|
|
|
Politici (masuri) de combatere a inflatiei
Datorita consecintelor negative asupra organismului economic si social, inflatia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate tarile cu economie de piata. De asemenea, politicile antiinflationiste actuale trebuie astfel elaborate incat sa combata eficient inflatia si, in acelasi timp, sa permita cresterea economica si limitarea somajului.
In mod firesc, politicile de combatere a inflatiei sunt corelate cu cele doua forme cauzale ale acestui fenomen - inflatia prin cerere si inflatia prin costuri. In consecinta, ele vizeaza, fie controlul cererii agregate, in sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, in sensul sporirii ei.
♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin doua tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale si politici monetare.
Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regula, doua instrumente sau parghii de politica economica, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componenta importanta a cererii agregate, fie cresterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetara destinata consumului si investitiilor. Astfel, atat prin politica restrangerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune mentinerea unor deficite bugetare cat mai mici, cat si prin politica presiunii fiscale, care inseamna o crestere a impozitelor directe si indirecte, se realizeaza asa-numita 'politica deflationista'. Daca aceleasi parghii se folosesc in sens invers, respectiv cresterea cheltuielilor guvernamentale si reducerea impozitelor, atunci se are in vedere reducerea somajului, si constuie parti componente ale unei politici denumite 'reflationiste'.
Politicile monetare vizeaza controlul masei monetare aflate in circulatie si au drept scop, fie blocarea (inghetarea) masei monetare, fie reducerea acesteia in corelatie cu nevoile circulatiei. Ambele cerinte se realizeaza prin combinarea, de catre banca centrala, a urmatoarelor instrumente de politica monetara: manevrarea taxei rescontului, operatiuni de open-market, variatia cotei rezervelor obligatorii.
Manevrarea taxei de rescont reprezinta un instrument dominant al politicii monetare, datorita efectului sau asupra volumului creditului ce se poate acorda intr-o economie, deci asupra marimii masei monetare, daca se are in vedere functia de emisiune a creditului. Manevrarea taxei de rescont genereaza cresterea sau scaderea costului creditului, prin intermediul dobanzilor, fapt care se reflecta in micsorarea sau marirea masei monetare din circulatie, in concordanta cu obiectivele de politica monetara ale bancii centrale. Rescontarea reprezinta operatiunea la vedere prin care banca centrala (de emisiune) achizitioneaza de la bancile comerciale efectele de comert, anterior scontate de acestea, monetizandu-le la o valoare diminuata cu suma ce reprezinta taxa de rescont, adica dobanda pe care o percepe banca centrala pe durata creditarii bancilor comerciale, durata care se intinde pana la scadenta efectelor de comert preluate (cambii, bilete la ordin etc.). In acest context, este evident faptul ca nivelul taxei de rescont influenteaza in mod direct taxa scontului, adica dobanda pe care bancile comerciale o percep de la detinatorii de efecte de comert, atunci cand acestia doresc sa transforme aceste titluri in lichiditati, inainte de scadenta. De precizat, ca taxa scontului este intotdeauna superioara taxei de rescont. Asadar, banca centrala fixeaza nivelul taxei de rescont in functie de evolutia pe care doreste sa o imprime masei monetare, prin intermediul creditului. Atunci cand intentioneaza o extindere a acesteia, reduce taxa de rescont, ieftinind creditul si marind volumul acestuia. Dimpotriva, cand se urmareste o contractie a masei monetare, mareste taxa rescontului, scumpind astfel creditul din economie si implicit reducand volumul acestuia. Acest instrument de politica monetara are insa o anumita limita de eficacitate, in sensul ca banca centrala nu-l poate folosi decat in masura in care bancile comerciale au nevoie de credite de refinantare.
Operatiunile de open-market reprezinta un alt instrument esential de politica monetara, la indemana bancilor centrale, prin intermediul caruia acestea actioneaza in directia restrangerii sau extinderii masei monetare. Aceste operatiuni constau in vanzarea-cumpararea de pe piata monetara a unor efecte publice sau private (titluri de valoare - actiuni, obligatiuni), demonetizandu-le, adica retragand o anumita cantitate de moneda, atunci cand le vinde, sau, dimpotriva, monetizandu-le, adica introducand in circulatie o cantitate suplimentara de moneda atunci cand le cumpara. In felul acesta se modifica structura masei monetare din circulatie in defavoarea sau favoarea lichiditatii. Operatiunile de open-market au un dublu efect: cand banca centrala vinde titluri se reduce cantitatea de moneda centrala de pe piata monetara si se provoaca o scadere a pretului (cursului) titlurilor tranzactionate, iar atunci cand cumpara titluri de pe piata monetara efectele sunt inverse. Pentru a avea insa succes, ca instrument de politica monetara, aceste operatiuni trebuie sa se desfasoare in conditiile unui volum suficient de mare de titluri negociabile.
Variatia cotei rezervelor obligatorii reprezinta instrumentul de politica monetara cel mai generalizat, adica folosit de catre autoritatile monetare din aproape toate tarile industrializate. Politica rezervelor obligatorii, promovata de banca centrala, consta in obligatia pe care o au bancile comerciale de a-si constitui rezerve minime obligatorii, intr-un cont nepurtator de dobanda deschis la banca centrala. Aceasta din urma stabileste cuantumul acestor rezerve, prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de bancile comerciale. Aceasta masura are, pe de o parte, un caracter prudential, marind gradul de lichiditate al bancilor comerciale, iar pe de alta parte, diminueaza resursele de creditare ale acestor banci si, implicit, capacitatea lor de a crea moneda prin credit. Banca centrala poate, deci, influenta sporirea sau reducerea ofertei de moneda scripturala din partea bancilor comerciale, prin diminuarea, respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor obligatorii. Variatia cotei rezervelor obligatorii este un instrument de politica monetara restrictiva, foarte eficace, intrucat afecteaza direct multiplicatorul creditului.
♦ Controlul ofertei agregate presupune sustinerea ofertei din economie, actionand asupra tuturor cauzelor care conduc la scaderea sau stagnarea productiei nationale. In acest context, trebuie precizat ca unele din masurile menite sa ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrangerea cererii globale din economie. Altfel spus, in anumite situatii, stimularea ofertei globale pe termen mediu si lung nu se poate realiza fara anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale. Iata de ce este foarte important, ca autoritatile guvernamentale si politice ale unei tari sa elaboreze politici antiinflationiste bine fundamentate teoretic si stiintific si, mai ales, bine ancorate in realitatile tarii respective. Cunoasterea profunda si analiza riguroasa a mecanismului si cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politica macroeconomica, care sa contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie - inflatia.
Intre masurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca principale, urmatoarele:
- ieftinirea creditelor, prin scaderea ratei medii a dobanzii pe piata monetara, si acordarea acestora, cu prioritate, in scopuri productive si acelor agenti economici care prezinta planuri de afaceri viabile. Consecintele acestei masuri vor fi, atat o crestere a volumului investitiilor in economie, cat si o punere la timp in functiune a obiectivelor de investitii;
- acordarea unor facilitati fiscale, care pot insemna: scutiri sau reduceri de impozite in primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investitiile de capital strain; aplicarea sistemului de amortizare accelerata a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import si inglobate in produsele destinate pietei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import s.a.
- reducerea costurilor de productie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile si implicarea directa a agentilor economici. Acestia trebuie sa ia in considerare, atat achizitionarea de factori de productie la preturile cele mai mici de pe piata (fara a fi insa afectata calitatea acestora), cat si cresterea randamentului acestor factori (cresterea productivitatii muncii, cresterea eficientei capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime si materiale, cresterea vitezei de rotatie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, in aceasta directie trebuie sa se manifeste si rolul statului, atat pentru descurajarea monopolurilor si oligopolurilor, cat si pentru intarirea si respectarea concurentei loiale si sanctionarea celei neloiale.
In final, trebuie precizat ca inflatia ramane un fenomen deosebit de complex si, inca, insuficient cunoscut, fapt reflectat atat de teoria, cat si practica economica mondiala. In acest context, nu exista o solutie unica si magica de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Solutiile pot fi diferite, in functie de realitatile si traditiile fiecarei tari.
