|
|
|
FINANTAREA INVESTITIILOR SI A ACTIVELOR CIRCULANTE
Finantarea investitiilor si a activelor circulante acopera, in mare masura,
sfera cerintelor de finantare la nivelul unei firme si are in vedere atat sursele proprii si pe cele imprumutate, cat si sursele permanente si temporare.
1 Politica de investitii
Crearea surselor de finantare pentru imobilizarile fixe constituie prima
problema financiara pentru proiectele de fondare a unei firme, ca si pentru cele vizand extinderea acesteia sau participatiile la capitalul altei/altor firme.
Participatiile sunt de doua categorii: investitii de portofoliu si speculative.
�� Investitiile de portofoliu au in vedere procurarea de actiuni de la o alta
firma, cu intentia de a extinde interesele firmei participante asupra unui concurrent sau intr-un alt domeniu de activitate; urmaresc, de asemenea, procurarea de obligatiuni (publice sau nu) cu intentia unei valorificari avantajoase, pe termen lung, a unor disponibilitati consolidate pentru care nu sunt inca create conditii pentru o utilizare in interiorul firmei.
Participatiile speculative sau plasamentele speculative au in vedere
valorificarea unor informatii sau estimari privind conjunctura pietei, adica evolutia ei pe termen scurt, ceea ce presupune angrenarea in "jocul" bursei prin cumpararea/vanzarea de titluri de valoare in scop speculativ. In categoria plasamentelor se include, de asemenea, fara a avea de data aceasta, in mod necesar, caracter speculativ, crearea de depozite bancare la termen, cu intentia valorificarii unor resurse disponibile in limita unei anumite perioade de timp.
Termenul de "investitii" semnifica, stricto sensu, utilizarea unor resurse
financiare pentru intrarea in patrimoniul firmei a unor mijloace de productie fixe (cladiri, constructii, masini, instalatii, echipamente, utilaje etc.) fie prin achizitie,
Finantarea investitiilor si a activelor circulante
fie prin construirea lor propriu-zisa. Am delimitat in acest fel sfera si obiectul investitiilor in cadrul sferei mai largi a plasamentelor si participatiilor.
Din punct de vedere strict financiar, investitia este o imobilizare de
capital pe termen lung in scopul obtinerii unei rentabilitati viitoare mai mari.
Efectul investitiei, in forma sa cea mai generala, este cresterea volumului si calitatii activitatii unei firme. Decizia de a investi presupune elaborarea unor studii comerciale, tehnice si financiare care sa caracterizeze atat piata careia i se adreseaza investitia, cat si obiectul investitiei in sine si rezultatele scontate a se obtine. De aceea, o investitie presupune proiecte alternative, variante pe multiplele aspecte vizate de o astfel de initiativa: evolutia pietei (preturi, grad de saturare, aparitia unor produse inlocuitoare sau noi), solutiile tehnice, solutiile de amplasament, finantarea, costurile de investitie, costurile de exploatare, dinamica pietelor adiacente (materii prime, utilizari etc.), dinamica pietei muncii etc.
Politica de investitii este una din componentele politicii financiare atat la
nivel macroeconomic, cat si la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic, politica de investitii se regaseste in politica
cheltuielilor publice, in politica fiscala, in politica monetara.
In cadrul cheltuielilor efectuate de stat prin buget se regasesc cheltuieli cu
caracter economic, intre care apar si cheltuieli pentru investitii. Acestea pot viza infrastructura economiei (retelele de comunicatii si utilitatile generale), obiective economice sau obiective social-culturale. In oricare din aceste forme s-ar efectua investitii de catre stat, efectul general este ameliorarea mediului economic, ceea ce stimuleaza ansamblul activitatii economice si, implicit, pe intreprinzatorii particulari. Stimulul este direct, adica este generat de o cerere suplimentara, consecutiva alocarii de resurse financiare. Stimulul este insa si indirect, prin facilitatile suplimentare de care se pot bucura intreprinzatorii in mediul economic ameliorat prin investitia efectuata din resurse bugetare: cai de comunicatie noi sau mai bune, dotari edilitare, conditii sociale mai bune pentru populatie etc.
Prin politica fiscala investitiile pot fi stimulate prin diminuarea impunerii:
neimpunerea profitului reinvestit, cote de impunere mai mici pentru profitul obtinut din investiti efectuate in anumite zone sau in anumite ramuri sau pentru anumite tipuri de activitati, taxe locale preferentiale, scutirea temporara de anumite impozite etc.
Prin politica monetara investitiile pot fi stimulate, in principal, prin
diminuarea dobanzii la creditele pentru investitii (credite pe termen mediu si lung), dar si prin alte masuri favorizante cum este, de exemplu, garantarea imprumutului de catre stat.
Politica de investitii reprezinta ansamblul deciziilor privind crearea
mijloacelor de productie fixe, adica inclusiv a formarii si a utilizarii
resurselor de finantare.
La nivel microeconomic, politica de investitii se regaseste in politica
de distribuire a profitului si in cea privind structura financiara. La acest nivel pot fi identificate cateva tipuri majore de decizii care definesc politica de investitii.
Decizia de distribuire a profitului are in vedere raportul intre capitalizare
si dividend.
Decizia de finantare vizeaza structura surselor de finantare, adica raportul
intre autofinantare si apel la credite. Aceasta decizie este determinata de cea
precedenta.
Decizia privind tipul de investitie poate fi:
de innoire, care vizeaza sortimentul de fabricatie si introducerea de
produse noi;
de modernizare, care se refera la tehnica si tehnologie, respectiv la
parametrii functionali (randament, intretinere, fiabilitate, ergonomie);
de extindere, care vizeaza cresterea dimensiunii activitatii.
Decizia de alegere a unei variante, din multimea celor ce sunt posibile
pentru realizarea obiectivului avut in vedere, presupune existenta unor criterii pe baza carora sa se poata face o ierarhizare a respectivelor variante. Decizia este multicriteriala, in sensul ca la determinarea ei sunt luate in considerare mai multe criterii, fiecare cu o pondere de importanta data. Aceasta pondere prezinta character subiectiv, rezultat din scopurile si interesele intreprinzatorului, din comportamentul sau de agent economic.
2 Evaluarea rentabilitatii investitiilor
Rentabilitatea investitiei este unul din criteriile de baza pe care se
intemeiaza decizia de alegere a unei variante de investitie. Evaluarea acestei
rentabilitati se poate face prin doua metode:
a) metoda contabila
Rentabilitatea astfel determinata arata cate unitati monetare de beneficiu
revin la o unitate monetara din valoarea ramasa a investitiei; este o rata de
rentabilitate de tipul "rata profitului in raport cu capitalul". Aceasta rata se
calculeaza anual pe baza datelor de bilant corectate cu fiscalitatea, ca si pe baza deciziei privind politica amortizarii activelor fixe. In acest fel se poate determina contributia investitiei la rentabilitatea totala a firmei: daca rentabilitatea investitiei este mai mare decat rentabilitatea pe ansamblul firmei, inseamna ca investitia isi pastreaza caracterul ei de "antrenare". Dificultatea metodei rezida in faptul ca sunt necesare operatiuni financiar-contabile laborioase si relativ complexe pentru a separa din beneficiul net al unei firme partea ce revine respectivei investitii.
Metoda este criticata pentru ca genereaza rate anuale crescatoare, determinate mai ales de diminuarea de la un an la altul a valorii ramase; or, de la un anumit moment din durata de viata a investitiei, cresterea rentabilitatii ei pe masura "imbatranirii" este o anormalitate, cel putin teoretica.
b) metoda financiara
Aceasta metoda introduce doua concepte specifice: flux financiar si
durata de viata economica, precum si chestiunea de principiu a modului in care se introduce factorul timp. Spre deosebire de metoda precedenta, aceasta are un caracter pronuntat predictiv, ceea ce presupune dificultati de "intrezarire" a viitorului, ca si incertitudini mai pronuntate privind informatiile.
Fluxul financiar este un transfer monetar al firmei, cu caracter definitiv,
spre sau dinspre mediul economic. In raport cu sensul sau, fluxul financiar poate fi negativ sau pozitiv.
Fluxul financiar negativ reprezinta cheltuieli, in cazul investitiilor -
cheltuieli pentru realizarea investitiei, pentru darea ei in functiune. Sunt fluxuri de imobilizare si sunt calculate prin devizul general al investitiei.
Fluxul financiar pozitiv reprezinta venituri din exploatarea investitiei,
respectiv amortizarea anuala si beneficiul net, estimate pe baza politicii de
amortizare (rapida, lenta) si a normelor legale privind amortizarea, ca si pe baza studiilor comerciale, a politicii cheltuielilor de exploatare si functionare a investitiei, a politicii de preturi s.a.
Durata de viata economica este intervalul de timp in care investitia
genereaza o rentabilitate cel putin acceptabila. Aceasta durata este estimata pe baza informatiilor folosite la determinarea fluxurilor financiare pozitive, dar si a caietelor tehnice care descriu investitia, a predictiilor privind progresul tehnic si inovatia vizand obiectul investitiei in cauza, a normelor legale in vigoare privind durata de amortizare a activelor fixe.
In cazul unei durate de viata relativ lungi, in calculele financiare este
luata in considerare o viata economica mai scurta, astfel incat rezultatele eventual obtinute dincolo de aceasta "viata mai scruta" sunt considerate, global, ca valoare reziduala. Procedeul este acceptat deoarece factorul timp face ca rezultatele obtinute la mare distanta in timp fata de momentul intrarii in functiune a investitiilor sa fie, in termeni comparabili, quasiinsignifiante fata de cele obtinute imediat sau la mica distanta in timp fata de acest moment.
Factorul timp introduce diferentierea in termeni reali si de utilitate a doua
bunuri absolut identice, dar disponibile pentru uz la momente de timp diferite. In sensul obiectului de studiu al finantelor, acest bun este considerat, in principiu, ca fiind o suma de bani.
Diferentierea in termeni reali se refera la faptul ca aceiasi suma de bani
are puteri de cumparare diferite la momente de timp diferite, din cauza ratei
inflatiei.
Diferentierea in termeni de utilitate se refera la faptul ca, in mod natural,
omul acorda o importanta mai mare prezentului decat viitorului, tocmai datorita incertitudinii celui din urma. De aceea, pentru a accepta amanarea utilizarii unei sume de bani (in principiu a oricarui bun) se va pretinde intotdeauna o "recompensa"; aceasta recompensa apare ca un supliment de "uz".
Pentru echivalarea a doua sume disponibile la momente diferite in timp se
utilizeaza:
procedeul actualizarii, care permite determinarea, in termenii de azi ai
puterii de cumparare a banilor si ai utilitatii pentru posesor, a unei
sume oarecare disponibile in viitor:
procedeul fructificarii, care permite determinarea, in termenii puterii
de cumparare si a utilitatii pentru posesor intr-un moment viitor
neprecizat, a unei sume oarecare disponibile azi:
3 Criterii de alegere a variatelor de investitie
Un criteriu important care permite clasificarea investitiilor dupa gradul de
rentabilitate este criteriul RRI sau criteriul ratei rentabilitatii interne.
Aceasta presupune determinarea ratei rentabilitatii capitalului investit
care echivaleaza cu rentabilitatea ce ar fi obtinuta de investitor daca si-ar plasa valoarea investitiei, pe o perioada de timp egala cu durata de viata a proiectului, in sistem de dobanda compusa la o banca. Practic aceasta rentabilitate interna se obtine prin egalarea valorii investitiei cu suma tuturor fluxurilor financiare viitoare actualizate cu rata respectiva care se degaja pe parcursul duratei de viata a investitiei.
In cazul particular cand valoarea cash-flow-rilor degajate este constanta
intreprinderea are la dispozitie mai multe proiecte de investire atunci aceasta va alege acel proiect care are rata rentabilitatii interne cea mai mare. Caracterul limitat al acestui criteriu consta in faptul ca nu da nici o referire daca proiectul este acceptat sau nu.
Pentru acceptabilitatea unui proiect de investitii in practica financiara se
utilizeaza criteriul VAN (valorii actualizate nete)
Criteriul VAN permite determinarea profitului actuarial care se degaja
din proiectul de investitii ca diferenta intre suma tuturor fluxurilor viitoare
actualizate si valoarea initiala a investitiei.
Daca VAN < 0 atunci proiectul se respinge deoarece rata rentabilitatii
proiectului de investitii este mai mica decat costul capitalului.
Daca VAN = 0 proiectul poate fi acceptat sau nu intrucat capitalul
investit este renumerat la nivelul dobanzii compuse practicate de bancile
comerciale.
In cazul in care VAN > 0 proiectul se accepta pentru ca rentabilitatea
investitiei este superioara ratei dobanzii sau costului capitalului.
Din multimea de proiecte pe care intreprinderea le are la dispozitie prin
aplicarea criteriului VAN se poate identifica multimea proiectelor acceptabile.
Criteriul indicele de profitabilitate este utilizat cu prudenta pentru
investitii nonexclusive.
Un alt criteriu utilizat in teoria financiara este termenul de
recuperare(TR). Acesta reprezinta numarul de ani in care investitia initiala este recuperata pe baza cash-flow-urilor anuale degajate de proiectul respectiv.
Calculul termenului de recuperare se realizeaza prin raportul dintre
cash-flow-urile medii anuale actualizate si capItalul investit
Criteriul termenul de recuperare reprezinta o modalitate de alegere a
variantelor de investire in functie de durata recuperarii investitiei initiale.
Termenul de recuperare se poate determina si prin insumarea fluxurilor
anuale pe care le degaja investitia pana se ajunge la valoarea initiala fara a o depasi rezultand astfel numarul de ani de recuperare a proiectului iar pentru calcularea fractiunilor din an se utilizeaza formula de interpolare matematica.
4 Resursele de finantare a investitiei
Investitia este o actiune de durata si de aceea nu este rational ca intreaga
finantare sa fie mobilizata chiar de la debutul ei; este mai economic sa se asigure disponibilizarea resurselor in cuantumul si la momentul utilizarii lor, adica esalonat pe etape. In cazul unei "suprafinantari", apar costuri suplimentare (in principal din dobanzi), ca si posibilitatea folosirii neeconomice (risipa, depasirea unor cheltuieli).
In cazul unei "subfinantari" apar, de asemenea, costuri suplimentare legate de neplata la timp a furnizorilor si antreprenorilor, pierderi datorate prelungirii termenului de intrare in functiune s.a.
Finantarea investitiei se poate face din surse proprii (capitalul social,
fondul de amortizare, profitul, fondurile de rezerva, suplimentarea de capital,
veniturile din plasamente), din surse atrase (mobilizarea resurselor interne) si din surse imprumutate (credite).
A. Capitalul social este sursa de finantare a investitiei prin care se
constituie o societate comerciala noua. Dimensiunea lui este stabilita de grupul de initiativa, cel ce propune detinatorilor de capital "afacerea" pe care o reprezinta viitoarea societate comerciala. Capitalul social se imparte in actiuni.
Capitalul social apare inscris in prospectul de societate (prin care se face
publicitatea emisiunii de actiuni in vederea subscrierii), este mentionat pe actiune alaturi de alte elemente si se regaseste in bilantul anual al firmei (prima pozitie din pasiv).
B. Fondul de amortizare are ca destinatie de baza inlocuirea activelor
fixe la data iesirii lor din functiune. Deoarece constituirea fondului se face treptat, pe seama vanzarilor, acesta este disponibil intre momentul constituirii si momentul utilizarii, astfel incat, pe acest interval de timp, poate fi folosit pentru finantarea investitiilor. Destinatia lui complementara este deci extinderea volumului activelor fixe si, cu acest prilej, ameliorarea tehnica a acestora (progresul tehnic).
C. Profitul, ca sursa de finantare a investitiilor, are ca destinatie de baza
cresterea stocului de capital (formarea neta a capitalului fix al firmei) si ca
destinatie complementara inlocuirea activelor fixe scoase din functiune. Partea de profit cu aceasta destinatie este inclusa in componenta de autofinantare a functiilor profitului si se determina anual prin hotararea consiliului de administratie in stransa legatura cu politica de dividend, dar si cu alti factori, cum sunt: efortul investitional, nevoia finantarii si a altor activitati/operatiuni, atragerea altor surse, marimea profitului s.a.
D. Fondurile de rezerva sunt constituite din profit, anual, prin cote
prevazute fie in normele legale (care conduc la formarea rezervelor legale), fie in statutul de constituire al firmei sau in hotarari ale consiliului de administratie. Din punctul de vedere al bilantului, aceste fonduri au regim de capital propriu.
Formarea acestor fonduri are in vedere asigurarea existentei unor resurse
suplimentare proprii rezervate unor riscuri cu implicatii financiare majore.
Caracterul permanent al colectarii in aceste fonduri face ca la un moment dat
cuantumul lor sa devina important. Legea prevede o cota, in raport cu capitalul social, incepand de la care se poate considera ca dimensiunea fondurilor este asiguratorie, astfel incat colectarile suplimentare pot fi folosite pentru finantarea investitiilor. Consiliul de administratie poate lua hotarari similare in legatura cu componentele fondurilor de rezerva. Asemenea prevederi se pot gasi si in statutul de asociere (statutul de infiintare a societatii comerciale) in legatura cu rezervele instituite prin acesta.
Decizia de a utiliza pentru investitii partea din rezerva legala ce depaseste
cota stabilita de lege se ia sub forma unei decizii de suplimentare a capitalului social. In acest sens se produce o emisiune suplimentara de actiuni "noi", de regula cu aceiasi valoare nominala ca cele deja existente ("vechi"). Pentru ca actionarii "vechi" au drept preferential de subscriere, ei sunt cei ce beneficiaza in mod gratuity de actiunile emise in plus. Ca posesori ai acestui drept, ei il pot vinde in propriul beneficiu, caz in care vor aparea noi actionari.
Noile actiuni reprezinta pentru piata financiara o oferta suplimentara, fapt
ce va determina o diminuare a cursului actiunilor respectivei firme. De aceea, procedura este practicata numai in cazul in care cursul este relativ ridicat si relative consolidat, astfel incat diminuarea lui prin suplimentarea ofertei sa nu antreneze o tendinta descendenta.
Societatile comerciale pot detine la un moment dat disponibilitati pe
termen lung, sume de bani degajate din circuitul economic in contextul unei
conjuncturi favorabile. Aceste sume pot fi plasate in investitii de portofoliu, in cazul in care consiliul de administratie nu are in vedere proiecte de investitie la insasi societatea in cauza. Investitiile de portofoliu reprezinta achizitii de pachete de actiuni la alte societati, cu intentia de a participa la profitul acestora (socotit a fi avantajos in raport cu propria activitate) sau cu intentia de a obtine controlul asupra lor. Sumele respective pot fi utilizate si pentru achizitionarea de titluri de stat, considerate a oferi un produs financiar avantajos. Separat de investitiile de portofoliu, disponibilitatile pot fi folosite si in jocul de bursa, sub forma cumpararii/vanzarii de titluri financiare cu scopul specularii lor pe termen scurt. Societatea poate obtine venituri din plasamente sub forma dividendelor, dobanzilor si diferentelor de curs. Aceste venituri "rotunjesc" disponibilitatile existente si pot fi utilizate pentru finantarea propriilor investitii in momentul in care devine actual unul din proiectele de extindere, modernizare, innoire inclus in strategia pe termen lung a societatii.
E. Mobilizarea resurselor interne este o alta sursa de finantare a
investitiilor. Aceasta sursa are caracter temporar si reprezinta de aceea doar o "punte" utilizabila pentru un interval relativ scurt (3 luni, de regula), adica pana apare posibilitatea constituirii unor surse de durata. Spre deosebire de toate celelalte surse de investitie, care sunt evidentiate in conturi distincte, aceasta nu se evidentiaza in nici un cont.
Resursele interne reprezinta doar o degajare temporara de resurse
rezultata din evolutia, intr-un interval de timp dat (o luna, un trimestru), a soldurilor conturilor de utilizari si obligatii care reflecta activitatea de investitii.
Intre inceputul si sfarsitul intervalului considerat (o luna, un trimestru)
soldul unui cont poate creste sau se poate diminua. Aceste variatii reprezinta
mobilizari (M) sau imobilizari (-M) de resurse, dupa cum contul este de active (utilizari) sau de pasiv (surse):
Contul de activ:
SI - SF < 0 rezulta imobilizare (-M)
SI - SF > 0 rezulta mobilizare (M)
Contul de pasiv:
SF - SI < 0 rezulta imobilizare (-M)
SF - SI > 0 rezulta mobilizare (M)
Calculul mobilizarilor/imobilizarilor se face pentru fiecare cont in parte,
dupa care, prin insumare, se determina totalul care poate reprezenta resurse
suplimentare (daca suma mobilizarilor este mai mare in valoare absoluta decat a imobilizarilor) sau necesar de resurse (daca suma mobilizarilor este mai mica in valoare absoluta decat a imobilizarilor).
Presupunand ca nevoia de finantare (totala sau bruta) pe intervalul
considerat este NBF, ea va fi ajustata cu valoarea mobilizarii de resurse interne (RI) si rezulta o nevoie efectiva de finantare (NEF):
NEF = NBF + RI (15.6)
Aceasta nevoie efectiva de finantare se compara cu resursele alocate
pentru investitii in perioada data (I) si se determina nevoia de credite (NC):
NC = NEF - I (15.7)
Daca pe perioada de calcul NC > 0, firma trebuie sa-si completeze sursa
de finantare a investitiilor pentru un credit; daca NC < 0, rezulta ca firma are surse peste necesarul de finantare a investitiilor si poate diminua alocarea facuta initial (I).
F. Creditele constituie o alta sursa importanta pentru finantarea
investitiilor. Apelul la credite se poate face:
pe termen scurt (sub un an) pentru acoperirea decalajelor lunare sau
trimestriale intre necesarul de finantare a investitiei (cheltuieli
prevazute a se face pentru investitia in curs sau care abia debuteaza) si
sursele proprii disponibile pentru respectiva investitie - cazul NC > 0
in relatia (15.7);
pe termen mediu sau lung (peste un an) pentru completarea resurselor
proprii.
In cel de-al doilea caz apelul la credit este, de regula, stabilit inca din
proiectul de investitie. Rambursarea creditului si a cheltuielilor aferente se face din rezultatele curente viitoare ale firmei, precum si din fluxurile financiare nete degajate de investitie dupa intrarea ei in exploatare. Pentru creditele pe termen scurt, rambursarea se face din sursele proprii, pe masura disponibilizarii lor in perioadele imediat urmatoare, conform graficelor de finantare existente, aprobate prin proiectul de investitie.
Obtinerea creditelor se face prin organisme specializate (banci, institutii
financiare, fonduri de investitii etc.) fie din resursele proprii ale acestora, fie prin mijlocirea de catre ele a accesului la resursele disponibile ale altor agenti economici. Formulele de finantare a investitiilor prin credite sunt foarte variate.
a) Emiterea de obligatiuni simple genereaza un imprumut obligatar, prin
care se face apel la economiile publice. Procedeul este la indemana firmelor mari, solide, cu o imagine favorabila pe piata de capital, firme in care posesorii de capital doresc sa faca plasamente. Emisiunea este plasata, de regula, prin intermediul unei banci. Emitentul ofera o dobanda anuala fixa, atractiva in raport cu piata monetara, precum si garantia rambursarii dupa o procedura descrisa amanuntit in prospectul de emisiune.
b) Emiterea de obligatiuni convertibile in actiuni prezinta premise
similare celei precedente. Avantajul suplimentar il constituie posibilitatea ce se ofera detinatorului de obligatiuni de a si le putea schimba, in caz ca o doreste, la o data (un interval de timp) mentionata in mod expres si la o rata de conversie de asemenea anuntata. Rata de conversie arata cate actiuni se vor da in schimbul unei obligatiuni. Procedura da rezultate deoarece posesorii de obligatiuni au speranta sa acceada la dividend. Tentatia este cu atat mai mare cu cat firma a distribuit dividende atractive si se asteapta sa-si imbunatateasca performantele.
Avantajele pentru emitent se concretizeaza in faptul ca poate oferi o
dobanda mai mica in virtutea viitorului acces la dividend si ca isi poate spori
capitalul in limita valorii nominale a emisiunii in raport cu numarul de obligatiuni ce vor fi convertite.
c) Emisiunea de euroobligatiuni se face de regula de catre grupurile
bancare, cu interese multinationale, cu scopul de a face investitii intr-o zona de interes fara a exporta capital. Euroobligatiunile se emit intr-o valuta atractiva (EURO, marca, dolar) pe piata tarii unde se doreste a se face investitia si pot fi procurate pe acesta piata inclusiv in moneda nationala. Procedura este agreabila pentru tara/tarile de resedinta a/ale emitentului/emitentilor deoarece nu-i afecteaza balanta de plati externe. Procedura este agreabila si pentru tara de destinatie deoarece sustine sau revigoreaza ritmul investitiilor cu efecte favorabile in planul cererii de bunuri de investitie, in planul ocuparii fortei de munca, in planul veniturilor bugetare (prin impozitele pe profit, prin taxele locale).
d) Imprumuturile la institutiile financiare au la baza resursele mobilizate
de acestea din economie sub forma fondurilor de investitii sau a societatilor de asigurari. Procedura este agreata de detinatorii de economii pentru ca diminueaza riscul pe care il incumba, de regula, optiunile individuale si pentru ca mecanismul finantarii se bucura de asistenta unor institutii publice, cum sunt, de pilda, in Romania Consiliul National al Valorilor Mobiliare, Banca Nationala, Ministerul Finantelor s.a., care normeaza cadrul general al desfasurarii unor astfel de activitati.
Puterea publica stimuleaza, in diferite forme, apelul la astfel de imprumuturi
pentru investitii: diminuarea fiscalitatii, exonerarea de anumite taxe a importurilor de echipamente, subventii de zona, compensarea partiala a costului imprumutului, garantarea imprumutului s.a.
e) Creditul bancar este obtinut de la banci (comerciale, de investitii,
ipotecare etc.) in baza unui contract de credit in care sunt mentionate conditiile de creditare si de rambursare, precum si garantiile pe care trebuie sa le constituie debitorul.
f) In cazul creditului-contract de inchiriere, numit leasing sau creditbail,
intreprinzatorul are pozitia de beneficiar al creditului, realizator al investitiei si uzufructier al obiectului ce rezulta din investitia respectiva. Cel ce pune la
dispozitie suma pentru investitie (o banca, o societate de leasing etc.) este
proprietarul obiectului de investitie.
In contractul de leasing, partea ce ofera banii se angajeaza sa inchirieze
intreprinzatorului, pentru exploatare, pe o durata determinata, obiectul investitiei.
Intreprinzatorul se obliga sa realizeze obiectul de investitie, sa-l exploateze si sa plateasca anual o suma de bani in beneficiul partii care i-a pus la dispozitie capitalul pentru finantarea investitiei. Contractul de leasing se incheie pentru o perioada egala cu cea necesara pentru amortizarea integrala a investitiei si nu poate fi reziliat in acest timp de nici una dintre parti. La scadenta contractul se poate incheia in trei variante:
cedarea obiectului catre proprietarul lui;
vanzarea obiectului la valoarea ramasa, cu drept de preemptiune
pentru intreprinzator;
reinnoirea contractului intre cele doua parti.
Cheltuielile de exploatare a obiectului de investitie cad in sarcina
intreprinzatorului. Rezultatul anual al exploatarii, in caz ca este nefavorabil, nu exonereaza pe intreprinzator de plata convenita prin contract in beneficiul celui ce a oferit capitalul. Aceasta suma include amortizarea anuala a investitiei, costul imprumutului si o eventuala renta (chirie sau redeventa), toate convenite prin contract. Intreprinzatorul are cateva avantaje:
isi acopera nevoile de capital pentru investitii dintr-o sursa sigura;
deduce suma anuala de plata din profit inainte de impozitarea acestuia;
realizeaza un castig fara a angaja resurse banesti proprii pentru
initierea "afacerii";
poate obtine, la scadenta, obiectul investitiei la valoarea ramasa.
Obiectul investitiei apare in bilantul anual numai la proprietar; la
intreprinzator sunt incluse extrabilantier numai angajamentele financiare asumate prin contract.
5 Amortizarea: continut, metode, norme
Amortizarea reflecta recuperarea valorii activului fix pe masura uzurii lui,
adica a pierderii in timp a parametrilor/caracteristicilor lui tehnico-economice. Ca urmare, amortizarea se deruleaza in timp din momentul intrarii in functiune pana in momentul scoaterii din functiune a respectivului activ fix.
Pentru intreprindere, amortizarea este un cost care se include in
cheltuielile de productie si se recupereaza prin pret, prin vanzarea produsului la a carui fabricatie a contribuit activul fix in cauza. Cuantumul amortizarii se determina printr-o cota de amortizare stabilita de firma in limita prevederilor legale.
Amortizarea activelor fixe este un proces financiar de recuperare a
valorii unui activ fix si de formare a unui fond de finantare destinat inlocuirii acestuia atunci cand este scos din functiune.
Amortizarea este reglementata prin Legea nr. 15/1994.
Prevederile legale privind amortizarea au in vedere stabilirea unui cadru
care sa evite transferul exagerat al cheltuielilor de amortizare in profit si
diminuarea, pe aceasta baza, a impozitului pe profit datorat statului.
Amortizarea are rolul de a asigura inlocuirea activului fix la momentul
scoaterii lui din functiune, adica asa-numita formare bruta a capitalului fix.
Pana la acest moment, fondul constituit din amortizarile anuale este disponibil, astfel incat el poate fi utilizat pentru finantarea investitiilor, respectiv formarea neta a capitalului fix (conform subcapitolului 4).
Pentru indeplinirea acestui rol este necesar a fi respectate urmatoarele
conditii:
evaluarea corecta a activelor fixe;
determinarea corecta a cotelor de amortizare;
recuperarea prin fondul de amortizare a tuturor cheltuielilor necesare
pentru punerea si scoaterea din functie a activelor fixe.
In cazul in care activul fix este supraevaluat sau cotele de amortizare sunt
prea mari, costurile de fabricatie vor fi majorate si rezultatele financiare (profitul) vor fi mai mici. De asemenea, formarea fondului de amortizare este necorelata cu uzura efectiva a activului fix, ceea ce genereaza dificultati financiare pe parcursul exploatarii si cheltuieli suplimentare spre finalul duratei de viata pentru o eventuala mentinere in exploatare a unui activ fix aflat in situatia scriptica de a fi scos din functiune.
In cazul in care activul fix este subevaluat sau cotele de amortizare sunt
prea mici, apare imposibilitatea financiara a inlocuirii lui la momentul scoaterii din functiune si se produce o pierdere de capital. Pe parcursul exploatarii indicatorii de eficienta sunt "umflati" artificial, ceea ce poate duce la decizii curente sau strategice eronate cu efecte financiare defavorabile.
Pentru recuperarea corecta a cheltuielilor ocazionate de punerea si
scoaterea din functiune a unui activ fix, este necesar ca valoarea de achizitie a acestuia sa fie corectata, prin adaugare, cu cheltuielile de transport, montare, punere in functiune, rodaj, scoatere din functiune, demolare si, prin scadere, cu veniturile obtinute din vanzarea materialelor/pieselor de schimb etc. rezultate in urma demolarii/dezmembrarii.
Cota de amortizare include, in principiu, efectele de uzura, determinata de
folosirea activului fix in fabricatie. Astfel, efectele uzurii datorate nefolosirii sau progresului tehnic (uzura morala) nu sunt incluse in costuri si genereaza pierderi "pure".
Parghiile si mecanismele economico-financiare care intretin un astfel de
comportament al producatorului sunt de doua resorturi:
cererea: includerea in costuri a pierderilor "pure" mareste cheltuielile
de productie si, pentru a pastra nivelul profitului, ar trebui majorat pretul de
vanzare; dar acesta descurajeaza cererea si poate determina nevanzarea productiei
fabricate;
concurenta: majorarea pretului de vanzare (in conditiile mai sus
mentionate) erodeaza pozitia firmei in raport cu ceilalti concurenti; pastrarea
pretului pietei are ca efect (in conditiile deja mentionate) diminuarea profitului, fapt ce conduce la acelasi efect de erodare fata de ceilalti concurenti.
Deoarece amortizarea este un proces care se deruleaza in timp, valoarea
recuperata a activului fix creste, iar valoarea ramasa nerecuperata se reduce.
Din acest motiv, gestiunea activelor fixe se face la mai multe tipuri de valori pentru acelasi activ fix:
valoare de inventar, in sensul de valoare de achizitie, inclusiv
cheltuielile cu transportul, montarea, punerea in functiune, rodajul; in anumite imprejurari (de pilda, o rata mare a inflatiei pe mai multi ani), activele fixe sunt reevaluate majorandu-se valoarea lor prin indexare;
valoare de inlocuire, in sensul de cheltuieli necesare, la un moment
dat, pentru a putea inlocui (de regula ipotetic) activul fix in cauza; este o valoare curenta de piata; decalajul mare intre aceasta si valoarea de inventar este un semnal pentru reevaluare;
valoare ramasa este diferenta dintre valoarea de inventar si cuantumul
la zi al amortizarii:
valoarea medie a activelor fixe ale unei firme este o valoare
determinata ca balanta intrari/iesiri in vederea calculului amortizarii. Determinarea valorii medii a activelor fixe se poate face dupa mai multe relatii:
Amortizarea se calculeaza de catre toti agentii economici pentru toate
activele fixe din patrimoniu, productive sau nu, care functioneaza sau nu. De la aceasta regula exista unele exceptii, dintre care cele mai importante sunt:
unitatile bugetare, care nu calculeaza amortizarea;
activele fixe in conservare, in conditiile stipulate de lege.
Amortizarea se calculeaza pe toata durata de functionare a activului fix,
dar nu mai mult decat durata legala de serviciu. In cazul in care un activ fix este amortizat complet, dar mai poate fi utilizat, nu se mai calculeaza amortizare. In cazul in care un activ fix este scos din uz fara a fi complet amortizat, legea prevede recuperarea valorii ramase dupa casare si valorificarea eventualelor bunuri rezultate din aceasta, din profitul anului de casare sau din profitul anilor urmatori, dar nu mai tarziu decat anul expirarii duratei legale de serviciu.
In categoria activelor fixe amortizabile se includ si cele rezultate din
investitii, chiar daca au fost puse in functiune numai partial si chiar daca nu au fost inca inregistrate in contabilitatea activelor fixe.
Amortizarea se calculeaza pe baza cotei de amortizare, prevazuta de lege
pentru grupa de active fixe in care se incadreaza acela pentru care se face calculul, precum si pe baza principiului/metodei de amortizare agreate de agentul economic, in conditiile prevazute de lege.
Metodele de amortizare sunt diferentiate dupa ritmul amortizarii: metoda
amortizarii proportionale, metoda amortizarii regresive si metoda amortizarii
progresive.
Metoda amortizarii proportionale sau constante presupune calculul
amortizarii cu o aceeasi cota pe toata durata de functionare a activului fix.
Cota procentuala de amortizare este stabilita prin lege pe grupe de active
fixe, asa incat amortizarea anuala a unui activ fix la un agent economic.
In limitele prevazute de lege, aceasta cota poate fi modificata pentru a
realiza o amortizare accelerata. Modificarea este rationala numai in conditiile utilizarii intensive a activului fix, adica a cresterii productiei, respectiv a cresterii randamentului de exploatare a acestui activ fix. Altfel, se majoreaza cheltuiala cu amortizarea pe unitatea de produs si ponderea amortizarii in cheltuielile de
fabricatie.
Avantajul metodei, in afara de faptul ca este comoda, consta in aceea ca
genereaza o componenta de cost fixa, astfel incat sporirea productiei are ca effect diminuarea costului mediu de fabricatie.
Dezavantajul metodei consta in faptul ca nu coreleaza in suficienta
masura procesul utilizarii cu recuperarea valorii activului fix. In prima parte a duratei de serviciu uzura este mai lenta (activul fix fiind nou), iar spre sfarsitul acestei durate uzura este mai accentuata (activul fix fiind "imbatranit").
Metoda amortizarii regresive presupune calculul amortizarii cu o cota
scazatoare pe masura scurgerii duratei de serviciu, motivata prin transferul tot mai redus de valoare noua pe masura "imbatranirii" activului fix.
Avantajul metodei rezida in corelarea evolutiei randamentului activului
fix (mai mare in prima parte a duratei serviciului si mai redusa spre final) cu
marimea amortizarii calculate si incluse in costuri (mai mare la inceput si mai mica spre final). De asemenea, prezinta o acoperire mai buna fata de riscul uzurii morale.
Sa presupunem ca un activ fix are o durata de serviciu de 8 ani, astfel incat cota de amortizare conform metodei proportionale este 12,5%. Sa presupunem ca dupa 6 ani de functionare se produce riscul uzurii morale. Activul fix este amortizat 75% si valoarea ramasa este de 25% fata de cea de inventar. Activul fix trebuie inlocuit pentru ca este uzat moral; altfel, producatorul isi asuma riscul, deloc de neglijat, de a-si diminua capacitatea de competitie. Valoarea ramasa devine o pierdere, care trebuie asumata si acoperita. Daca producatorul ar fi adoptat metoda regresiva cu cote de amortizare, de exemplu de 17% in primii 3 ani, 15% in urmatorii doi si apoi, respectiv, 10%, 6% si 3%, atunci, in anul producerii uzurii morale, valoarea ramasa ar fi fost de numai 9%, ceea ce inseamna o reducere a pierderii de peste 2,5 ori.
Metoda amortizarii progresive presupune calculul amortizarii cu o cota
crescatoare pe masura scurgerii duratei de serviciu, motivata prin corelarea mai buna a procesului de uzura cu recuperarea valorii activului fix. Acesta este de fapt chiar avantajul conferit de metoda.
Dezavantajul metodei consta in faptul ca ofera acoperire scazuta fata de
riscul uzurii morale si, in plus, genereaza eforturi financiare mai mari in legatura cu cheltuielile de amortizare tocmai in perioada in care activul fix este "imbatranit" si randamentul sau este mai scazut.
6 Activele circulante: continut, determinarea necesarului si a nevoii
de finantare
Activele circulante constituie a doua componenta importanta a activelor
unei firme, alaturi de cele fixe.
Activele circulante reprezinta forma materiala a utilizarilor pe termen
scurt a resurselor financiare ale firmei.
Ele se pot clasifica, dupa natura lor, in:
stocuri materiale: de materii prime, de materiale, de ambalaje, de
productie in curs de fabricatie, de produse finite, de marfuri, de obiecte de
inventar, de echipamente si materiale de protectie;
mijloace in decontare: creante, efecte de incasat, avansuri, produse si
marfuri expediate si neincasate;
mijloace banesti: in casa, in contul de la banca, titluri pe termen scurt,
carnete de CEC cu limita de suma s.a.
Pentru a caracteriza structura activelor circulante sunt utilizate si alte
criterii de clasificare, din care retinem trei uzuale:
clasificarea dupa faza circuitului economic, in care se regasesc:
active circulante in sfera aprovizionarii, in care se includ stocurile
materiale din magazie in asteptarea trecerii lor in fluxul de fabricatie, iar
dintre mijloacele de decontare - avansurile;
active circulante in sfera productiei, in care se includ stocurile materiale
pe fluxul de fabricatie (scoase din magazie) si productia in curs de
fabricatie;
active circulante in sfera comercializarii, in care se includ stocurile
materiale din magazie in asteptarea comercializarii (produse finite,
marfurile), mijloacele in decontare si banesti.
clasificarea dupa criteriul sferei de exploatare, in care se regasesc:
active circulante in exploatare, in care se includ, in principal, stocurile
materiale;
active circulante in sfera exploatarii, in care se includ, in principal,
mijloacele de decontare si mijloacele banesti.
clasificarea dupa criteriul apartenentei sursei de finantare, in care se
regasesc:
active circulante proprii, finantate de surse proprii, adica din fondul de
rulment;
active circulante atrase, finantate din surse atrase, adica din pasivele
stabile;
active circulante imprumutate, finantate din alte surse decat cele proprii
sau atrase, adica din credite bancare, obligatii fata de terti s.a.
Ponderea diferitelor categorii de active circulante in total este determinata
de obiectul de activitate al firmei, dar si de caracteristicile ciclului economic si ale conjuncturii. Stocurile materiale, in special cele din sfera productiei, respectiv "in exploatare", sunt poate cele mai importante deoarece constituie suportul desfasurarii activitatii, fiind imediat utilizabile in cadrul acesteia. Mijloacele in decontare si mijloacele banesti favorizeaza capacitatea de lichiditate, dar, in conditii de instabilitate financiara (inflatie), ponderea lor trebuie diminuata.
Raportul active circulante proprii - active circulante imprumutate trebuie stabilit in contextul strategiei de structura financiara. O pondere mare a celor proprii inseamna un efort mai mare de autofinantare, adica utilizarea capacitatii de autofinantare in mai mica masura pentru dezvoltare (extindere, modernizarea activelor fixe etc.). In conditiile de inflatie sau de dobanzi usor suportabile din rezultate (subcapitolul 1.10, relatia (24)) este recomandabila o crestere a ponderii celor imprumutate.
Pentru desfasurarea normala a activitatii, pentru cresterea eficientei
acesteia si pentru a putea asigura sursele de finantare a activelor circulante este nevoie sa se determine necesarul de active circulante.
Determinarea necesarului de active circulante este o operatiune de
dimensionare a acestora pentru un anumit interval de timp, in scopul desfasurarii eficiente a activitatii. Supraevaluarea necesarului genereaza costuri suplimentare pentru derularea activitatii, concretizate in dobanzi, comisioane, speze bancare, dar si un circuit mai lent (viteza de rotatie mai scazuta) cu implicatii in diminuarea rezultatelor financiare finale (profitul). Subevaluarea necesarului determina pierderi din intreruperea activitatii cauzata de lipsa activelor circulante, dar si costuri suplimentare rezultate din aprovizionarea in conditii de urgenta.
Necesarul se determina pe categorii de active circulante:
a) necesarul de materii prime poate fi determinat dupa un procedeu
normativ sau tehnologic sau dupa un procedeu predictiv sau
conjunctural.
b) necesarul de materiale:
c) necesarul de ambalaje se poate determina dupa unul din cele doua
procedee mentionate la necesarul de materii prime:
ii).
d) necesarul de piese de schimb:
N1 = N0 ∗ (Iu + c), (25)
unde:
N1 = necesarul pentru anul urmator,
N0 = necesarul efectiv pentru anul curent,
Iu = indicele volumului fizic al activelor fixe care necesita piese de schimb,
c = coeficientul de corectie reflectand consumul suplimentar de piese de
schimb ca rezultat al "imbatranirii" activelor fixe.
e) necesarul de obiecte de inventar:
f) necesarul de echipamente si materiale de protectie:
Pentru ratiuni de asigurare materiala operativa, de evitare a imobilizarilor
inutile si de eficienta, in afara necesarului anual se calculeaza si nivelul curent al stocului.
Pentru materiile prime timpul de imobilizare include componente
specifice: timpul pentru stoc curent (Tsc), timp pentru stocul de conditionare (Tc),
timp pentru stocul de siguranta (Ts):
T = Tsc + Tc +Ts (29)
astfel incat pot fi identificate trei categorii de stocuri in ceea ce mai sus am numit nivelul curent al stocului:
stocul curent este cel ce permite continuarea activitatii intre doua
aprovizionari succesive;
stocul de conditionare este cel ce permite continuarea activitatii pe
perioada cat dureaza conditionarea materiei prime sau materialelor;
stocul de siguranta este cel ce permite continuarea activitatii in cazul
producerii riscului de intrerupere a aprovizionarii.
Utilizand una din componentele timpului de imobilizare in relatiile
(28.1) - (28.2) se poate determina structura pe aceste componente a nivelului current al stocului si, implicit, efortul financiar pentru asigurarea lui.
Una din problemele de eficienta in finantarea necesarului de active
circulante, in particular a finantarii nivelului curent al stocului, este formulata sub forma unei probleme de minimizare a costurilor legate de asigurarea necesarului, in particular a nivelului curent al stocului. Parametrii dati ai problemei sunt: perioada de referinta, a carei durata in zile o notam Z; necesarul de materii prime, materiale in perioada de referinta, notat N; costul unitar de stocare, notat b; cheltuielile presupuse de aprovizionarea unei partide (lot) de materii prime, materiale etc. in limitele necesarului calculat, notate a. Nivelul curent al stocului depinde de necesarul calculat si de numarul de partide (loturi), notat l, prin care se face aprovizionarea:
In ce priveste productia in curs de fabricatie, dimensiunea ei se determina
pe baza cheltuielilor incluse in costurile de productie pana in momentul efectuarii calculului. Insumarea cheltuielilor din conturi este insa greoaie si incomoda; de aceea, pentru evaluarea acestui tip de stoc, se foloseste relatia de forma (28.3), in care valoarea productiei se calculeaza la costul de uzina (adica fara cheltuielile generale ale firmei si fara cheltuielile comerciale). Pentru a imbunatatii evaluarea se adauga un coeficient multiplicativ k, exprimand gradul de continuitate a procesului tehnologic:
un proces tehnologic continuu este cel in care fabricatia se deruleaza
simultan in toate sectiile / atelierele / compartimentele firmei;
un proces tehnologic discontinuu este cel in care fabricatia se
deruleaza secvential, neincepand o noua productie pana nu se termina
cea in curs.
Continuitatea proceselor tehnologice determina efectuarea cheltuielilor
uniform sau nu, punctual sau continuu, astfel incat valoarea productiei in curs de fabricatie este diferita in raport cu modul in care decurge efectuarea cheltuielilor.
pentru un proces in care produsele finite se vand pe parcurs, adica
imediat dupa finisarea lor (aceasta presupune ca a fost comandat un lot, din care livrarile se fac succesiv catre beneficiar pe masura finisarii produselor, astfel incat incasarile din vanzari se fac chiar pe parcursul derularii fabricatiei):
pentru un proces in care materia prima intra toata in fabricatie de la
inceput:
Nevoia de finantare a activelor circulante se determina pornind de la
necesarul de active circulante si de la sursele care sunt mobilizate in mod natural pe parcursul derularii activitatii (datorii catre furnizori, decontari cu tertii etc.):
Nfac AC − D, (34)
unde:
Nfac = nevoia de finantare a activelor circulante, numita si nevoia de fond de rulment,
AC = active circulante,
D = decontari.
Pentru finantarea strict a fabricatiei, adica a exploatarii, se determina
necesarul pentru finantarea exploatarii:
Nfe Ae − Pe (35.1)
Ae S C (35.2)
Pe F, (53.3)
unde:
Nfe = necesar pentru finantarea exploatarii,
Ae = active de exploatare,
Pe = pasive de exploatare,
S = stocuri,
C = creante si asimilate,
F = furnizori si asimilate.
In mod similar se poate determina nevoia de finantare in afara exploatarii.
Ca active in afara exploatarii se iau cele din sfera comercializarii (vezi clasificarea activelor circulante dupa criteriul sferei de exploatare), iar ca pasive in afara exploatarii se iau decontarile cu tertii. Suma acestor doua nevoi de finantare (in exploatare si in afara exploatarii) conduce la nevoia de finantare a activelor circulante.
Nevoia de finantare a activelor circulante si, mai cu seama, nevoia de
finantare a exploatarii cresc de regula odata cu cifra de afaceri.
Nfac1 Nfac0 ∗ ICA (36.1)
Acest lucru inseamna ca sursele degajate temporar din activitatea normala a firmei sunt mai mari decat necesarul de active circulante (respectiv necesarul de active de exploatare). Situatia este favorabila deoarece reflecta existenta unor surse de finantare disponibile. Practica financiara arata ca o astfel de situatie este normala daca volumul disponibilului de surse este in limita a 5% din valoarea activului. Se considera ca depasirea acestei limite atesta o tendinta de neplata a datoriilor.
Diminuarea nevoii de finantare a activelor circulante (respectiv a nevoii
de finantare a exploatarii) este un obiectiv de tactica financiara pe care firmele si-l propun in mod constant si firesc pentru diminuarea costurilor presupuse de aceasta.
Una din practicile curente folosite in acest scop este acordarea unui rabat clientilor care achita pe loc contravaloarea livrarilor. Rabatul trebuie astfel stabilit incat sa fie cel mult la nivelul dobanzii pe care firma furnizoare ar trebui sa o plateasca unei banci comerciale pentru a obtine un credit de marimea valorii livrarii facute clientului ei, in cazul ca acesta nu ar plati pe loc. In cazul unei livrari de valoare V, a unei amanari a platii de n zile si a unei rate de dobanda i, solicitata de banca creditoare, marimea rabatului r rezulta din relatia de echilibru:
In masura in care cuantumul rabatului este mai mare decat dobanda care
ar fi platita bancii, firma furnizoare iese in pierdere cand accepta plata pe loc in schimbul unui rabat. Daca firma ar accepta amanarea platii, completandu-si sursa de finantare prin creditul bancar, costul constituirii sursei ar fi mai mic.
7 Surse de finantare a activelor circulante
Nevoia de finantare a activelor circulante poate fi satisfacuta din doua
surse principale: fondul de rulment si creditele de trezorerie. Fondul de rulment (FR) este o sursa proprie, parte a capitalului permanent (subcapitolul 1.10 relatia (18)), iar creditele de trezorerie sunt surse imprumutate de la banci sub forma creditelor pe termen scurt (Cts).
Nevoia de finantare a activelor circulante trebuie sa fie valoric egala cu
suma celor doua surse:
Nfac FR Cts (41)
In caz contrar fie exista surse in exces (Nfac < FR + Cts), fie nu se poate
face finantarea activelor circulante (Nfac > FR + Cts). In primul caz, vor trebui suportate costuri suplimentare, majorate, pentru asigurarea finantarii, astfel ca se vor diminua rezultatele finale. In al doilea caz, nu vor putea fi asigurate mijloacele (activele circulante) necesare desfasurarii activitatii, astfel ca se vor inregistra pierderi din diminuarea acestora si, eventual, din nerespectarea contractelor de livrare (penalizari, daune, despagubiri).
Nevoia pentru finantarea activelor circulante si fondul de rulment se
calculeaza distinct (vezi subcapitolul 1.10, relatia (18), respectiv subcapitolul 6, relatiile (33) si (35)). Astfel, din relatia (41) se determina creditele de trezorerie necesare completarii surselor de finantare a activelor circulante.
A. Fondul de rulment se determina valoric din relatia mentionata, dar
poate fi exprimat si procentual (FR%) sau in zile (FRz):
In expresie temporala, fondul de rulment arata numarul de zile pentru care
este asigurata finantarea activelor circulante din resurse proprii.
O chestiune de decizie financiara privind fondul de rulment este stabilirea
nivelului sau. Aceasta problema este continuta in politica de structura financiara prezentata in subcapitolul 1.10.
Determinarea nevoii de finantare a activelor circulante si a fondului de
rulment se face nu numai pentru perioada de gestiune (de obicei - anul), ci si pe subperioade de gestiune (luna, trimestru) pentru a putea corela nevoile cu resursele pentru fiecare dintre acestea.
Stabilirea unui fond de rulment la nivel minim genereaza pentru n - 1
subperioade de gestiune nevoia de credite de trezorerie. Eficienta unei asemenea decizii de finantare este determinata de raportul intre rentabilitatea asigurata de activitatea firmei (rentabilitatea economica, re) si rata de dobanda aferenta creditelor de trezorerie (d):
re > d asigura un plus efectiv de profit deoarece creditul folosit
in "afacerea" firmei produce un rezultat mai mare decat costul
utilizarii lui;
re < d produce o pierdere efectiva de profit.
Decizia de stabilire a unui fond de rulment la nivel maxim face ca in n - 1
subperioade de gestiune sa existe resurse de finantare disponibile, adica apare o nevoie de plasamente pe termen scurt. Eficienta unei asemenea decizii de finantare depinde de raportul intre rentabilitatea economica a firmei si rata plasamentelor (p):
re > p produce o pierdere prezumtiva de profit; pierderea apare pentru ca
utilizarea disponibilului se face intr-o "afacere" care da un castig
sub cel asigurat de propria firma; pierderea este prezumtiva pentru
ca, din cauza deciziei de finantare la nivel maxim, resursa proprie
este in exces fata de nevoia efectiva, deci ea nu era, oricum,
folosita in propria "afacere"; pentru a nu deveni o resursa total
nefolosita, respectivul disponibil este folosit aducand un profit
efectiv p si o pierdere prezumtiva r - p.
re < p se produce un castig efectiv de profit.
Decizia cel mai des intalnita in practica financiara este cea care prevede
finantarea prin fondul de rulment la un nivel mediu (vezi si subcapitolul 1.10).
Decizia este inclusa in politica financiara a firmei si se refera la aspectele de
structura financiara. Obiectul ei este de a preciza daca firma foloseste sau nu capital imprumutat si, daca da, in ce masura. Parametrii ce conditioneaza aceasta decizie sunt rata rentabilitatii economice a firmei, rata plasamentelor si rata dobanzii pe piata monetara.
In analiza economico-financiara si in aprecierea calitatii activitatii
financiare a unei firme, fondul de rulment este puternic legat de caracteristica de lichiditate, adica de capacitatea firmei de a-si putea transforma, rapid si fara pierdere de valoare, mijloacele materiale, creantele, titlurile comerciale, monetare sau financiare pe care le poseda in moneda, bani lichizi sau mijloace agreate pentru a face plati.
Pentru caracterizarea lichiditatii sunt utilizati mai frecvent urmatorii
indicatori:
a) rata lichiditatii generale:
r l g = ,
Dts
AC (43)
unde:
AC = active circulante,
Dts = datorii pe termen scurt.
Acest indicator arata in ce masura imprumuturile pe termen scurt,
creditele de trezorerie sunt acoperite, garantate, prin mijloace existente in firma.
Daca rlg < 1, inseamna ca firma nu are garantie materiala suficienta pentru masa creditelor de trezorerie pe care a angajat-o. Situatia este nefavorabila pentru firma, deoarece creditorii receptioneaza lipsa de garantie materiala si isi atenueaza inclinatia de a acorda credite sau inaspresc conditiile de creditare. Pe de alta parte, corelatia nefavorabila intre resursele si utilizarile pe termen scurt inseamna incalcarea "regulii de aur" a relatiei temporale intre acestea (subcapitolul 1.5).
b) rata de finantare a activelor circulante:
Acest indicator arata in ce masura activele circulante sunt finantate din
fondul de rulment, adica din sursele cu caracter permanent. Complementara fata de unitate a acestui indicator arata masura in care activele circulante sunt finantate din surse imprumutate pe termen scurt. Structura finantarii activelor circulante include doua componente: surse permanente si surse pe termen scurt.
c) rata de acoperire a stocurilor:
S
ras FR , (45)
unde S = valoarea stocurilor.
Acest indicator arata in ce masura stocurile sunt finantate din surse
permanente. Stocurile reprezinta, in mod normal, componenta cea mai importanta a activelor circulante: materii prime, materiale, productie in curs de fabricatie, ambalaje, produse finite. Practica financiara a selectat in timp, ca valoare uzuala, normala a acestui indicator, valoarea de 0,65 - 0,7, ceea ce inseamna ca finantarea stocurilor este bine sa se faca in proportie de 65 - 70% din surse permanente.
Sub aceasta valoare stocurile ar fi finantate in prea mare masura din surse
pe termen scurt; in situatia in care circuitul economic ar fi perturbat, firma s-ar confrunta cu imprejurarea ca nu ar putea returna la scadenta creditele luate pentru a-si finanta activele circulante. Perturbarea circuitului economic are in vedere amanarea momentului la care sunt realizate (vandute si incasate) produsele finite rezultate din acest circuit. Or, amanarea acestui moment inseamna lipsa, la data scontata, a incasarilor prezumate prin vanzari, ceea ce implica imposibilitatea rambursarii cel putin a unei parti din creditele de trezorerie. Valori sub 65 - 70% maresc riscul de insolvabilitate.
Peste valoarea considerata normala, stocurile ar fi finantate in prea mare
masura din sursele permanente, cu efectele negative pe care le presupune incalcarea "regulii de aur".
B. Creditele sunt o alta sursa importanta pentru finantarea activelor
circulante. Determinarea cuantumului lor se face pe intreaga perioada de gestiune si pe subperioade de gestiune, de regula conform relatiei (41). In masura in care se iau in considerare pasivele stabile (sursele atrase), necesarul pentru finantarea activelor circulante se diminueaza cu dimensiunea acestora, astfel incat si cuantumul creditelor necesare se va diminua corespunzator.
Sursele pentru acoperirea necesarului finantarii activelor circulante, peste
nivelul asigurat prin fondul de rulment, sunt in cea mai mare parte imprumutate de la banci sub forma creditelor. Durata mobilizarii lor este de regula 30 - 90 de zile, putand ajunge pana la un an. Rambursarea acestor credite se face din rezultatele obtinute la incheierea operatiunilor de exploatare (vanzarea unor marfuri, lichidarea unui stoc, livrarea unui lot de produse finite etc.) pentru care au fost solicitate respectivele credite. De exemplu: vanzarea unor marfuri, lichidarea unui stoc, livrarea unui lot de produse finite etc. Dobanzile aferente sunt incluse in costul bunurilor respective si sunt astfel recuperate prin insasi operatiunea de vanzare si
incasare. In cazul creditelor pe termen lung rambursarea, incluzand si dobanzile aferente, se face din rezultatele financiare finale ale fiecarui an de gestiune, adica din profit.
In categoria creditelor este inclus si creditul comercial, dar in general
acesta are o pondere redusa si este in contrapartida cu creantele pe care le accepta agentul economic in relatia cu clientii sai (acceptarea unei livrari cu plata ulterioara), respectiv cu furnizorii (varsarea unui avans in contul unei viitoare livrari).
Creditele bancare pe termen scurt raman baza surselor imprumutate.
Aceste credite sunt diversificate ca durata, obiect, garantie etc.
Pentru completarea disponibilitatilor banesti care lipsesc temporar sau
sunt insuficiente se apeleaza la asa-numitele credite generale. Obiectul lor este imbunatatirea situatiei de casa (a trezoreriei) si nu se dau, in general, cu garantie, ci numai pe baza calitatii lichiditatii pe termen scurt, respectiv a calitatii activitatii financiare a firmei. Sunt practicate mai multe forme ale acestor credite, dintre care mai uzuale sunt:
credite pentru facilitati de casa, cu durata de 1 - 5 zile, pentru ca
firma sa nu intre in lipsa de lichiditati;
credite pentru descoperire, cu durata de 30 - 60 zile, pentru ca firma
sa nu intre in lipsa de disponibil in contul de la banca;
credite releu, acordate pentru a crea disponibilitati de plata in contul
unor intrari sigure, dar mai tarzii; de exemplu, incasari din vanzarea unor titluri financiare.
Pentru completarea surselor necesare derularii activitatii curente se
apeleaza la creditele pentru activitatea de exploatare. Obiectul lor este refacerea surselor de finantare si se acorda fie in baza unor efecte comerciale detinute de solicitatorul de credit, fie in baza unor stocuri materiale pe care acesta le are.
Efectele comerciale sunt documente care atesta o datorie a unui tert fata de
solicitatorul de credit: bilet de ordin, trata, cambie, scrisoare de schimb, polita etc.
Sunt practicate mai multe forme ale acestor credite, dintre care uzuale sunt:
creditul de scont, prin care solicitatorul cedeaza bancii un efect
comercial, inainte de scadenta, primind in schimb contravaloarea efectului,
diminuata cu o suma (numita scont) reprezentand interesul bancii pentru intervalul in care creditul ii este in sarcina; la scadenta banca isi recupereaza banii de la emitentul efectului, iar in caz de nesolvabilitate a acestuia se poate "intoarce" asupra celui caruia i-a scontat efectul; o varianta particulara a acestei forme de credit este scontarea unui efect comercial cumulativ emis de un agent economic ce detine mai multe efecte comerciale primare; banca preia efectul cumulativ si ofera un credit in baza existentei garantiei ca emitentul acestuia are de facut incasari viitoare certificate de portofoliul de efecte mobilizat in efectul cumulativ; la scadenta banca pretinde rambursarea de la emitentul respectivului efect cumulativ
si nu se poate "intoarce" catre emitentii efectelor primare;
creditul pe stocuri, prin care solicitatorul de credit dispune de un stoc
de marfa in care si-a imobilizat propriile resurse, astfel incat la un moment dat are nevoie de disponibilitati pe care nu si le poate regenera sau nu doreste inca sa le degajeze din respectivul stoc; documentul specific acestui tip de credit se numeste warant; stocul se poate afla intr-un depozit propriu al solicitatorului de credit sau intr-un depozit specializat agreat de banca; conditia esentiala este ca stocul sa poata fi verificat oricand de catre banca si orice miscare a acestuia sa fie facuta numai cu acordul bancii.
Pentru alte tipuri de operatiuni completarea resurselor financiare se poate
face apeland la credite pentru operatii speciale, dintre care uzuale sunt:
creditul documentar pentru operatiuni de comert international, in care
exportatorul solicita plata pe loc la livrarea marfii; importatorul solicita de la banca sa un credit, pe care aceasta il face disponibil la banca exportatorului; aceasta din urma vireaza banii in contul exportatorului in baza prezentarii de catre acesta a documentelor de expediere a marfii; cand marfa ajunge la importator, acesta stinge creditul;
creditul pentru nevoi sezoniere, care este solicitat pentru aprovizionari
care nu pot fi facute decat intr-un anumit interval de timp, pentru nevoi care se intind pe o perioada mult mai lunga (de exemplu aprovizionarea cu seminte de floarea soarelui, la recoltarea acestora, pentru producerea de ulei pe tot parcursul anului) sau pentru producerea unui bun pe parcursul unei perioade mai lungi de timp, urmand ca vanzarea sa se faca sezonier; creditul se elibereaza in baza documentelor ce atesta aprovizionarea sau finalizarea unui lot de productie; rambursarea se face pe masura valorificarii productiei fabricate cu materii prime/materiale aprovizionate prin credit, respectiv a vanzarii in sezon a productiei stocate;
creditul pentru nevoi pasagere, de durata maxima de 90 zile, rezultate
independent de vointa debitorului, ca urmare a aparitiei unei obligatii de plata peste cele prevazute in planul de casa lunar sau trimestrial; de exemplu, o marfa comandata cu termen de livrare fixat si expediata de furnizor in avans, in alt(a) trimestru (luna) decat cel (cea) convenit(a) cu clientul; rambursarea creditului se face la data prevazuta in planul de casa pentru efectuarea platii in cauza.
C. Acoperirea nevoii de finantare a activelor circulante se poate face si
din surse atrase, alaturi de cele proprii (fondul de rulment) si cele imprumutate (creditele). Aceste surse, numite pasive stabile, sunt reprezentate de datoria minima pe care o are o firma, pe un interval de timp dat, ca rezultat al decalajului in timp intre data crearii unei obligatii si data stingerii acesteia. Astfel de obligatii apar in legatura cu plata salariilor, plata impozitelor si taxelor la buget, plata unor furnizori etc.
In legatura cu salariile, plata acestora se face, de regula, chenzinal.
Obligatia firmei fata de salariati se constituie zilnic, ca urmare a faptului ca acestia "produc" in fiecare zi. Salariul datorat de firma pentru activitatea prestata de salariatii sai in ziua z, intre doua chenzine, ramane la dispozitia firmei pana la data chenzinei, fie c, adica un numar de c - z zile si poate fi folosit pentru finantarea unor nevoi temporare pe tot acest interval.
In legatura cu platile fiscale, datele de plata sunt stabilite prin lege si,
pana la scadenta, firma poate utiliza sumele respective pentru finantarea activitatii ei curente. De pilda, impozitul pe profit trebuie varsat lunar, la finele lunii. Firma vinde produse zilnic si incaseaza zilnic profit pentru care ar trebui sa plateasca impozit, dar face acest lucru doar o singura data, la finele lunii; astfel, pentru vanzarile din ziua z a unei luni impozitul datorat pe profit ramane la dispozitia firmei un timp de 30 - z zile.
In legatura cu plata unor furnizori, pasivele stabile apar in cazul
furnizorilor de utilitati (energie, telefon, abur, apa industriala, apa calda, gaze etc.).
Prestarea acestor servicii se face zilnic, dar firma plateste lunar, la o data stabilita prin contractul de prestare. Contravaloarea prestatiilor zilnice ramane la dispozitia firmei pana la data scadenta de plata a facturii.
Definirea pasivelor stabile la nivelul datoriei minime este motivata de
faptul ca aceasta si numai aceasta poate fi luata in considerare ca sursa de finantare cu caracter stabil pe parcursul unei perioade / subperioade de gestiune (an, trimestru, luna). Sumele ce depasesc minimul nu sunt disponibile decat pe fractiuni ale unei astfel de perioade; or, determinarea necesarului de finantare nu se face pe fractiuni ale acesteia si, de aceea, sumele care nu sunt disponibile pe intregul ei nu pot fi folosite pentru acoperirea respectivului necesar.
Calculul pasivelor stabile se poate face dupa mai multe procedee, din care
vom aminti doua mai uzuale: procedeul numarului de zile si procedeul soldurilor zilnice.
Procedeul numarului de zile presupune cunoasterea marimii obligatiei
de plata (O) si a numarului de zile (t) ce trec intre momentul crearii acestei obligatii si data platii.
Un astfel de procedeu este direct pentru cazul in care obligatia de plata
(suma si data limita) se notifica firmei printr-un act emis de beneficiarul incasarii: o factura a societatii de energie electrica, o instiintare de plata a unui impozit pe cladiri etc. In alte cazuri, ca de exemplu obligatiile de plata a salariilor, aplicarea procedeului trebuie sa tina seama ca pasivul stabil este datoria minima. In fiecare din zilele unei chenzine obligatia de plata este alta, ca si timpul in care firma poate folosi sumele datorate. Astfel, in ziua imediat urmatoare chenzinei, obligatia de plata este fondul de salarii zilnic (fsz), iar disponibilitatea lui este de 14 zile. Pe zi ce trece obligatia se amplifica (2∗ fsz; 3 ∗ fsz etc.), iar disponibilitatea se reduce
(13 zile, 12 zile etc.). Potrivit relatiei (46) minimul obligatiei este cel din prima zi de dupa chenzina si numai acesta trebuie considerat in cuantumul pasivelor stabile ale firmei.
La nivelul firmei, pentru un interval de gestiune dat (luna, trimestru, an),
pasivele stabile se determina prin insumarea valorilor determinate distinct pentru fiecare din obligatiile de plata ce apar pe parcursul respectivului interval. In practica financiara pasivele stabile se determina pentru fiecare luna si sunt luate ca sursa de finantare pentru luna pentru care au fost calculate. Pentru un trimestru se considera drept cuantum trimestrial al pasivelor stabile nivelul lor minim intre cele trei luni ce formeaza trimestrul, iar pentru un an se considera drept cuantum annual al lor nivelul minim intre cele patru trimestre ce formeaza anul.
Procedeul soldurilor zilnice este mai elaborat si mai exact. Calculul se
efectueaza pentru trimestrul cu activitate minima, acceptandu-se ipoteza ca
obligatiile de plata sunt minime in acest trimestru.
