Procesul de integrare economica in Europa

Procesul de integrare economica in Europa

Europa in cautarea unei noi identitati

Identitate europeana

Continent al unor popoare aspirand dintotdeauna la identitate nationala si la afirmarea lor economica, politica si culturala, Europa a cunoscut o evolutie conflictuala, caracterizata de rivalitati comerciale, coloniale si razboaie, ca manifestari ale nationalismelor exacerbate ce le-au dominat existenta. Divizarea politica, economica si religioasa a continentului european constituie o permanenta. Totusi, desi divizata, Europa prezinta o constanta - comunitatea civilizatiei.

Comunitatea civilizatiei nu semnifica, insa, uniformitate. Ceea ce o caracterizeaza nu este asemanarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a intelege si de a asimila aceleasi idei. Comunitatea civilizatiei europene sta in capacitatea comuna a europenilor de a simti, de a reactiona, de a asimila.

Determinata politic, unificarea europeana este in esenta un proces institutional si cultural; si daca institutiile sunt "obiectivarea culturii"3, rezulta ca Europa unita se datoreaza apartenentei popoarelor la cultura europeana, manifestarii in fapt a aceluiasi sistem de valori. Definirea culturii europene este esentiala pentru stabilirea apartenentei la Europa, intr-un moment in care aceasta se redefineste si se cauta.

Mult timp Europa a fost identificata cu zona de dominanta catolica si uneori chiar numai cu partea ei occidentala, unde s-ar fi transmis si conservat cultura antica. Argumentul esential tine de sciziunea bisericii, prin care crestinismul greco-ortodox a transmis alte valori decat catolicismul.

Optica s-a modificat insa dupa Reforma protestanta si mai ales prin contributia lui Nietzsche4. Pentru Nietzsche, Europa este data de specificul ei cultural si este formata din "acele popoare si parti de popoare care au trecutul comun in grecism, romanitate, iudaism si crestinism."

Europa nu mai inseamna insa Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unitatii spirituale, constand din autonomia valorilor si recunoasterea de legi si reguli generale care sustin valoarea fundamentala a solidaritatii. Accentul in identificarea Europei cade in prezent pe conceptele de solidaritate si de identitate. Europa se cladeste pe cultivarea sentimentului de identitate europeana, de apartenenta la un sistem comun de valori care da specificarea Europei, se constituie in baza progresului individual si social si permite manifestarea solidaritatii ca expresie a optiunii pentru un "bine comun european".

Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea ca, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenentei si din constientizarea faptului ca Europa unita nu mai poate fi sustinuta doar la nivelul elitelor. Obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar daca se actioneaza pentru manifestarea in fapt a unui "cetatean european" avand identitate proprie, constient si convins ca apartine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie sa-l protejeze si sa-l promoveze.

Europenii isi dau foarte bine seama ca fara sentimentul larg al apartenentei la o identitate comuna europeana, mai importanta decat identitatea nationala, nu se poate asigura solidaritatea si vointa politica necesara constructiei europene; ca fara acceptarea existentei unui "bine comun" european, Europa risca sa devina cu mult mai putin decat este astazi.

De la idee la Tratatele constitutive

Ideea ca popoarele au valori si radacini culturale comune, care au supravietuit in istorie tuturor antagonismelor nationaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranta intr-o Europa unita, de la Atlantic la Urali si de la Marea Mediterana la Marea Nordului.

Ideile de unificare a tarilor Europei sunt generate determinant de factori politici, respectiv de dorinta de a mentine pacea si stabilitatea; proiectele propun o unificare politica intr-un domeniu restrans, in cadrul unor aliante confederative care sa respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianta presupune optiunea pentru apararea unor interese generale si acceptarea unei limitari a suveranitatii; se propun institutii independente, cu reprezenanti ai statelor membre, dar care sa actioneze in favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune tarilor membre; uniunea va functiona pe baza principiului proportionalitatii; sistemul de vot limiteazasi independenta si suveranitatea tarilor membre. Practic, se regasesc in aceste proiecte idei si principii care si-au dovedit justetea si realismul prin aplicarea efectiva in procesul de integrare, ce-i drept, dupa doua secole.

In perioada interbelica renaste ideea uniunii europene si au loc o serie de evenimente care intra prin natura lor in istoria proceselor de integrare vest- europeana.

In 1923, la initiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena "miscarea Pan-Europeana". Rolul ei era sa militeze pentru crearea unei confederatii europene pe fondul reconcilierii franco-germane in scopul apararii de doua pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietica) si unul economic la vest (Statele Unite ale Americii).

Un alt eveniment avea insa sa marcheze aceasta perioada: propunerea prezentata de Aristide Briand (ministrul de externe al Frantei) in 1929, Adunarii Societatilor Natiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmarit consta in mentinerea pacii si prosperitatii prin stabilirea unei legaturi federale intre popoarele europene. Climatul specific inceputului de deceniu patru face ca proiectul Briand sa fie lipsit de finalitate; a ramas totusi, ca moment de referinta, un fel de debut in planul procesului de constituire a Comunitatii Europene.

Pe un plan restrans, se face si primul pas concret spre integrare economica in Europa Occidentala, intre Luxemburg si Belgia, prin Conventia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), incheiata la 25 iulie 1921. Ii urmeaza Conventia de la Onchy din 1923, prin care UEBL si Olanda isi propuneau eliminarea restrictiilor comerciale reciproce.Desi neratificate, aceste conventii vor conduce la semnarea in 1944 intre cele trei tari a unei Conventii vamale si in 1958 la incheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economica cu un ridicat nivel de integrare.

Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial punea insa statele europene in fata unei situatii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile razboiului erau imense: pierderi economice, dislocarea profunda a intregului aparat productiv, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare si declansarea razboiului rece. Metropola a geniului uman, centru economic al lumii pana la al doilea razboi mondial, Europa vedea pierdut rolul sau de centru de putere mondiala. Cele doua conflagratii si tensiunile provocate de factori economici si politici impuneau cautarea unor solutii viabile pentru a face fata noii conjuncturi internationale. Truman era convins ca, pentru a impiedica Europa sa cada sub influenta ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic si financiar prompt. Sprijinul american a fost grabit insa de decizia Marii Britanii, luata in februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei si Turciei, ajutor la care se angajase dupa razboi pentru a intari linia de rezistenta in fata presiunilor sovietice10.La propunerea lui Truman de a sprijini financiar si militar Grecia si Turcia in eforturile de "a rezista intentiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe", George Marshall (secretar de stat) raspunde cu initierea unui plan de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciaza planul ca fiind momentul aparitiei unui nou tip de relatii internationale: "a ajuta pe altii pentru a se ajuta pe sine".11 SUA erau interesate in ajutorarea Europei nu doar pentru evitarea promovarii si extinderii comunismului, ci si pentru a-si oferi o solutie la recesiunea economica prin care treceau.

Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contributii la un efort european de relansare economica. Se solicita tarilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluarii resurselor si deficitelor existente. Saisprezece tari ale Europei Occidentale si Rusia sovietica (reprezentata de Molotov) se intalnesc la Paris. Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu contrar suveranitatii natiunilor este urmat de refuzul satelitilor URSS si se produce astfel ruptura decisiva a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar tarile Europei Occidentale care, pentru a raspunde ofertei facute de americani, semneaza la Paris in 1948 Conventia de Cooperare Economica Europeana, constituind OECE (Organizatia Europeana pentru Cooperare Economica).

Semnificativa pentru intelegerea evolutiei ulterioare a Europei de Vest este parerea lui Monnet despre aceasta organizatie, exprimata intr-o scrisoare catre Georges Bidoult, presedintele Consiliului Europei: "Efortul diferitelor tari, in cadrele nationale actuale, nu va fi dupa parerea mea suficient. Ideea ca 16 tari suverane coopereaza efectiv este o iluzie. Eu cred ca doar crearea unei federatii la Vest, cuprinzand Anglia, ne va permite in timp rezolvarea problemelor si, in final, impiedicarea razboiului". Intr-o alta scrisoare, catre R. Schuman, precizeaza dupa o perioada de sedere in SUA: "Nu ma pot opri sa fiu uimit de natura relatiilor care risca sa se stabileasca intre aceasta mare tara dinamica si tarile Europei, daca ele se mentin in forma si mentalitatea actuala: nu este posibil, dupa parerea mea, ca Europa sa ramana dependenta mult timp si aproape exclusiv, privind productia sa, de creditele americane, si privind securitatea sa, de forta americana, fara consecinte aici si in Europa". Solutia, in viziunea lui Monnet, nu putea fi decat o federatie a Vestului.

Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de alta parte sovieticii, le aveau cu privire la Germania, aceasta incepea sa reprezinte din nou un pericol pentru Europa si mai ales pentru Franta. In aceasta conjunctura, singura solutie era considerata o actiune imediata asupra unui punct esential. Acest punct a fost gasit in productia de carbune si otel a Frantei si Germaniei.

Reconcilierea celor doua vesnice rivale era mijlocul prin care se spera in mentinerea pacii pe continent. Importanta productiei de carbune si otel, precum si complementaritatea existenta in acest domeniu intre Franta si Germania a facut ca aici sa se intrevada solutia. La 9 mai 1950, Robert Schuman, la indrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului productiei franco-germane de carbune si otel sub o autoritate internationala deschisa participarii si altor tari ale Europei.Sase tari au acceptat planul si au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.). Prin institutiile si mecanismele de functionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concreta pe drumul unificarii Europei pe baze federale.

Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950- invadarea, la 25 iunie, a Coreei de Sud de catre nord-coreeni, determina o alta reactie franceza. Teama de pericolul comunist i-a facut pe americani sa propuna acceptarea inarmarii Germaniei pentru a se apara impotriva unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei insisi amenintati si dusi de istorie spre un destin fatal. Reactia lor se concretizeaza in planul Pleven. Un rol important revine si de aceasta data lui Jean Monnet, care se adreseaza lui René Pleven, presedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente si constructive pentru a crea un front comun european de aparare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a infiinta, pentru apararea comuna, o armata europeana, sub conducerea unei autoritati europene politice si militare unice. Aceleasi sase tari care au semnat Tratatul C.E.C.O. semneaza la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunitatii Europene de Aparare (CEA). Insa dorinta de a constitui o armata europeana s-a dovedit a fi prematura si a daunat unirii Europei. Controverselor intre federalisti si nationalisti din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa in viitoarele tratate ale EURATOM si ale Comunitatii Economice Europene a unor organe executive puternice de tipul Inaltei Autoritati a C.E.C.O.13 CEA s-a soldat cu un esec general si a creat o bresa puternica intre cei ce sperau in integrarea politica a Europei si cei care optau pentru mentinerea starii de fapt sau cel mult intr-o "Europa a patriilor" de tip confederal.

Aceasta prima etapa a constructiei europene ne permite sa precizam factorii care au stat la baza procesului de integrare: mentinerea pacii si stabilitatii pe continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinta statelor vest-europene de a se desprinde de dependenta americana si de a-si recapata locul pierdut pe scena politica si economica internationala.

Doua cauze principale par a fi determinante in esecurile inregistrate: contradictia existenta intre federalisti si nationalisti si incercarea de a unifica tarile europene pe baze politice.

O noua etapa incepe in 1955 prin initiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de actiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea ca simpla cooperare intre state suverane nu este suficienta si se impune ca statele sa delege o parte din puterile lor unor institutii federale europene. In acelasi timp, dorita unitate politica depindea de realizarea efectiva a uniunii economice. Factori economici se impletesc cu cei politici deja mentionati si orienteaza actiunile viitoare pentru crearea Europei unite.

Prima sesiune a Comitetului de actiune s-a tinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost o declaratie prin care se cerea crearea unei comunitati in domeniul energiei nucleare dupa modelul C.E.C.O. Comitetul a insarcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a doua proiecte de tratat: unul vizand crearea unei comunitati intr-un domeniu restrans (energia atomica) si altul, mai amplu, de realizare a unei piete comune.

Sase tari (Benelux, Franta, Germania si Italia) vor semna la Roma, in martie 1957, doua tratate: unul privind instituirea Comunitatii Economice Europene (C.E.E.) si al doilea privind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economica a tarilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politica a Europei.

Scenarii politice europene

La 11 decembrie 2000, Conferinta interguvernamentala de la Nice a lansat oficial dezbaterile asupra perspectivelor politice ale Uniunii Europene prin adoptarea Declaratiei cu privire la viitorul Uniunii. Declaratia propunea ca dezbaterile sa aiba loc in jurul a patru teme prioritare: delimitarea competentelor intre Uniune si statele membre; definirea statutului "Cartei drepturilor fundamentale" proclamata la Nice; simplificarea tratatelor; definirea rolului parlamentelor nationale in arhitectura institutionala europeana. La 15 decembrie 2001, Consiliul european de la Laeken a adoptat "Declaratia asupra viitorului Uniunii Europene", afirmand ca Uniunea are nevoie de o noua conceptie, adaptata extinderii si capabila sa faca fata dublei provocari: pe plan intern, limitele sistemului institutional, acuzat de lipsa de transparenta, eficacitate si reprezentativitate democratica si pe plan extern, un mediu tot mai mondializat, aflat in cautarea unui nou echilibru. Europa isi doreste un rol de prim plan, stabilizator, pe masura trecutului sau istoric, si a valorilor pe care le-a transmis umanitatii, "o Europa comunitara clara, transparenta, eficace si democratica, respectand specificitatile nationale si regionale, capabila sa gaseasca solutii si sa-si asume responsabilitati in rezolvarea unor probleme concrete, indeosebi asigurarea cadrului pentru o calitate mai buna a vietii". Dincolo de cuvinte, ideea centrala a Declaratiei este ca "Europa" nu mai poate functiona ca pana acum. Metoda comunitara si sistemul institutional bazat pe cei trei piloni - unul comunitar - Piata Comuna - si doi interguvernamentali - politica externa si de securitate si afacerile interne si justitia - au permis evolutia integrarii intr-un proces cu un numar redus de state si intr-o perioada in care nivelul de integrare a fost relativ redus. In prezent, tarile membre se afla deja in faza unificarii monetare, iar Uniunea trebuie sa-si asigure mijloacele necesare integrarii in aceasta faza si a tarilor candidate, fara riscuri de dezintegrare prin disfunctionalitate. In acest scop, se impune cautarea unor solutii pentru:

• asigurarea celei mai bune definiri si repartitii a competentelor comunitare
• simplificarea instrumentelor si mecanismelor de integrare.
• conferirea de mai multa democratie, transparenta, eficacitate Uniunii.

elaborarea unei Constitutii care sa confere mai multa legitimitate Uniunii

Doua optiuni fundamentale au dominat in dezbaterile care au avut loc in special la nivel politic inalt: metoda franceza - interguvernamentala si metoda germana - federala, inspirata din federalismul german.

Metoda confederala urmareste mentinerea natiunii ca perimetru optim al dezvoltarii civilizatiei europene intr-un model european de integrare politica flexibil si eficient. Ideea este de a crea o Europa a natiunilor suverane, nu un super - stat european, care sa conserve statul natiune cu traditiile sale culturale si democratice. Uniunea ar ramane un simplu spatiu de libera circulatie (cele patru libertati) cu un minim de reglementari necesare asigurarii convergentei nationale si regionale. Sistemul institutional ar trebui conceput in asa fel incat sa conserve factorul national si, astfel, specificitatea europeana. Metoda de integrare ar fi cea comunitara, pe fondul unei reforme institutionale care sa eficientizeze mecanismele decizionale si sa apropie Uniunea de cetateanul european. Un numar redus de state si-ar putea asuma dimensiunea federala, avand in vedere progresele obtinute pe calea integrarii si optiunea politica pentru un sistem de organizare cu importante limitari ale suveranitatii nationale. La baza federatiei ar sta un tratat ad-hoc si nu o Constitutie, federatia urmand sa fie reprezentata in Uniune, dar cu o anume separatie instutionala (Consilii diferite, Parlamente diferite).

Metoda germana consta in adoptarea unui federalism construit pe

impartirea suveranitatii intre Europa si statul natiune si conservand diversitatea culturilor politice si opiniilor publice nationale. Din punct de vedere functional, Joschka Fisher propune un Parlament bi-cameral care sa reprezinte atat Europa statelor nationale, cat si Europa cetatenilor; un executiv puternic, format fie prin transformarea Consiliului european in guvern, fie pe structura actualei Comisii dar cu alegerea directa a Presedintelui acesteia; un tratat constitutional care sa reglemteze cu precizie repartitia competentelor intre federatie si statele nationale, lasand insa federatiei doar domenii esentiale ale suveranitatii. Europa politica ar fi in aceasta viziune o federatie aflata la jumatatea drumului intre stat national si stat federal, o federatie a statelor si cetatenilor, conservand statul national. Metoda de integrare va trebui sa permita o diferentiere a participarii tarilor membre la proiectul european, conforma cu ritmul propriu de evolutie in plan economic, social, politic, dar avand grija ca aceasta diferentiere sa nu duca la o pierdere a identitatii europene si la o incoerenta care sa blocheze procesul de integrare.