|
|
|
MATEMATICI ECONOMICE
Productia ca proces de creare de bunuri, de creare a bogatiei, adauga bunastare societatii. Productia este o veriga importanta in procesul satisfacerii nevoilor umane, nevoi relativ nelimitate in raport cu resursele existente. Activitatea de productie poate fi privita ca un ansamblu de operatii de utilizare si transformare a factorilor de productie in vederea atingerii functiei obiective a producatorului: maximizarea profitului in conditiile minimizarii eforturilor.
Pentru a produce bunuri destinate consumului, intreprinzatorii isi procura factori de productie. Resursele economice atrase in circuitul economic, aflate in miscare ca fluxuri, constituie factori de productie. J.B.Say, reprezentant al scolii clasice, sublinia, in lucrarea sa Tratat de economie politica, ca la producerea bunurilor participa trei factori: munca, natura (pamantul) si capitalul. Primii doi factori - munca si natura - sunt factori primari sau originari, intrucat ei reprezinta punctul de plecare al activitatii economice. Celalalt factor, capitalul, este factor derivat, care rezulta din interactiunea primilor. Munca reprezinta o actiune constienta, specific umana, indreptata spre un anumit scop, in cadrul careia sunt puse in miscare aptitudinile, experienta si cunostintele ce il definesc pe om, consumul de energie fizica si intelectuala. Munca este un factor activ si determinant al productiei, ce antreneaza ceilalti factori in vederea obtinerii de bunuri si servicii. In abordarea factorului munca, prezinta interes o serie de categorii demografice. Populatia totala inregistreaza o dinamica deosebita ca urmare a mutatiilor ce au intervenit in elementele ei determinante. Prezinta importanta densitatea populatiei, structura pe grupe de varsta, repartizarea populatiei pe mediile urban si rural. Populatia apta de munca cuprinde persoanele ce au capacitatea fizica si intelectuala de a desfasura o activitate economica, precum si varsta legala. (Potrivit legislatiei internationale a muncii si celei din tara noastra, sunt cuprinse, in aceasta categorie, persoanele intre 15 si 65 de ani).
Diferite activitati profesionale, precum si persoanele care cauta locuri de munca. Populatia activa este conditionata de natalitate si mortalitate, de structura populatiei pe grupe de varsta si sex, de evolutia demografica anterioara. Populatia activa este determinata de factori economici si socio-culturali: capacitatea economica de a crea noi locuri de munca, de a asigura un echilibru stabil si de durata intre cerere si oferta de munca; durata de scolarizare; statutul social al femeii; imigratia. Populatia ocupata cuprinde persoanele care desfasoara activitate profesionala. In ultimele decenii, se contureaza o serie de caracteristici generale in evolutia factorului munca:
. Tendinta generala de sporire a populatiei active, desi inegala pe tari si pe zone geografice. Pe fondul tendintei generale de sporire, ponderea populatiei active a inregistrat, pe plan mondial, o usoara scadere, de la 42% la 40%. Aceasta se datoreaza unor cauze de ordin demografic (intinerire demografica in tarile in curs de dezvoltare, imbatranire demografica in tarile dezvoltate); de ordin economic (progres tehnic, cresterea volumului de cunostinte si a calitatii lor, cresterea duratei de scolarizare); de ordin social (promovarea sociala, valorizarea diplomei).
Modificarea structurii populatiei ocupate
pe ramuri si sectoare de activitate. Are loc o sporire a ponderii
populatiei in sectorul tertiar, in cel cuaternar, in timp ce in
sectorul primar se inregistreaza o scadere. Se remarca
tendinta de reducere a populatiei active in totalul populatiei
si de marire a ponderii populatiei in varsta. Fenomenul
este datorat, pe de o parte, maririi perioadei de formare
profesionala a fortei de munca, iar pe de alta parte,
cresterii sperantei de viata. Efectele imediate ale acestui
fenomen se resimt in cresterea populatiei intretinute de cei
activi. Pe termen lung, insa, fenomenul are urmari pozitive, care se
manifesta in ridicarea gradului de calificare a fortei de munca
si a nivelului de civilizatie. Mutatiile care au loc, in
prezent, in structura populatiei ocupate in
Sporirea calitatii resurselor de munca in corelatie cu nivelul de dezvoltare economica, cu progresul in stiinta, tehnica, in cultura, in general. Perfectionarea pregatirii profesionale - realizata prin sistemul de invatamant, prin reciclare, schimbarea calificarii, prin procesul educatiei permanente - se va regasi intr-o eficienta sporita a factorului munca. Factorul natural constituie atat substanta si conditiile materiale primare ale productiei, cat si forta motrice virtuala, necesara pentru dezvoltarea productiei de bunuri materiale si servicii. Printre factorii naturali un loc important revine pamantului. El prezinta o insemnatate decisiva nu numai pentru agricultura si silvicultura, ci si pentru intreaga activitate umana, careia ii ofera suport de existenta si loc de desfasurare. In sens restrans, pamantul se identifica cu fondul funciar (terenuri arabile, pasuni, fanete, vii si livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.). Fondul funciar constituie baza productiei agricole si alimentare si a unei intregi serii de materii prime de importanta vitala pentru existenta oamenilor si a societatii. El are capacitatea de a-si regenera forta productiva daca este folosit rational. De aici si marea insemnatate a aplicarii unor sisteme de exploatare a pamantului care sa asigure practicarea unei agriculturi ecologice, capabila sa produca necesarul de hrana pentru populatie si totodata sa conserve mediul natural. Pentru viata economica a societatii prezinta interes si dimensiunea si calitatea suprafetei ce revine in medie pe locuitor. Explozia demografica din secolul XX a diminuat suprafetele agricole si silvice pe locuitor. Intrucat functiile agriculturii si, mai ales, ale silviculturii nu se limiteaza la producerea de bunuri (oricat de importanta ar fi), ci sunt profund implicate si in mentinerea echilibrului ecosistemului, tendinta de restrangere a suprafetelor pe locuitor devine una din cele mai drastice limitari cu care se confrunta agentii economici in activitatea lor. Pe masura sporirii volumului de investitii cerut de imbunatatirea calitatii terenurilor, apare ca fiind tot mai importanta valoarea economica a pamantului, aceasta prezentandu-se ca "pamant capital". Evaluarea economica a pamantului, pretul pamantului, are in vedere cheltuielile de atragere a terenurilor in circuitul agricol si fixate in pamantul - materie (determinate de diferentele calitative intre suprafete de teren-fertilitate si pozitie), marimea rentei, a dobanzii si, in general, factorii care influenteaza cererea si oferta de pamant. Alaturi de pamant, factorul natural cuprinde: resursele de apa (care indeplinesc o serie de functii vitale pentru viata biologica, precum si pentru cea economica, sociala) si resursele minerale (care au un rol important in asigurarea bazei de materii prime si energie necesare desfasurarii intregii activitati economice). Capitalul reprezinta ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activitati anterioare, utilizate in producerea de bunuri materiale si servicii destinate realizarii ca marfuri pe piata in scopul obtinerii unui profit. Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumentale, bunuri investitionale, bunuri de productie, capital tehnic. Capitalul tehnic este format din masini, utilaje, echipamente, instalatii, cladiri, constructii, mijloace de transport, animale de munca si de reproductie, materii prime, materiale, semifabricate. In sens juridic, capitalul are o baza mai larga, fiind constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului intreprinderii (bunuri, bani, creante etc.); este capital lucrativ, in planul repartizarii veniturilor. Capitalul tehnic folosit in activitatea economica, denumit si capital fizic, productiv sau net, este constituit din doua mari componente: a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participa la mai multe cicluri de productie, se consuma treptat si se inlocuieste la intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate si alte obiecte aflate in procesul de prelucrare sau asamblare), care se consuma integral intr-un singur ciclu de fabricatie si se inlocuieste dupa fiecare ciclu de productie. Capitalul fix are o structura materiala reprezentata de masini, utilaje, echipament, cladiri, mijloace de transport, animale de munca si de reproductie, plantatii etc. El constituie componenta activa si cea mai dinamica a avutiei nationale. Procesul de consumare a capitalului fix prezinta o anumita specificitate, care consta in diminuarea treptata a calitatilor lui tehnice si economice. Aceasta se manifesta prin fenomenul uzurii, care se prezinta sub doua forme: a) uzura fizica, respectiv deprecierea treptata a masinilor, echipamentelor, instalatilor ca urmare a folosirii lor in activitatea economica sau a actiunii factorilor naturali, si b) uzura morala, deprecierea morala sau "involuntara"- cum o numea J.M.Keynes -, determinata de progresul tehnic, care favorizeaza fabricarea unor masini si utilaje noi cu performante superioare celor aflate in functiune sau reduce pretul la care poate fi cumparat un echipament echivalent. Deprecierile fizice si morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire judicioasa a elementelor sale, dar nu pot fi inlaturate. Starea capitalului fix se apreciaza cu ajutorul unor indicatori: coeficientul uzurii capitalului, care se determina ca raport intre uzura capitalului fix si capitalul fix (UK/K); coeficientul starii fizice sau al starii de utilitate a capitalului fix, care se determina ca raport intre valoarea ramasa a capitalului fix si capitalul fix (Kr/K); coeficientul intrarilor sau punerii in functiune a capitalului fix, care se determina ca raport intre intrarile sau iesirile de capital fix si stocul de capital fix la valoarea initiala (KPt/Kt; SKt/Kt). Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix, hotaratoare este amortizarea. Cota de amortizare depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului si durata de functionare. Pe seama sumelor astfel recuperate se constituie fondul de amortizare, pe care intreprinzatorii il folosesc pentru inlocuirea echipamentelor scoase din functiune, pentru reparatii capitale, ameliorari si noi investitii. Potrivit sursei de finantare, investitiile sunt: a) investitii nete, finantate din venit si folosite pentru formarea de noi bunuri de capital sau pentru modernizarea celor existente, si b) investitii brute, finantate din venit si din fondul de amortizare. Datele statistice demonstreaza ca, in unele tari dezvoltate, contributia amortizarii la sustinerea investitiilor brute depaseste 60% din suma lor totala. Posibilitatea utilizarii fondului de amortizare pentru marirea capitalului fix rezida in neconcordanta ce apare intre volumul amortizarii anuale si cel al capitalului scos din functiune, care trebuie inlocuit. Caracterul si mobilitatea capitalului sunt determinate de: nivelul dezvoltarii economice; sistemul amortizarii practicat in economie si destinatia acesteia; politicile in domeniul investitiilor. Celor trei factori de productie li se poate adauga al patrulea - intreprinderea sau antreprenoriatul, care constituie actiunea de organizare a celorlalti factori de productie de catre intreprinzator. Acesta decide ce bunuri sa se produca si ce cantitati de factori sunt necesari; el isi asuma riscurile productiei, care necesita costuri inainte de a obtine venituri din vanzarea produselor obtinute. Un rol deosebit de important in succesul intreprinderii il are pregatirea manageriala a intreprinzatorului. Paralel cu modificarile din continutul si sfera factorilor de productie primari - munca si natura -, ca si in cadrul factorului derivat - capitalul -, isi fac aparitia noi factori de productie, numiti neofactori, care se caracterizeaza prin calitati si performante deosebite. Printre acestia enumeram progresul tehnic, inovatia, resursele informationale. Acestia nu pot fi separati de factorii "clasici", intrucat ei actioneaza practic prin intermediul, si impreuna cu acestia, potentandu-i, imbunatatindu-le substantial performantele. Neofactorii de productie sunt, direct sau indirect, legati de actiunea umana, de ipostaza de creator a omului. Ca urmare a influentei progresului stiintei, tehnicii si a schimbarilor intervenite in volumul, amploarea si structura trebuintelor umane, numarul si continutul factorilor de productie se modifica permanent, inregistrandu-se o tendinta de multiplicare si diversificare, de sporire a calitatii lor.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCTIE
Intreprinzatorii, pentru a produce si pentru a-si atinge scopul - de a obtine un profit cat mai mare posibil -, combina factorii de productie si aleg varianta de combinare cea mai favorabila. Modul de actiune al intreprinzatorului in acest domeniu defineste comportamentul sau. Pe langa raspunsul la intrebarile "ce sa produca?", "cat sa produca?", intreprinzatorul trebuie sa raspunda si la intrebarea "cum sa produca?" Aceasta pune in cauza nu numai resursele de care dispune, ci si capacitatile tehnice ale intreprinderii, priceperea organizatorica si potentialul de inovare al intreprinzatorului. Firmele producatoare sunt permanent preocupate de gasirea celor mai adecvate modalitati de combinare a factorilor de productie care sa le permita obtinerea maximei eficiente si profitabilitati. Deciziile economice vizeaza adaptarea aparatului productiv fie prin
anticipatie, fie prin ajustare, ceea ce implica: variatia cantitatii de factori de productie utilizati; intensificarea utilizarii unuia sau altuia dintre factori; modificarea combinarii factorilor de productie.
Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a factorilor de productie privit atat sub aspect cantitativ, cat si din perspectiva structural-calitativa; atat din punct de vedere tehnic, cat si economic. Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de productie este specifica fiecarui proces de productie; obtinerea oricarui bun presupune, de exemplu, unirea factorului munca (de o anumita structura si calificare) cu elemente de capital tehnic (masini, instalatii, materii prime, materiale) specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de productie inseamna concretizarea ei in obiectivul minimizarii costurilor de productie si, respectiv, al maximizarii profitului. Combinarea factorilor de productie are o determinare multipla, fiind influentata in mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor productive. Criteriul esential de apreciere a rationalitatii si eficientei combinarii este insasi natura activitatii economice. Ca urmare, se adopta acea combinare care asigura eficienta economica maxim posibila, in conditiile date. Intreprinzatorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de productie in asa fel incat sa se poata adapta la exigentele pietei si sa obtina un profit maxim2. . Premisele combinarii factorilor de productie In combinarea factorilor de productie, intreprinzatorul porneste de la urmatoarele premise: a) caracterul limitat al factorilor supusi combinarii, cu ajutorul carora trebuie sa realizeze volumul proiectat al productiei; b) caracteristicile factorilor de productie si concordanta lor cu specificul activitatii; c) conjunctura pietelor factorilor de productie. Combinarea este posibila ca urmare a proprietatilor factorilor de productie si a manifestarii simultane a lor.
Divizibilitatea reflecta posibilitatea factorului de productie de a se imparti in unitati simple, in subunitati omogene fara a fi afectata calitatea factorului de productie. De exemplu, factorul munca se poate divide in unitati omogene de timp de munca, in numar de salariati de o anumita calificare; factorul pamant se poate divide in unitati de suprafata. Pentru unii factori de productie (o centrala electrica, de exemplu) este imposibila sau foarte dificila divizibilitatea. Evident, problema divizibilitatii unui factor de productie se pune in masura ceruta de caracteristicile unui proces de productie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici si tehnologii folosite. Adaptabilitatea reprezinta capacitatea de asociere a unei unitati dintr-un factor de productie cu mai multe unitati din alt factor de productie. Pe o suprafata de teren, de exemplu, este posibil sa lucreze un numar mai mare sau mai mic de lucratori agricoli; un muncitor poate lucra la o masina sau la mai multe masini etc. Complementaritatea reprezinta procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de productie ce participa la producerea unui anumit bun economic. La o productie data, o anumita cantitate dintr-un factor de productie se asociaza doar cu o anumita cantitate determinata din ceilalti factori de productie. Complementaritatea se afla sub influenta permanenta a progresului tehnic, care determina modificari profunde in calitatea factorilor de productie, deci, si in procesul combinarii lor. Substituibilitatea este definita ca posibilitatea de a inlocui o cantitate dintr-un factor de productie printr-o cantitate determinata dintr-un alt factor in conditiile mentinerii aceluiasi nivel al productiei.
FUNCTIA DE PRODUCTIE
Managerii unei firme sunt
confruntati permanent cu alegerea unor variante optime de combinare a
factorilor de productie, care sa le asigure un anumit nivel al
productiei si sa le permita maximizarea profitului.
Problema esentiala o constituie volumul resurselor necesare pentru
producerea unui bun. Raspunsul depinde de cunostintele
tehnologice si de capacitatea manageriala a intreprinzatorului,
care vor permite alegerea volumului minim de resurse necesar pentru producerea bunului
respectiv. In acelasi timp, se va avea in vedere volumul maxim posibil al
productiei ce se obtine cu o cantitate data de resurse. Aceste
limite ale productiei, ca si relatia dintre intrari (factori
de productie) si iesiri (bunuri obtinute), respectiv
relatia dintre productia scontata a se obtine dintr-un bun
(pentru a satisface cerintele pietei) si cantitatile
din diferiti factori de productie necesare pentru obtinerea
acestuia, sunt exprimate prin functia de productie. In general,
aceasta este o relatie de tipul Q = f(a,b,c ), unde a,b,c, sunt
factorii de productie utilizati. Cel mai adesea, functia de
productie se prezinta ca o relatie a doi factori de tipul Q = f
(K,L) unde: K = capital L = munca Cand unul din factori se anuleaza,
si productia este egala cu zero. In analiza comportamentului
producatorului este folosita, de regula, functia de
productie omogena. O functie de productie de tipul Q =
f(a,b) este omogena de gradul n daca f(xa,xb) = xnf(a,b) unde: n este
o constanta si x un numar real pozitiv. O functie de
productie omogena lineara des intalnita este functia
Cobb-Douglas, dupa numele celor care au folosit-o pentru analiza productiei.
Q = AKαLß unde: A =
ANALIZA PE TERMEN SCURT. LEGEA RANDAMENTELOR NEPROPORTIONALE
In procesul de productie, combinarea factorilor se poate realiza in moduri diferite: a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul variabil (functia de productie cu un singur factor variabil) si b) adunarea de cantitati diferite din ambii factori (functia de productie cu doi factori variabili). Productia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, corespunde vietii reale, atunci cand un intreprinzator trebuie sa sporeasca rapid productia, neavand timpul necesar sa mareasca dimensiunile (talia) intreprinderii. Perioada scurta de productie este definita de economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp in care cel putin un factor de productie nu se modifica, este constant. In aceasta categorie se afla constructiile, echipamentul, tehnologiile etc., deoarece volumul acestora nu poate fi modificat intr-o perioada scurta. In aceste conditii, functia de productie va reflecta si contributia fiecarei unitati din factorul variabil la obtinerea productiei sau va reflecta cat de mare este productia care se poate obtine in conditiile modificarii unui factor de productie
Functia de productie va fi de tipul: Q = f(K,L) Q = f(0,L) = 0 Q = f(K,0) = 0 Q = f(10,5) = 20 etc. Dilema - mai multe masini sau mai multi lucratori - isi va gasi raspunsul, luandu-se in considerare principiul potrivit caruia productivitatea unui factor de productie depinde de volumul altor resurse ce pot fi utilizate pentru producerea bunului dat.
Analiza combinarii factorilor de productie ne conduce la concluzia ca, desi se pare ca acelasi volum al productiei se poate obtine in conditiile existentei unui numar foarte mare de combinatii, in realitate, producatorul nu dispune decat de un numar limitat de posibilitati. Experienta arata ca atunci cand se folosesc conjugat factori de productie, cantitatea unui factor nu poate fi constant sporita, chiar si in conditiile in care cantitatea din celalalt factor ramane relativ fixa, fara a se diminua volumul de productie suplimentar realizat. Aceasta diminuare a randamentelor suplimentare provine din aceea ca un numar tot mai mare de unitati din factorul variabil se combina cu o parte din ce in ce mai redusa de factori constanti (ficsi). Influenta factorului variabil se poate masura cu ajutorul urmatorilor indicatori microeconomici: produsul total obtinut in urma utilizarii factorilor de productie si exprimat cu ajutorul functiei de productie (in care un factor este variabil si ceilalti sunt constanti); produsul mediu, care se obtine ca raport intre produsul total si factorul de productie variabil utilizat (de exemplu, munca - L), PM = PT/L unde PM = produsul mediu, PT = produsul total si L = munca; produsul marginal, respectiv modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unitati suplimentare de factor de productie, PMa = ∆PT/∆L unde PMa = produsul marginal, ∆PT = schimbare in produsul total, ∆L = schimbare in factorul de productie.
Se poate admite ca zona randamentelor descrescatoare este atinsa mai repede in agricultura decat in industrie, pentru ca puterea de influenta a omului asupra naturii este relativ mai mica in unul dintre sectoare comparativ cu celalalt. Legea randamentelor neproportionale se poate enunta astfel: daca o productie oarecare reclama utilizarea a doi sau mai multor factori de productie si daca se adauga progresiv aceeasi doza de cantitate folosita dintr-un factor, in timp ce cantitatea altor factori nu se schimba, produsul marginal al factorului variabil creste pana la un punct, apoi descreste. Pornind de la acest punct, produsul total continua sa creasca, dar in cote descrescatoare. In tabelul 2 se poate observa relatia dintre produsul total, produsul marginal si produsul mediu determinat de factorul de productie variabil in conditiile mentinerii celorlalti factori constanti, respectiv se ilustreaza legea randamentelor neproportionale. Se remarca, astfel. ca productia totala nu creste indefinit si ca, inainte chiar de a incepe sa se diminueze, ratele de crestere incep sa scada. Atunci cand produsul total creste cu o cota din ce in ce mai mare, produsul marginal al factorului variabil se mareste, iar atunci cand produsul total creste cu o cota din ce in ce mai mica, produsul marginal descreste.
Cand produsul total scade, produsul marginal este negativ. Produsul mediu al factorului variabil urmeaza si el o tendinta de crestere imprimata de cea a produsului marginal, iar de la un anume punct incepe sa scada.
Produsul marginal (PMa) este negativ si atrage in mod firesc o reducere considerabila a produsului mediu (PM) Din analizele efectuate se ajunge la concluzia ca legea randamentelor neproportionale nu este valabila decat in anumite conditii, care vizeaza, in principal, urmatoarele: factorii de productie considerati trebuie sa fie omogeni; legea admite ca se pot adauga unei cantitati constante dintr-un factor, doze suplimentare dintr-un alt factor (numai o variatie conjugata a factorilor permite cresterea randamentului); legea este reprezentativa doar pentru o stare data a tehnicii; punctul de plecare este acela de la care se intra in faza de randamente descrescatoare; legea este valabila pentru o scara de productie data.
SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCTIE
Pe termen lung, toti factorii de productie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea factorilor de productie, ci si un mod specific de inlocuire a lor (care poate avea loc intre doi factori sau diferite elemente componente ale factorilor de productie), respectiv substituirea factorilor de productie. Modelul general de analiza a comportamentului producatorului presupune, asemanator modelului analizei comportamentului consumatorului diverse combinari si substituiri de factori de productie, care conduc la obtinerea aceluiasi nivel de productie, reprezentate grafic prin curbe de isoproductie sau isocuante
Factorii de productie sunt complementari si nu este posibila substituirea lor; vor fi utilizati in proportii fixe.
a) substituirea perfecta ;
Factorii vor fi substituiti in proportii egale (cresterea cu o unitate a unui factor va corespunde scaderii cu o unitate a celuilalt factor).
b) substituirea imperfecta ;
Factorii se vor substitui in proportii inegale (un factor va creste cu mai mult sau mai putin de o unitate in conditiile scaderii cu o unitate a celuilalt factor).
Pentru aprecierea alegerii facute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea marginala a factorilor de productie; rata marginala de substituire a factorilor de productie; elasticitatea substituirii. Productivitatea marginala a factorilor de productie reprezinta productia suplimentara (∆Q) ce se poate obtine in conditiile utilizarii unei unitati suplimentare dintr-un factor de productie (∆K).
Rata marginala de
substituire a doi factori (RMS) reprezinta cantitatea suplimentara
dintr-un factor necesar pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt
factor, astfel incat productia sa se mentina
ECONOMII SI DEZECONOMII DE SCARA
Analiza combinarii si substituirii factorilor de productie pe termen lung ne conduce la luarea in considerare nu doar a randamentelor factoriale, ci si a randamentelor de scara ca urmare a modificarii dimensiunii (taliei) intreprinderii, a echipamentelor si tehnologiilor de fabricatie etc. (cand se are in vedere progresul tehnic, analiza este pe termen foarte lung).
Randamentele de scara pot fi: constante (daca factorii de productie se dubleaza, si productia se va dubla; daca se tripleaza factorii, productia se va tripla etc.); crescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai mult decat dubla); descrescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai putin decat dubla).
Traiectoria de expansiune (OA)- locul geometric al combinatiilor productive care fac ca raportul productivitatilor marginale sa fie egal cu raportul preturilor factorilor. Este o dreapta daca functia de productie este omogena, oricare ar fi gradul de omogenitate, deci, indiferent daca randamentele sunt constante, crescatoare sau descrescatoare.
Randamentele de scara crescatoare si descrescatoare se explica prin fenomenele interne ale scarii - economii si pierderi interne ale scarii. Economiile interne ale scarii decurg din cresterea dimensiunilor firmei si pot fi datorate unor cauze diferite, cum ar fi: specializarea lucrarilor pentru un volum ridicat de productie; utilizarea unui capital tehnic mai eficient, care este adesea indivizibil si care, in consecinta, nu poate fi folosit economic decat pentru niveluri de productie ridicate; factori tehnologici dand mai multa eficienta scarii, dar si mai multa productie; avantajele date de achizitiile si vanzarile en gros etc. Dar avantajele economiei de scara nu sunt nelimitate. Pe masura ce firma creste in dimensiuni, ele tind sa se reduca in timp si incep sa se manifeste pierderi de scara. Acestea tin in mod esential de greutatile intampinate de manageri, atunci cand dimensiunea firmei devine considerabila, cand incep sa se manifeste rigiditate in functionarea structurilor, imobilism, capacitate de inovare redusa si chiar risipa. Toate acestea caracterizeaza ceea ce se numeste pierderi interne de scara sau dezeconomii de scara. Combinarea judicioasa a factorilor de productie devine, astfel, un element-cheie pentru manageri, ea contribuind, alaturi de strategia minimizarii costurilor, la optimizarea comportamentului producatorilor.
RANDAMENTUL, PRODUCTIVITATEA FOLOSIRII FACTORILOR DE PRODUCTIE
Eficienta combinarii factorilor de productie orientata spre obtinerea maximului de efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprima prin productivitatea sau randamentul factorilor de productie.
DEFINIREA SI MASURAREA PRODUCTIVITATII
In sens larg, productivitatea se defineste ca "raport intre cantitatea de bogatie produsa si cantitatea de resurse absorbite in cursul producerii ei"4. Deci, practic, ea se determina ca raport intre rezultatele obtinute (productia) si eforturile depuse pentru a le obtine (factorii de productie utilizati). Exista diferite modalitati de abordare a productivitatii. Astfel, dupa maniera de masurare a rezultatelor, evidentiem: - productivitatea fizica, ce masoara randamentele in natura ale utilizarii factorilor de productie, fiind exprimata in unitati fizice (naturale sau natural conventionale); - productivitatea (masurata) valorica, ce permite masurarea in termeni financiari-monetari a eficientei. Ea este larg utilizata in gestiunea intreprinderilor moderne. O alta tipologie a productivitatii are in vedere notiunile: - productivitatea bruta, care apreciaza ansamblul productiei in raport cu factorul (factorii) ce este (sunt) utilizati. In acest caz, productia este privita ca o "productie finala", deci, ca suma a valorilor adaugate de diferitele activitati de productie; - productivitatea neta, care are in vedere eliminarea din productia finala a valorii achizitiilor exterioare si a costului utilizarii capitalului instalat (amortismentele) pentru a incerca sa autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei. In conformitate cu metodologia INSEE, pentru productivitatea muncii si cea a capitalului se utilizeaza si notiunea de productivitate aparenta, prin care se sugereaza ca provenienta valorii adaugate nu este intotdeauna cunoscuta corect, caci productia nu se obtine cu echipamente identice, ci, de cele mai multe ori, solicita noi tipuri de masini si utilaje, implicit, si o noua organizare a muncii. In literatura de specialitate, productivitatea este abordata, insa, in special, pe cele doua tipuri consacrate, si anume: - productivitatea globala, care surprinde efectele combinarii tuturor factorilor de productie, masurand performanta si eficienta de ansamblu a acestora;
- productivitatea partiala a fiecarui factor de productie, care exprima productia obtinuta prin utilizarea fiecarui factor de productie consumat (munca, capital etc.). Productivitatea globala a tuturor factorilor de productie prezinta o serie de dificultati in planul determinarii sale corecte, motiv pentru care, in general, analiza microeconomica traditionala este focalizata pe determinarea si urmarirea evolutiei productivitatii unui singur factor de productie. Productivitatea partiala exprima eficacitatea, rodnicia cu care este folosit un factor de productie (munca, capital etc.) si se masoara ca o marime medie. Productivitatea medie (Wi) a unui factor de productie este expresia raportului dintre marimea productiei (Q) si cantitatea (Xi) utilizata din factorul respectiv: Wi = Q/Xi, unde i este un indicator folosit pentru factorii de productie. Acest indicator reflecta, deci, cate unitati (fizice sau valorice) de efect util (productie) revin la o unitate (fizica sau valorica) de efort (factor de productie i). Productivitatea marginala (Wm) reprezinta sporul de productie care se obtine prin utilizarea unei unitati suplimentare din factorul i, ceilalti factori ramanand constanti5, si se determina potrivit formulei de calcul: Wm = ∆Q/∆Xi = dQ/dXi Analiza pe termen scurt a comportamentului producatorului in raport cu unul dintre factorii de productie (in conditiile respectarii clauzei caeteris paribus) pune in evidenta variatia productivitatii acestui factor si a relatiei dintre productie, productivitatea medie si productivitatea marginala.
Punctul M este un punct de inflexiune care marcheaza trecerea de la un randament crescator la un randament descrescator al utilizarii factorului X. . Punctul N este cel in care tangenta la curba productiei trece prin origine, respectiv punctul in care productivitatea medie (Wi) este egala cu productivitatea marginala (Wmi). . Punctul M' reprezinta nivelul maxim al productivitatii marginale.
Punctul N este punctul in care curba productivitatii marginale intersecteaza curba productivitatii medii; respectiv, in punctul in care Wi este maxima. Fig. 10. Evolutia productiei (Q), a productivitatii medii (Wi) si a productivitatii marginale (Wmi)
Daca avem, insa, in vedere analiza pe termen lung si foarte lung, atunci toti factorii de productie devin variabili si, ca atare, productia trebuie abordata in raport cu variatia simultana a tuturor factorilor de productie. Va trebui, deci, sa analizam randamentul global al factorilor de productie, care va putea fi crescator, constant sau descrescator. Factorul care isi pune amprenta in mod semnificativ, pe termen lung si foarte lung, este progresul tehnic. Rezulta ca, in afara randamentelor medii si marginale, in teoria microeconomica moderna o importanta deosebita are abordarea din perspectiva randamentelor globale si factoriale. In cazul analizei randamentelor globale se pun in evidenta consecintele modificarii simultane a tuturor factorilor de productie, in timp ce, in cel al analogiei randamentelor factoriale intereseaza doar consecintele variatiei unui singur factor de productie. Consideram, in acest sens, ca este utila prezentarea, in continuare, a diferitelor randamente factoriale, cu accent pe productivitatea muncii si, respectiv, pe randamentul capitalului.
PRODUCTIVITATEA MUNCII
Avand in vedere ca munca este factorul de productie cel mai important al oricarei activitati economice, productivitatea muncii este cel mai mult utilizata in procesul de evaluare a eficientei economice. Productivitatea muncii exprima eficienta cu care este consumata munca. Ea poate fi inteleasa si ca forta productiva a muncii, adica sub forma capacitatii (posibilitatii) fortei de munca de a crea, intr-o perioada de timp, un anumit volum de bunuri si de a presta anumite servicii. De obicei, eficienta muncii este identificata cu productivitatea muncii. Daca avem in vedere ca productivitatea muncii reprezinta eficienta cu care este cheltuita munca si ca toate cheltuielile au la originea lor munca, atunci aceasta nu este altceva decat eficienta muncii, iar suprapunerea echivalenta stabilita intre cele doua notiuni pare sa fie corecta. Sunt situatii, totusi, cand efectul muncii este mult mai cuprinzator decat produsul muncii, el nefiind dat numai de productie. Cu cat inaintam de la micro spre mezo si macroeconomie, cu atat mai mare devine sfera efectelor muncii, in sensul cuprinderii atat a elementelor care se pot masura, cat si a celor nemasurabile. In aprecierea productivitatii muncii se iau in considerare doar acele efecte care se pot masura. Literatura de specialitate formuleaza, insa, si opinia conform careia productivitatea muncii se deosebeste de eficienta muncii, chiar daca efectul muncii nu ar contine aceste elemente nemasurabile. Astfel, pornind de la faptul ca productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de productie si munca cheltuita pentru obtinerea ei si ca efectul productiei se masoara prin produsul final (util sau inutil), se considera ca sporirea "productiei unor produse inutile poate mari productivitatea muncii, dar reduce eficienta ei".
Dar piata nu ia in considerare decat acele produse utile, care corespund unor trebuinte reale ale omului. Deci, din acest punct de vedere, nu este posibil ca intr-o intreprindere sa creasca productivitatea muncii si sa scada eficienta ei. De asemenea, privind aceasta eficienta nu numai din punctul de vedere al efectelor utile masurabile, ci si sub aspectul implicatiilor ecologice,8 este posibil ca intr-o intreprindere productivitatea muncii sa creasca, dar, prin poluarea mediului inconjurator si prin ignorarea in general a problemelor mediului, eficienta activitatii sa nu raspunda unui criteriu de baza, acela al calitatii. Marimea productivitatii muncii se masoara fie prin cantitatea si calitatea bunurilor obtinute cu o unitate de munca, fie prin cheltuiala ce revine pe o unitate de bun economic. Productivitatea muncii se poate determina ca o marime medie si, respectiv, ca productivitate marginala.
Raportul dintre productie (Q) si factorul munca (L) sau dintre munca si productie masoara productivitatea medie a muncii (WL): WL = Q/L; WL = L/Q Productivitatea marginala a muncii (WmL) reprezinta suplimentul de productie (∆Q) obtinut ca urmare a utilizarii unei cantitati suplimentare de munca (∆L), in conditiile in care ceilalti factori sunt presupusi constanti. Ea se exprima prin relatia: WmL= ∆Q/ ∆L sau ca derivata partiala a functiei de productie in raport cu factorul munca: WmL= dQ/dL Comparandu-se cu evolutia productiei ca urmare a modificarii factorului munca, se vor stabili limitele productivitatii medii si marginale intre care se poate obtine productia optima. Se elimina situatiile cand productivitatea marginala a unui factor este negativa,
alegandu-se cele in care productivitatea medie si cea marginala sunt descrescatoare, dar raman positive
In practica economica, se folosesc diferite modalitati de exprimare a productiei si a cheltuielilor de munca. Astfel, productia se exprima in unitati naturale, natural-conventionale si valorice, iar cheltuielile de munca se pot exprima in unitati de timp sau numar de salariati, ceea ce inseamna ca si masurarea productivitatii muncii se face in unitati fizice (naturale), natural-conventionale si valorice. Productivitatea fizica a muncii, desi reflecta exact gradul de eficienta a muncii, are o aplicabilitate limitata, deoarece poate fi folosita numai pentru intreprinderi cu productii omogene. In conditiile producerii unor bunuri materiale cu caracteristici diferite, dar de acelasi tip, pentru calculul productivitatii muncii se foloseste metoda unitatilor natural-conventionale, care asigura conditii unitare de masurare pentru toate produsele de acelasi tip.
Exprimarea productivitatii muncii in unitati valorice are avantajul ca permite o apreciere unitara a nivelului acesteia pentru toate genurile de produse si, implicit, compatibilitatea intre ramuri si la nivelul economiei nationale.
Exista si o serie de inconveniente ce decurg din faptul ca pretul se modifica in raport cu cererea si oferta; sortimentele produse (care au preturi diferite) se schimba, ceea ce modifica nivelul real si dinamica productivitatii muncii. Productivitatea muncii se poate calcula pe ora, zi, luna, trimestru, an, pe un lucrator, la nivelul unitatii economice, ramura sau la nivelul economiei nationale, utilizandu-se corespunzator diferiti indicatori prin care se masoara rezultatele la fiecare din aceste niveluri. Prin raportarea venitului national la numarul de lucratori se determina productivitatea muncii la nivel national si se exprima "gradul de utilizare a fortelor economice din punct de vedere national".
De altfel, productivitatea muncii trebuie inteleasa ca sinteza a folosirii factorilor de productie. Ea depinde nu numai de cuantumul muncii, ci si de calitatea ei, de marimea capitalului utilizat etc., RANDAMENTUL CAPITALULUI
Legatura dintre capital si rezultatele productiei este pusa in evidenta de randamentul capitalului. Aceasta exprima eficienta cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relatiei efort/efect, randamentul capitalului se prezinta sub forma coeficientului capitalului si exprima necesarul de capital pentru obtinerea unei unitati de productie. Daca se raporteaza capitalul utilizat (K) la volumul productiei obtinute intr-o perioada data (Q), se determina coeficientul mediu al capitalului (k): k = K/Q Daca se raporteaza cresterea capitalului (∆K) la cresterea productiei (∆Q) intr-un interval de timp se determina coeficientul marginal al capitalului: km= ∆K/∆Q Acesta exprima sporul de capital necesar pentru obtinerea unei unitati suplimentare de productie, in conditiile in care ceilalti factori sunt presupusi constanti. Potrivit relatiei efect/efort, randamentul capitalului se prezinta ca productivitate a capitalului. Daca se raporteaza productia obtinuta la capitalul utilizat se determina productivitatea medie a capitalului: WK = Q/K Se poate deduce ca WK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului. Daca se raporteaza sporul de productie la cresterea capitalului se determina productivitatea marginala a capitalului: WmK = ∆Q/∆K Se poate deduce ca WK =1/Km, deci inversul coeficientului marginal al capitalului. Productivitatea marginala a capitalului reflecta suplimentul de productie antrenat de crestere cu o unitate a capitalului (in conditiile respectarii clauzei caeteris paribus).
Totodata, se poate calcula randamentul viitor al capitalului11 ca raport intre sporul de productie si capital (∆Q/K). Aceasta se apreciaza pe baza sporului de venituri scontate a se obtine de catre un intreprinzator de pe urma acestui capital de-a lungul duratei sale de functionare. Productivitatea marginala a capitalului apare, astfel, sub forma unui raport intre randamentul viitor al bunurilor de capital si pretul lor de oferta, iar evolutia ei va influenta noile investitii. Randamentul capitalului, atat sub forma coeficientului, cat si a productivitatii capitalului se poate calcula la nivel national, la nivelul unui sector sau unei ramuri de activitate si la nivel macroeconomic. Analizele privind randamentul factorului capital sunt utilizate in special pentru capitalul fix, de a carui evolutie cantitativa, structurala si cantitativa depinde, intr-o masura importanta, dezvoltarea economica. Studiind problema productivitatii factorilor de productie. Cat priveste productivitatea capitalului, ea este de natura secundara, capitalul nefiind la randul lui decat o creatie a omului, a muncii omenesti"12. In mod asemanator se poate analiza randamentul tuturor celorlalti factori de productie. In ceea ce priveste factorul natural, este necesar sa se tina seama de particularitatile acestuia, in sensul ca el este un dar al naturii si mai putin un rezultat al muncii acumulate si are un puternic caracter limitat, fapt ce impune necesitatea protejarii, conservarii si utilizarii lui rationale. Analiza eficientei factorului natural vizeaza, deci, atat efectele sub forma sporului de productie, cat si pe cele privind gospodarirea si protejarea resurselor, pastrarea echilibrului ecologic si a starii de sanatate a populatiei, astfel incat sa se poata asigura o gospodarire durabila din punct de vedere economic, ecologic si social.
CRESTEREA PRODUCTIVITATII
Agentii economici urmaresc sa obtina un nivel ridicat al productivitatii factorilor de productie, un rezultat mai mare cu acelasi efort (consum de factori de productie) sau acelasi rezultat cu un efort mai mic. Vom analiza cresterea productivitatii pe exemplul productivitatii muncii. Cresterea productivitatii muncii reprezinta procesul prin care acelasi volum de munca se caracterizeaza printr-o masa mai mare de bunuri si servicii sau invers, aceeasi masa de bunuri se realizeaza cu un volum mai mic de munca; ea are un caracter legic. Aceasta presupune o schimbare in factorii de productie, in modul de combinare a lor si, deci, in modul de desfasurare a procesului de munca, o cantitate data de munca dobandind forta de a produce o cantitate mai mare de bunuri. Productivitatea muncii creste si prin obtinerea aceleiasi productii, dar de calitate superioara, in conditiile mentinerii consumului de munca pe unitate de produs sau chiar ale scaderii lui.
In conditiile contemporane, nevoia de a economisi timpul de munca se accentueaza datorita amplificarii si diversificarii necesitatilor, maririi timpului destinat stiintei si culturii, ridicarii nivelului de pregatire profesionala a fortei de munca etc. Pe fondul unei tendinte de crestere a productivitatii muncii, apar situatii specifice de scadere a acesteia, in conditiile existentei unor disfunctionalitati in economie: somaj, inflatie, un anume stadiu pe care il parcurge evolutia ciclica a dezvoltarii economice, accentuarea caracterului deficitar al unor resurse etc. Productivitatea este influentata de: factori naturali ca, de exemplu: conditiile de clima, de fertilitate, adancimea sau bogatia unui zacamant etc.; factori tehnici, care se refera la nivelul stiintei si tehnicii la un moment dat, la tehnologie, inventie etc.; factori economici, cum sunt: nivelul de organizare a productiei si a muncii, calificarea salariatilor, cointeresarea materiala; factori sociali, care se refera la conditiile de munca si de viata, responsabilitate, nivelul de cunostinte, justitie, legile civile, politice; factori psihologici, care influenteaza comportamentul si rezultatele producatorilor apartinand aceleiasi categorii de calificare, in raport cu gradul lor de adaptabilitate la conditiile specifice ale muncii (motivatia in munca si satisfactia pe care le-o ofera aceasta, climatul relatiilor de munca, al vietii de familie, gradul si modul in care sunt satisfacute unele nevoi sociale etc.); factori structurali, care influenteaza productivitatea muncii prin modificarile ce au loc fie in structura pe produse, pe sortimente a productiei unei intreprinderi, fie in structura economiei nationale; factori ce decurg din gradul de integrare a economiei nationale in economia mondiala, in cadrul carora includem: tipurile de specializare tehnica si economica, capacitatea de performanta si competitivitatea produselor pe piata mondiala etc. Exista diferite modalitati prin care, actionand in sensul factorilor, se poate obtine o crestere a productivitatii muncii. Progresul stiintific si tehnic determina o revolutionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale si energetice. Se perfectioneaza tehnicile si tehnologiile de fabricatie, se inlocuiesc tehnicile vechi cu cele performante, se modifica structura fortei de munca si, prin toate acestea, se realizeaza economisirea muncii pe ansamblul economic. In acelasi timp, stiinta potenteaza tot mai mult munca, asigurand conditiile pentru sporirea eficacitatii ei. Perfectionarea proceselor tehnologice, fiind un element important al progresului tehnic, duce si ea la cresterea productivitatii mucii, fie prin reducerea consumului de munca pe unitate de produs, fie prin economisirea factorului material al productiei. De exemplu, intr-un sistem integrat informatizat de proiectare a productiei, CAD/CAM, productivitatea muncii poate fi de 30-40 de ori mai mare in comparatie cu sistemele neinformatizate. Exista, de asemenea, situatii in care, prin introducerea automatizarii flexibile a productiei si a roboticii, se poate obtine o productivitate de 3-5 ori mai mare. Prin cresterea calificarii, aceeasi cantitate de munca dobandeste capacitatea de a prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix si, in consecinta, de a produce mai multe bunuri (se amplifica stocul de capital uman). Forta de munca calificata este mai productiva, deoarece cunostintele si indemanarea pe care le poseda lucratorul permit acestuia sa foloseasca mai rational timpul de munca si sa utilizeze mai eficient elementele de capital tehnic, sa produca bunuri de calitate superioara etc. Nivelul productivitatii este determinat atat de numarul cadrelor calificate existente in intreaga economie, cat si de modul cum acestea se distribuie in profil de ramura si teritorial, de modul cum se asigura folosirea lor la locurile de munca in intreprindere, de posibilitatea adaptarii lor la caracterul mobil al productiei moderne, la modificarile din diviziunea sociala a muncii etc. Asupra productivitatii influenteaza direct si revolutia manageriala, prin care se urmaresc perfectionarea organizarii si conducerii activitatii economice, folosirea mai intensa a timpului de munca, a capacitatilor de productie etc.
Productivitatea este, inainte de toate, o problema de organizare16, care presupune o combinatie, in cea mai eficace maniera, a cantitatilor disponibile de diverse categorii de munca, de capital si resurse naturale pentru a se putea produce bunuri materiale si servicii cat mai utile, mai multe si de calitate mai buna. M. Didier, reflectand legatura randamentului muncii cu randamentul celorlalti factori de productie, apreciaza, pe baza datelor, ca acesta se datoreaza unei mai bune pregatiri a fortei de munca, unei mai bune organizari a muncii, unei mai accentuate automatizari a productiei, unor utilaje mai bune, unui efort de echipare fara precedent. In prezent, se investeste in fiecare an de trei-patru ori mai mult decat in anii '50 ai secolului XX si mai mult de noua ori decat la inceputul secolului trecut.
Masinile si utilajele sunt mai performante, ceea ce conduce la cresterea productivitatii si, deci, la obtinerea unei productii mai mari. In medie, munca este astazi de trei ori mai productiva decat acum 30 de ani. Cresterea productivitatii muncii si a celorlalti factori de productie are o serie de efecte economice si sociale atat pentru activitatea de productie propriu-zisa, pentru conditia omului in productie, cat si pentru conditia lui de consumator. Acestea pot fi: economisirea factorilor de productie consumati; reducerea costului de productie; cresterea productiei, a competitivitatii bunurilor obtinute; cresterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de munca si cresterea timpului liber18.
Competitivitatea si profitabilitatea firmei, ca si standardul de viata se datoreaza cresterii productivitatii, la baza careia stau, in principal, progresul tehnic si noile tehnologii, pregatirea profesionala si cunostintele manageriale.
O problema deosebit de importanta o reprezinta repartizarea castigului de productivitate intre agentii economici posesori ai factorilor de productie utilizati19. In primul rand, se are in vedere faptul ca o distribuire a veniturilor (salariu, profit, dobanda, renta) corespunde sporului de productivitate. Daca ar fi superioara acestuia, ea nu ar avea o baza reala si ar genera dezechilibre; nici o crestere uniforma a veniturilor nu este acceptata, ea fiind, de asemenea, generatoare de dezechilibre, avand in vedere ca si contributia factorilor de productie este diferita. In economia de piata moderna, distribuirea veniturilor ca urmare a cresterii productivitatii are loc atat in interiorul intreprinderii pentru dezvoltarea proprie sau pentru recompensarea factorilor de productie, cat si in afara acesteia, in favoarea diferitilor agenti economici.
Analiza comportamentului producatorului din perspectiva alegerii variantei optime de productie are mare importanta pentru sporirea productivitatii si a veniturilor.
Alegerea variantei optime de productie are in vedere, in primul rand, maximizarea profiturilor intreprinzatorului, care vizeaza, in ultima instanta, o combinare eficienta a factorilor de productie, capabila sa asigure maximizarea efectelor obtinute in conditiile minimizarii eforturilor (costurilor).
