrisa respectand metodologia istorica traditionala. In lucrarile pe care le va publica mai tarziu, Histoire de la Russie sous Pierre le Grand (1759-1763) si Précis du siècle de Louis XV (1768) incearca sa treaca dincolo de simpla acumulare de fapte si descrierea lor si sa deschida istoria catre analiza si interpretare. Doua sunt lucrarile in care Voltaire depaseste metodele traditionale de lucru si realizeaza o deschidere catre o istorie a civilizatiei : Le siècle de Louis XIV (1751) si Essai sur les moeurs et l'esprit des nations (1756). Mai mult decat atat, Eseu asupra moravurilor si spiritului natiunilor este o incercare de istorie universala. Pentru prima data apare aici conceptul de "filosofie a istoriei" prin care autorul intelege o istorie a spiritului uman, a civilizatiilor, explicata rational. Este prima istorie a civilizatiilor in care se remarca, alaturi de informatii privind structurile sociale, economice, politice si incercarea de descifrare a mentalitatilor unei epoci. In plus, prin aceasta lucrare se incearca depasirea traditionalei viziuni europocentriste; mai multe capitole sunt consacrate popoarelor din Africa, Asia si America.

Secolul lui Ludovic al XIV-lea a fost considerata de Fueter drept "prima carte moderna de istorie". Inceputa in 1729 si publicata in 1751, lucrarea nu abordeaza o metodologie traditionala, pur cronologica, evenimentiala, ea debuteaza cu tratarea evenimentelor politice, continua cu cele de ordin militar, cu descrierea si analiza societatii, a fenomenelor economice, legislative, ecleziastice si artistice. Abordarea este deci problematizata de o maniera ce a atras o critica destul de sustinuta axata pe ideea ca acest tip de preentare este mult prea segmentata nereusindu-se construirea intregului. Scopul autorului acestei lucrari poate fi considerat acela de a construi o istorie a civilizatiei chiar sub invelisul biografiei. Planul este maret vizand globalitatea: " nu intentionam sa scriem numai despre viata lui Ludovic al XIV-lea; ne propunem ceva mai mult, vrem sa zugravim pentru posteritate nu actiunea unui singur om, ci spiritul oamenilor in secolul cel mai luminat din cate au fost vreodata". Istoria aceasta nu implica numai evenimentele petrecute in Franta, ci si o proiectare in contextul evenimentelor politice din Europa sub pretextul ca din multe perspective istoria Frantei se confunda cu istoria continentului. Europa este definita asa cum o gandea secolul ca un bloc in granite extinse: "Inca de multa vreme Europa (cu exceptia Rusiei) putea fi considerata un soi de republica mare impartita in mai multe state, unele monarhice, altele mixte; fie aristocratice, fie populare, dar toate in legatura unul cu altul, toate avand acelasi fond in ceea ce priveste religia, desi impartite in mai multe secte, toate pastrand aceleasi principii de drept public si de politica, recunoscute in celelalte parti ale lumii".

Cartea debuteaza cu informatii despre structurile statale, despre conducere si despre religie la popoarele din jurul Frantei. Astfel vecinatatea devine prilej de cunoastere, de descriere surprinzandu-se doar cateva elemente distinctive: "Imperiul german este cel mai puternic vecin al Frantei, are o intindere mai mare, poate mai putin bogat in ceea ce priveste banii, dar mai fecund in oameni robusti si rabdatori la munca". Apoi istoria Frantei curge evenimential: situatia Frantei inaintea venirii la tron a lui Ludovic al XIV-lea, perioada de guvernare a lui Mazarin ("Regina Ana de Austria, regenta absoluta, facuse din cardinalul Mazarin stapanul Frantei si al sau") si razboiul civil.

Prin aceasta lucrare Voltaire isi demonstreaza talentul deosebit de a "picta" societatea acelui timp pe doua planuri: in prim plan curtea si principalii actori, iar in plan secund poporul francez. Scopul acestei naratiuni pe doua planuri il explica insusi autorul; "Majoritatea istoricilor nostri nu infatiseaza cititorilor lor decat luptele si minunile de curaj si de abilitate politica, dar cine cunoaste ce resorturi rusinoase trebuie puse in miscare si in ce mizerie a silit razboiul sa se cufunde poporul si la ce josnicii a trebuit sa se ajunga, vede gloria acelor vremuri mai degraba cu mila decat cu admiratie". [1] Regele Frantei este prezentat ca o mare personalitate, portretul I se contureaza treptat, apare ca un mare suveran, ca un protector al artelor, stiintelor si ca un remarcabil om de stat. Desi conturata in trasaturi ideale, personalitatea Regelui Soare se intuneca treptat ajungandu-se la decaderea trista ca intr-un final de tragedie.

Metoda de lucru dupa care se ghideaza in aceasta lucrare este cea pe care o enuntase inca din prefata la Istoria lui Carol al XII-lea si care poate fi rezumata in trei principii : "sa nu fie crezuti martorii oculari daca relatarile lor contrazic bunul simt, "sa nu fie acceptat ceea ce pare exagerat" si "sa respinga orice istoric vechi sau modern care relateaza lucruri potrivnice naturii si ratiunii". Metoda de lucru, desi afirmativ este cea a istoricului in cautarea adevarului, in realitate este cea a unui om de teatru care vrea sa emotioneze si astfel cauta sa surprinda in naratiune ritmurile care sunt proprii pieselor de teatru.

Montesquieu (1689-1755), jurist, filosof, istoric, exponent al nobilimii liberale si atras de monarhia constitutionala de tip englez a incercat prin scrierile sale sa puna bazele unei stiinte a societatii pornind de la un determinism riguros. In 1734 publica lucrarea Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence, o istorie a Romei antice, in care nici din punct de vedere metodologic si nici documentar nu aduce elemente semnificative. Prin lucrarea Esprit des lois (1748), Montesquieu demonstreaza ca nu este un istoric in intelesul traditional al termenului, ca nu este interesat de nararea evenimentelor in maniera traditionala, ci de o analiza in maniera unui filosof al istoriei si chiar ca se lasa purtat de generalizari in incercarea de a descoperi constantele si de a cerceta legile.

Lucrarea sa fundamentala, Spiritul legilor, studiaza originea si dezvoltarea institutiilor politice, formuleaza legi si chiar face incursiuni in istoria sociala si economica. Montesquieu considera ca fenomenele au origini obiective si ca deosebirea intre popoare este reflectata de legi diferite, iar legile sunt bune cand corespund caracterului popoarelor. In traditia lui Machiavelli, el cerceteaza constantele, faptele care se repeta, care pot fi clasate si permit cunoasterea fortelor care actioneaza asupra societatilor umane si care determina istoria lor.

Factorii determinati pentru deosebirile intre popoare si civilizatii sunt considerati a fi clima si solul. Constructia pe care o propune in capitolul despre clima este una piramidala: clima influenteaza dezvoltarea biologica individuala, tot clima este responsabila pentru caracterul unui popor, pentru civilizatia pe care acesta o creeaza si tot ea determina istoria unei regiuni si chiar a unui continent. Europa pare a fi avantajata din toate punctele de vedere datorita climei temperate spre deosebire de Asia situata in zona cu clima rece si in vecinatatea ei aflandu-se regiuni cu clima calda : "Aceasta este cauza fundamentala a slabiciunii Asiei si a tariei Europei, a libertatii din Europa si a sclaviei din Asia, cauza care nu stiu sa fi fost remarcata pana acum." [2] Montesquieu a simtit caracterul limitat al acestui tip de determinism si a nuantat teoria sustinand ca mai sunt si alti factori care trebuie avuti in vedere in analiza: religia, obiceiurile, comertul, politica.

Teoria lui Montesquieu nu este singura de acest fel; puncte de vedere similare fusesera formulate in secolele anterioare (teoria lui Jean Bodin este un argument in sustinerea afirmatiei), si in secolul al XVIII-lea ne aflam in fata unei intregi dezbateri cu argumente pro si contra, pentru ca este timpul in care se cauta punerea bazelor unei stiinte precise a societatii, a evolutiei sociale si formularea unui sistem de legi riguroase in acest domeniu. In volumul al III-lea din Enciclopedie (1753) in articolul despre clima redactat de d'Alembert, este preluat punctul de vedere al lui Montesquieu si se pronunta contra criticilor ce I-au fost aduse.

Contestarile nu au intarziat sa apara in epoca. Voltaire in articolul despre climat din Dictionnaire philosophique nu neaga cu desavarsire ideea influentei climei asupra caracteristicilor popoarelor, dar  este impotriva reducerii explicarii diferentelor la factorii de clima si ignorarea celor politici si religiosi. David Hume (1711-1776), filosof si istoric scotian, intr-un eseu politic si moral consacrat "caracterului natiunilor" neaga influenta factorilor naturali si explica profilul psihologic al unui popor, modul de guvernare, transformarile sociale, prosperitatea economica prin ceea ce el numeste cauze morale. William Robertson (1721-1793), istoric scotian, in lucrarea History of America oscileaza in interpretarile sale intre a considera factorii climatici sau pe cei morali ca "responsabili" in determinarea caracteristicilor popoarelor. Climatul ar actiona puternic in zonele extreme si asupra populatiilor primitive, societatile civilizate reusind sa diminueze aceste influente prin inventiile si prin industria lor, in cazul lor diferentele ar putea fi explicate mai corect prin factori morali si politici. Ideea puterii omului asupra naturii, exprimata si la Montesquieu, Voltaire sau Robertson , este dezvoltata de Buffon (1707-1788) in lucrarea Epoques de la nature (1778). Natura influenteaza initial cristalizarea civilizatiilor, cand societatile umane ajung la un grad mai ridicat de civilizatie raportul se inverseaza, inteligenta umana fiind cea care determina diferentele.[3]