|
|
|
ELEMENTELE DEFINITORII SI CONSTITUTIVE ALE IMPOZITELOR
Pe langa caracterul pecuniar, definitiv si nerambursabil, impozitele se
deosebesc de alte venituri ale statului si prin alte doua elemente care
exprima dreptul regalian al statului: caracterul fortat, pentru ca incasarea
lor este efectul puterii de constrangere a statului, - si lipsa unei
contraprestatii imediate si directe in favoarea platitorilor.
Stabilirea impozitelor comporta:
o latura politica, pentru ca principiile impunerii sunt pliate
corespunzator prioritatilor social-economice pe care la un
moment dat, le are in vedere o anumita structura a
managementului guvernamental, si de
o latura tehnica, pentru ca implica aplicarea combinata a unor
metode si tehnici specifice de dimensionare a masei impozabile
si, in consecinta, a sarcinii fiscale.
1. Elemente definitorii
Cunoasterea elementelor definitorii ale impozitelor prezinta o reala
importanta in plan economico-social si financiar, intrucat corecta
intelegere a obligatiilor individualizate de plata din partea contribuabililor
influenteaza direct buna administrare si functionare a sistemului fiscal, asa
cum se finalizeaza aceasta in acoperirea corecta a trebuintelor societatii.
Natura economica a prelevarii fiscale este reliefata prin insasi
denumirea sa ca venit bugetar.
Subiectul impozabil este platitorul propriu-zis, contribuabilul,
adica persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata impozitului,
functie de indeplinirea unor conditii legate de existenta unor bunuri ori de
realizarea unui venit, cum este cazul persoanelor fizice - sau a unui profit
dintr-o activitate economica, in cazul persoanelor juridice. Impozitul pe
salariu datorat de un angajat se retine de catre angajator care, ulterior
platii salariului, il va vira la buget; in acest caz contribuabil este salariatul
respectiv, si nu angajatorul care a efectuat viramentul.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este cel care in fapt
suporta impozitul; ca regula, subiectul impozabil este, in acelasi timp, si
destinatarul impozitului, insa in practica opereaza diverse metode de
transpunere a impozitului in sarcina altor persoane. De pilda, in cazul taxei
pe valoarea adaugata - contribuabilul efectiv este alt platitor decat cel
desemnat explicit prin reglementarea fiscala, in speta - ultimul
consumator.
Obiectul impunerii este materia insasi aflata sub incidenta
impozitului: profitul, salariul, venitul sau cheltuielile, consumul etc.
Potrivit principiului unicitatii, un obiect impozabil se impune o singura
data, iar dimensionarea cantitativa si calitativa a acestuia desemneaza
baza impozabila; aceasta este de mare importanta sub multiple aspecte,
putand fi exprimata deopotriva in unitati naturale si banesti.
Sursa impozitului semnifica mijloacele din care se plateste
impozitul. Aceasta este in multe imprejurari una si aceeasi cu obiectul
impunerii, cum este cazul la impozitul pe venit, pe salariu sau pe profit.
Alteori insa, difera cele doua elemente, in sensul ca impozitul se plateste
din alta sursa decat obiectul impozabil; de pilda, in situatia impozitului pe
cladiri, proprietarii vor plati impozitul aferent din alte surse.
Unitatea de masura a obiectului impozabil este unitatea de
impunere, care se poate exprima in unitati monetare, cum este cazul
majoritatii impozitelor directe, ori in metru patrat, hectar de teren, kilogram,
litru, bucata etc., dupa cum se exprima si se evalueaza acea baza de
impunere. Fiecarei unitati de impunere ii corespunde o anumita cota de
impunere, care este expresia valorica fixa ori procentuala a impozitului.
Cotele procentuale pot fi proportionale, progresive sau regresive.
Totalitatea masurilor si metodelor succesive de impunere
reprezinta asieta si ele sunt aplicate de catre organele fiscale, incepand
cu evaluarea masei impozabile, stabilirea si urmarirea, pana la incasarea
propriu-zisa a impozitelor. Termenul de plata este data scadentei de
achitare catre stat a respectivei obligatii fiscale.
2. Elemente constitutive
Diversitatea metodelor si procedeelor de impunere existente si
aplicate in teoria si practica fiscala influenteaza elementele constitutive ale
fiecarui impozit15
Faptul generator este evenimentul juridic sau material care
genereaza obligatia fiscala si a carui producere face exigibila acea sarcina
fiscala. Fie ca este vorba de realizarea profitului, a salariului sau venitului,
de transferul dreptului de proprietate sau trecerea frontierei, se creeaz a o
creanta fiscala a statului asupra contribuabilului platitor, o obligatie
specifica de plata sub aspectului exigibilitatii in timp.
Sfera de aplicare caracterizeaza persoanele si operatiunile
impozabile sub aspectul delimitarii lor in spatiu. Clarificarea sferei de
aplicare inseamna lamurirea unui set de chestiuni dupa cum urmeaza:
a) natura contribuabilului de drept, ca persoana fizica sau juridica;
trebuie corect incadrata calitatea de titular al unui venit sau a unui drept
patrimonial impozabil, pentru persoane fizice, sau clasificarea corecta a
persoanelor juridice, pentru ca, prin corecta impunere a beneficiului total
sau doar a dividendelor, sa se evite atat dubla impunere, cat si
eventualitatea evaziunii fiscale.
b) felul operatiunilor impozabile, bazat pe mai multe criterii
distincte, cum ar fi consecintele pecuniare (gratuit sau cu titlu oneros),
criteriul fiscal (pentru departajarea regimului de impunere sau pentru
evitarea surselor de evaziune), natura activitatii economice a agentului
economic (industrie, comert sau administratie) etc.;
c) felul exonerarilor si scutirilor, a caror adoptare vizeaza mai
multe scopuri; oricum insa, justificarea lor economica, sociala si tehnica
trebuie sa fie temeinic analizata in contextul tuturor prelevarilor fiscale
dintr-o tara si din perspectiva acordurilor internationale incheiate intre tari;
d) spatiul teritorial, permite o corecta evaluare a numarului de
contribuabili dintr-un stat, o federatie sau zona ori regiune, precum si a
volumului si provenientei fluxurilor financiare care vor finanta bugetele
acelor unitati definite administrativ.
Delimitarea dreptului de deducere se refera la impozitarea intregului beneficiu
si/sau a dividendelor si, pe aceasta premisa, societatile pot fi:
translucide, doar acele societati de capital care au ca obiect asigurarea
gestionarii colective a economiilor de la particulari sau a unui patrimoniu
financiar care comporta riscuri;
opace, acele societati unde are loc dubla impunere economica, intai la
nivelul societatii in ansamblu, apoi asupra dividendelor fiecarui actionar;
transparente, cand se ignora existenta personalitatii juridice a societatii, iar
asociatii sunt tratati si impozitati ca simpli co-proprietari pentru beneficiile
realizate, disparand dubla impunere a beneficiilor. Daca societatile opace si
transparente nu realizeaza beneficii sau, mai mult, daca acestea au pierderi,
se va lua in considerare cifra de afaceri realizata pentru a preintampina
posibilitatea de evaziune fiscala;
semitransparente, acele societati de persoane in care asociatii sunt supusi la
plata impozitului pe venitul net global dupa participarea la beneficiu.16
Prin urmare, sfera de aplicare se delimiteaza prin urmatoarele criterii:
1. criteriul personal - referitor la contribuabilul de drept;
2. criteriul real - referitor la operatiunile impozabile si la exonerari,
precum si
3. criteriul teritorial - referitor la spatiul asupra caruia se manifesta
acea suveranitate fiscala.
Asezarea impozitelor inseamna a determina si a evalua
materia impozabila in scopul stabilirii bazei de impozitare. Criteriul real si
cel teritorial influenteaza materia impozabila si, in acest fel, asezarea
impozitului este in concordanta cu sfera de aplicare.
Din aceasta perspectiva actioneaza principiul realitatii, cand se iau in
considerare doar bunurile economice ale platitorului, asa cum este cazul la
impozitele reale (cladiri, pamant, activitati industriale etc.) si principiul
personalitatii, cand acele bunuri sunt conditionate si de alte obligatii
colaterale ale platitorului, cum ar fi: necesitatea reconstituirii veniturilor sau
patrimoniului, persoanele apartinatoare pe care le are platitorul in
intretinere, cheltuielile profesionale etc., asa cum este cazul impozitelor
personale.
Asezarea impozitelor presupune conjugarea a doua elemente:
unul de natura materiala, referitor la materia impozabila cu
unul de natura tehnica, referitor la cota propriu-zisa, calcularea
deducerilor, inlesnirilor sau obligatii suplimentare.
Evaluarea materiei impozabile este o operatiune esentiala si
se poate realiza prin urmatoarele metode:
- indirecta, cand este bazata pe prezumtie; este o metoda ieftina
si simpla in aparenta, dar conduce lesne la inechitate si
inexactitati; o astfel de evaluare se realizeaza:
o pe baza semnelor exterioare, ca in cazul impozitului pe
cladiri, pamant, activitati industriale;
o prin sume forfetare, convenite prin acordul comun al celor
doua parti;
o prin evaluare administrativa, stabilita de organul fiscal,
dupa datele pe care le are si pe care subiectul fie le
poate accepta (tacit), fie le poate contesta, insa numai
sub obligatia argumentarii sustinerilor proprii cu probe;
- directa, cand este bazata pe probe constand in acte si declaratii
doveditoare asupra marimii si realitatii respectivului obiect sau
materiei impozabile; de exemplu:
o pe baza declaratiei unei terte persoane, cum este cazul
angajatorului care-si asuma aceasta responsabilitate
pentru un anumit numar de salariati si salarii;
o pe baza propriei declaratii a contribuabilului, cand se
poate folosi un bilant fiscal sau o declaratie de venit.
Calculul impozitului inseamna stabilirea cuantumului de plata, adica
determinarea volumului monetar propriu-zis; frecventa cotelor procentuale
a inlocuit practicile impozitelor contingentare si a celor de cotitate,
cauzatoare de numeroase inechitati si inadvertente, in favoarea
personalizarii impunerii (impozitele reale au fost treptat inlocuite cu
impozitele personale).
Persoana obligata la plata impozitului necesita o atenta
analiza utila pentru a defecta repercusiunea sau incidenta impozitului;
astfel, este importanta obligarea contribuabilului fie doar la varsarea
sarcinii fiscale, fie la suportarea definitiva a acesteia.
Obligatia de plata a impozitului semnifica exigibilitatea fiscala
si se refera la incasarea propriu-zisa a acestuia. Aflata in stricta legatura
cu data producerii faptului generator, exigibilitatea fiscala este la
latitudinea administratiei publice si poate fi: anticipata, concomitenta sau
ulterioara operatiunilor de evaluare a materiei impozabile si de calculare a
cotei de impunere.
Impozitele pot fi incasate direct de la contribuabil, prin stopaj la sursa
(situatie frecventa la plata impozitelor pe salarii), sau prin aplicarea
timbrelor fiscale (cum este cazul diferitelor prestatii efectuate de catre
organele administratiei publice).
Cunoasterea elementelor definitorii si a elementelor constitutive ale
impozitelor are o mare insemnatate practica, in egala masura pentru
contribuabili, cat si pentru organele fiscale. Corecta incadrare a sarcinilor
fiscale si executarea lor cu promptitudine asigura operativitate in
constituirea fondurilor publice, precum si echitate in redistribuirea lor pe
destinatii de cheltuieli publice. Trebuie subliniat ca acestea reprezinta
premizele viabile si indispensabile pentru functionarea si desfasurarea
tuturor activitatilor social-economice.
