Caracteristici ale tarilor in curs de dezvoltare

Caracteristici ale tarilor in curs de dezvoltare

Subdezvoltare, Lumea a Treia[1]⁾, tari subdezvoltate sau in dezvoltare, 'Sud', 'periferie', reprezinta notiuni ce incearca sa cuprinda in cat mai putine cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens intre lumi diferite sau in cadrul aceleiasi lumi.

Raportul dezvoltare-subdezvoltare este unul antagonic. Subdezvoltarea este reversul dezvoltarii, iar daca dezvoltarea am definit-o ca fiind un proces de transformare pe termen lung a structurii economice, sociale si politice, obiectivul fiind acela de a raspunde nevoilor fundamentale ale populatiei, subdezvoltarea reprezinta o situatie economica in care persista niveluri scazute ale standardului de viata, saracia absoluta, rate de crestere economica scazute, un nivel redus al consumului, servicii de asistenta sanitara precare, rate inalte ale mortalitatii si natalitatii, dependenta de exterior, posibilitati reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor[2].

Subdezvoltarea nu reprezinta o stare necesara, o etapa pe care in mod inevitabil trebuie sa o parcurga toate statele. Ea reprezinta, inainte de toate un ansamblu de structuri ce reflecta dezechilibre intre diferitele sectoare economice, dependenta financiara, tehnologica si culturala fata de exterior, discrepante sociale datorate marilor inegalitati de venituri, avere, putere, educatie[3].

Tarile in dezvoltare sunt un mozaic urias. Alaturi de tari foarte sarace se intalnesc tari mult mai bogate, care "ravnesc" la statutul de tara dezvoltata. Desi specialistii nu sunt unanimi in a preciza care este, concret, componenta acestui grup de tari[4], ele sunt cele mai numeroase din punct de vedere al populatiei (77% din populatia globului), dar contribuie doar cu 15% din venitul mondial. Dincolo de o serie de trasaturi comune ale acestor tari (nivelul foarte scazut al venitului pe locuitor, procentul foarte scazut de angajare a fortei de munca in industria prelucratoare, productivitatea foarte scazuta in toate sectoarele, inclusiv in agricultura, exportul orientat in cea mai mare masura pe produse primare) exista si o multitudine de diferente: unele sunt tari foarte populate, altele nu; unele au o suprafata foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii, cateva nu; unele sunt democratii, altele au regimuri totalitare, iar cele mai multe se situeaza undeva intre aceste doua limite; unele inregistreaza cresteri rapide, altele nu. Toate aceste tari se confrunta cu problema saraciei, a somajului, a asistentei sanitare precare, dar pentru cele mai multe dintre ele aceste probleme, si altele, sunt, insa, dramatice, iar acestea sunt considerate a fi cele mai sarace tari ale lumii. Din acest punct de vedere, fenomenul subdezvoltarii este privit prin excelenta prin prisma caracteristicilor acestor din urma tari. Din cele doua definitii prezentate, se pot desprinde cu usurinta trasaturile tarilor slab dezvoltate: standard scazut de viata, saracie absoluta, crestere economica slaba, dependenta economica fata de exterior, inegalitate, rate ridicate ale mortalitatii si natalitatii.

P.N.U.D. identifica 9 probleme ale tarilor subdezvoltate, probleme care au constituit preocupari majore pentru forurile internationale, dar care nu si-au gasit rezolvarea, unele dintre ele ramanand in continuare foarte acute[5]. Acestea sunt, de altfel, si caracteristici de baza ale tarilor in dezvoltare.

Tabelul nr. 4.1. Probleme cheie ale tarilor subdezvoltate: realizari si limite

Sursa:     P.N.U.D., 'Human Development Report 1991,1992,1993', in Jan S. Hogendorn, Economic Development, Harper Collins College Publishers, Inc., 1996, pag.11

Cu toate aceste succese, pare foarte dificila (daca nu imposibila) apropierea de tarile industrializate. Daca, in 1960, nivelul venitului pe locuitor pentru 20% din populatia cea mai bogata a lumii era de 30 de ori mai mare decat al venitului pe locuitor pentru 20% din populatia cea mai saraca a lumii, in 1990 acest decalaj se dublase.

Adancirea decalajului dintre tarile bogate si tarile cele mai sarace a atins deja niveluri ingrijoratoare. Comunitatea internationala reclama din ce in ce mai des necesitatea acordarii de ajutoare, sub diverse forme, pentru a putea prevenii aparitia unor dezastre in aceste tari. Un specialist intreba, parca retoric, cat timp vor mai sta saracii lumii privind la bogatia celor dezvoltati? In aceasta situatie, urmarea este apocaliptica. Daca astazi lumea dezvoltata are probleme cu imigratia, ce ar insemna exodul a milioane de oameni infometati. replici mult mai reduse au putut fi urmarite nu demult in Zair (exodul din Rwanda).

1. Factorii critici ai dezvoltarii

Cea mai importanta si mai complexa dimensiune a fenomenului de subdezvoltare, ramane caracteristica de baza, care le uneste si determina abordarea lor unitara: saracia. Cu toate eforturile facute, aceste tari sunt in continuare deosebit de sarace. Trebuie doar sa precizam ca dimensiunile saraciei sunt extrem de mari si ca progresele inregistrate pana in prezent de aceste tari au avut un efect destul de redus asupra saraciei. Dimensiunea sa complexa este data de interconditionarile pe care saracia le are cu celelalte aspecte ale tarilor in dezvoltare: educatia, starea de sanatate, cresterea populatiei etc.

La inceput de mileniu, realizarile in domeniul combaterii acestui flagel mondial, care este saracia, nu sunt pe masura asteptarilor. Facand un rezumat, se poate afirma ca ultimul deceniu nu a adus cu sine ceea ce comunitatea internationala spera sa fie o batalie castigata. Printre nerealizarile in domeniul dezvoltarii umane si combaterii saraciei putem aminti[6]:

Intre 1990 - 1997 numarul celor infectati cu HIV a crescut de mai mult de doua ori, de la mai putin de 15 milioane de oameni, la peste 33 de milioane. In jur de 1,5 miliarde de oameni nu au o speranta de viata mai mare de 60 de ani, peste 880 milioane au un acces limitat la serviciile de sanatate si 2,6 miliarde la servicii de igiena.

In 1997 mai mult de 850 milioane adulti erau analfabeti. In tarile industriale peste 100 milioane erau analfabeti functionali (desi au urmat o scoala, nu au capacitatea sa se descurce la scris si la citit). Mai mult de 260 de milioane de copii nu urmeaza cursuri primare sau secundare.

840 de milioane de oameni sufera de malnutritie. Consumul celei mai bogate cincimi a lumii este de 16 ori mai mare decat al celei mai sarace cincimi.

Aproximativ 1,3 miliarde de oameni traiesc cu mai putin de un dolar pe zi si aproape un miliard nu isi poate asigura necesarul pentru satisfacerea nevoilor de baza. Ponderea venitului global al celei mai bogate cincimi a populatiei este de 74 de ori mai mare decat a celei mai sarace cincimi.

In jur de 340 milioane de femei nu au o speranta de viata mai mare de 40 de ani. Intre 25% si 50% din numarul total de femei sufera de abuzuri fizice din partea partenerului.

Circa 160 de milioane de copii sufera de malnutritie si mai mult de 250 milioane de copii lucreaza ca salariati.

In fiecare an, 3 milioane de oameni mor din cauza poluarii aerului si peste 5 milioane mor din cauza de boli diareice, cauzate de apa contaminata.

La sfarsitul anului 1997, se inregistrau aproximativ 12 milioane de refugiati.

1.1. Venituri scazute si distributia inegala a veniturilor

Banca Mondiala este institutia ale carei clasificari sunt cel mai des utilizate de catre organismele internationale. Criteriul de clasificare este cel dupa P.N.B./loc sau P.I.B./loc., conform caruia sunt identificate trei mari grupuri de tari, si anume: tari cu venituri ridicate (peste 9361USD/loc), tari cu venituri medii (intre 761 USD/loc. si 9 360 USD/loc.) si tari cu venituri scazute, respectiv mai putin de 760 USD. Din cele 174 de tari clasificate pentru anul 1998[7], in functie de P.I.B./loc., in USD 1995, 43 de tari inregistrau un P.I.B./loc. sub 500 USD, 66 de tari sub 1000 USD/loc., intre 3000 si 5000 USD/loc. erau 20 de tari, iar intre 5000 si 10000 USD/loc., 8 tari. Peste 10000 USD/loc. se inregistrau 32 de tari.

Cele 66 de tari cu venituri sub 1000 USD/loc. sunt considerate tari sarace si foarte sarace si, in marea lor majoritate, provin din Africa sub-sahariana si Asia de Sud, cele mai sarace regiuni ale lumii si cu cea mai numeroasa populatie. Corelatia dintre ponderea acestor tari in populatia lumii si a P.N.B. la nivel global, releva o situatie ingrijoratoare.

Tabelul nr. 4.2. Populatia si produsul global. Repartitie regionala

Sursa:     World Development Report 2001, World Bank, 2001

Cele mai sarace tari ale lumii, aflate cu predilectie in Africa sub-sahariana si Asia, detin o populatie numeroasa, ceea ce face ca situatia lor sa fie cu atat mai dramatica. Operand cu indicatorul P.N.B./loc., ajustat cu paritatea puterii de cumparare, cele mai sarace tari ale lumii inregistreaza "performante" greu de imaginat. Pentru ocupantele ultimelor locuri, venitul pe locuitor nu depasea, la nivelul anului 2002, 800 USD/loc., ceea ce inseamna, in medie, sub doi dolari/zi pentru fiecare cetatean!

Tabelul nr.4. Cele mai sarace tari, din punct de vedere al P.N.B.real/loc^a.

Sursa: XXX - "World Development Indicators 2003", World Bank, Washington, D.C., 2003

^aP.N.B.real/loc = echivalentul P.N.B./loc., ajustat cu paritatea puterii de cumparare, in 2002

Alaturi de nivelurile scazute ale venitului pe locuitor, tarile subdezvoltate se confrunta si cu o mare discrepanta in distribuirea veniturilor. Distributia veniturilor reprezinta un indicator de apreciere al dezvoltarii economice a unei tari. Pentru tarile in dezvoltare, in special pentru cele mai sarace dintre aceasta, inegalitatea in distribuirea veniturilor se coreleaza cu saracia absoluta in care traieste o mare parte din populatia acestor tari.

Inegalitatea in distribuirea veniturilor este relevata si de ponderea pe care cea mai saraca cincime o are in veniturile totale, comparativ cu ponderea celei mai bogate cincimi in aceleasi venituri totale. Pentru tarile bogate, acest raport este, in medie, de 5 la 1. pentru tarile cele mai sarace, acesta atinge si niveluri de peste 30 la 1. Iata, comparativ, care este situatia tarilor dezvoltate si a tarilor sarace, cel mai slab clasate, din punct de vedere al raportului venitul celei mai sarace cincimi a populatiei/venitul celei mai bogate cincimi a populatiei:

Tabelul nr. 4.4. Raportul dintre venitul celei mai sarace cincimi a populatie si venitul celei mai bogate cincimi a populatiei (1998)

Sursa: "Human Development Report 2000", U.N.D.P.,2000, p. 169 - 173

Pentru multe din tarile slab dezvoltate, inegalitatea distribuirii veniturilor isi are sursa in decalajul intre mediul urban si rural. Zonele rurale sunt, pe langa extrem de sarace, si puternic concentrate in mana unor latifundiari (cum este cazul celor mai multe din tarile latino-americane) ceea ce face ca venitul obtinut in agricultura sa fie, practic, insusit in cea mai mare parte de marii proprietari.

O alta cauza a acestei inegalitati deriva si din accesul redus la educatie pentru cea mai mare parte a populatiei acestor tari, ceea ce face ca majoritatea fortei de munca sa fie slab calificata, cu salarii extrem de reduse. Se apreciaza ca reducerea analfabetismului are efecte pozitive asupra veniturilor ce revin celor 40% din populatie, cea mai saraca[8].

Si politicile promovate de catre statele in dezvoltare au contribuit la cresterea sau mentinerea ridicata a inegalitatii veniturilor: supraevaluarea cursului de schimb, politica de pret, care dezavantajeaza net produsele agricole, in conditiile in care agricultura este principala ocupatie in multe din aceste tari, anumite cheltuieli publice, admise doar pentru zonele rurale etc.

1.2. Dependenta fata de exterior       

Asa cum arata si Jan Tinbergen in cel de-al III-a Raport catre Clubul de la Roma, natiunile in curs de dezvoltare sunt, in continuare, in stare de dependenta fata de tarile dezvoltate[9]. Aceasta dependenta economica deriva din faptul ca dispun de mai putine cunostinte, de posibilitati limitate de a utiliza ceea ce au.

Structurile impuse de catre fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinta fundamentala stagnarea si incetinirea considerabila a ritmului cresterii economice pe termen lung. In cadrul acestor structuri, economia naturala, de subzistenta, ramasitele unor relatii de productie precapitaliste total inadecvate progresului tehnic detineau o pondere ridicata. Chiar daca, in paralel, s-a dezvoltat un sector capitalist, el era orientat catre exterior. S-a conturat astfel o "economie dualista", de tip colonial, dezarticulata, incapabila sa realizeze o dezvoltare autentica, autointretinuta[10].

O trasatura a economiei mondiale contemporane continua sa fie starea de dependenta a sudului subdezvoltat fata de nordul dezvoltat. Aceasta dependenta se manifesta indeosebi pe plan financiar, alimentar si tehnologic. Dar si Nordul este dependent de Sud. Sudul reprezinta o bogata si, mai ales, ieftina sursa de aprovizionare pentru Nord, in special cu materii prime sau produse putin prelucrate.

Lichidarea ramanerii in urma, dezvoltarea economico-sociala independenta vor fi, in primul rand, rezultatul efortului propriu, maximizarii mijloacelor materiale, financiare si umane proprii.

In lipsa unui capital privat autohton important, tendinta de a fonda strategia economica pe activitatea crescanda a statului este o caracteristica cvasi-generala a tarilor in dezvoltare. Caracterul sectorului de stat in aceste tari este determinat de natura fortelor sociale, care detin puterea politica, de obiectivele urmarite de acestea, de caile adoptate pentru implinirea lor.

O strategie de dezvoltare trebuie sa se bazeze pe propria experienta, pe adaptarea experientei generale la conditiile concrete, particulare, ale fiecarei tari. Aceste modele proprii permit infaptuirea unor obiective prioritare, cum ar fi:

formarea cadrelor nationale si folosirea judicioasa a fortei de munca;

crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat, capabil sa satisfaca nevoia crescanda de bunuri de echipament;

promovarea exporturilor de produse prelucrate.

In contextul interdependentelor mondo-economice, subdezvoltarea afecteaza, sub o forma sau alta, toate statele lumii. Ea este, in consecinta, o problema de interes general. Ori, la probleme globale se cer solutii globale, ceea ce inseamna, inainte de toate, participarea activa a intregii comunitati internationale, inclusiv a tarilor dezvoltate la rezolvarea acestei probleme.

Tinerele state nu reusesc sa-si valorifice pe deplin pe piata mondiala rezultatele muncii productive nationale. In ceea ce priveste produsele primare, doua sunt obstacolele care influenteaza negativ: Pe de o parte obstacolele tarifare si netarifare ridicate de tarile dezvoltate, iar, pe de alta parte, instabilitatea preturilor.

Astfel apar restrictii cantitative, (de exemplu, in S.U.A., la importul de bumbac brut; in Europa Occidentala, la importul de produse alimentare), sustinerea preturilor de productie (pentru producatorii autohtoni), subventionarea factorilor de productie, fiscalitatea (taxe mari).

Suprimarea acestor taxe de catre tarile dezvoltate ramane mijlocul cel mai important de stimulare a exporturilor tarilor in dezvoltare si de majorare a veniturilor in devize. O alta cale ar consta in acordarea unor compensatii monetare tinerelor state care inregistreaza o reducere a veniturilor lor reale din export, ca urmare a cresterii taxelor tarilor dezvoltate la importul de marfuri din tarile mai putin avansate. In principiu, acest varsamant compensatoriu ar trebui sa fie egal cu diferenta dintre valoarea exporturilor intr-o perioada data si valoarea pe care acestea ar fi atins-o daca taxele fiscale n-ar fi fost aplicate. In cazul produselor cu o cerere inelastica (cafea, ceai, cacao etc.), s-ar putea constitui un fond din cedarea unei parti din taxele pe consum incasate de tarile dezvoltate.

In ceea ce priveste fluctuatia preturilor, avand in vedere faptul ca tarile in dezvoltare nu controleaza, practic, decat oferta, sarcina de a le stabiliza revine, in cea mai mare masura, celor dezvoltate.

Utilizarea mecanismului stocurilor internationale regulatoare exercita, in mod direct, o influenta stabilizatoare asupra pietei unui anumit produs primar. Stocul permite sa se vanda atunci cand pretul depaseste o anumita limita si sa se cumpere atunci cand acesta scade sub limita convenita.

Contingentarea exporturilor reprezinta un alt mecanism important de stabilire a pretului unor produse primare pe piata mondiala. Calea utilizata consta in reglementarea cantitatilor care sunt destinate exportului.

Pentru produsele manufacturate, politica tarifara a tarilor dezvoltate mai are inca un caracter discriminatoriu. Taxele vamale la produsele finite si semifinite sunt, in numeroase cazuri, mai ridicate atunci cand este vorba de importul din tarile in dezvoltare, decat atunci cand importurile provin din tarile dezvoltate.

Astfel apare necesitatea unui nou sistem comercial mondial, ce ar putea duce la o mai corecta aplanare a unor astfel de situatii. Aceasta presupune schimbari in sistemul financiar international si in cel valutar.

1. Asigurarea hranei   

O problema majora a tarilor subdezvoltate este foametea si malnutritia, sau, mai bine zis, problema alimentara.

Potrivit celor mai recente estimari, peste 550 de milioane de oameni (375 de milioane in Asia, mai mult de 80 de milioane in Africa, 45 de milioane in America Latina) sufera efectiv de foame.

Pentru a putea fi considerat hranit normal, un om trebuie sa consume zilnic, in medie, 2200 - 2400 de calorii si circa 80 - 90 grame de proteine. Ori, 28% din populatie in Asia, 25% in africa, 13% in America Latina consuma sub acest barem. Aceasta situatie contrasteaza puternic cu consumul din tarile dezvoltate.

Problema alimentara are atat implicatii de ordin social, cat si implicatii de ordin politic (accentuare migratiei, convulsii sociale).

Interdependenta cu alte probleme economice globale joaca un rol important in determinarea dimensiunilor problemei alimentare.

pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atat de efortul propriu, cat si de asistenta celorlalte state (FAO si FIDA, precum si PAM, au initiat numeroase programe de ajutorare a tarilor subdezvoltate). Este necesara punerea in practica a unor programe de cooperare tehnica, de eliminare a pierderilor alimentare, de eliminare a pierderilor de teren arabil, pentru dezvoltarea pescuitului. Toate acestea pot fi puse in practica. Tinand seama de cauzele care au generat situatia alimentara precara de pe glob, devine foarte clar ca solutionarea viabila, de durata, nu poate fi asigurata decat prin cresterea substantiala si diversificarea productiei agroalimentare.

Tarile subdezvoltate nu se pot baza pe 'transferul de hrana', ci, in primul rand, pe efortul propriu. Printre caile posibile de sporire a productiei alimentare in tarile in dezvoltare, cele care retin atentia expertilor sunt urmatoarele:

extinderea suprafetelor cultivate,

sporirea randamentului la hectar si pe animal productiv,

exploatarea unor noi resurse naturale si producerea de alimente pe cale sintetica.

Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se afla in America Latina, Africa Tropicala si America de Nord (in Asia de Sud, ce se confrunta cu grave probleme, aceasta solutie nu exista).

Dar, desi isi pot spori productia, lucrurile raman deocamdata teoretice, pentru ca majoritatea tarilor ar trebui sa aloce mai mult decat au pentru a putea spori randamentul. De exemplu, o crestere de 4% a productiei agricole necesita resurse financiare de 15 - 16 miliarde dolari anual, suma greu de realizat in conditiile datoriei externe actuale.

1.4. Degradarea mediului inconjurator          

O alta problema care ingrijoreaza comunitatea internationala este degradarea mediului inconjurator, in conditiile unor nevoi crescande de hrana si de dezvoltare industriala - cai menite a scoate aceste tari din starea de subdezvoltare. Degradarea potentialului natural-forestier, arabil, piscicol, izvoarelor subterane precum si poluarea aerului si a apei au atins, in multe tari, cote ingrijoratoare. Conform unui studiu publicat de Banca Mondiala in 1993[11], intre multiplele aspecte ale degradarii mediului se numara deprecierea solului, degradarea datorita poluarii, alterarea diversitatii biologice, despaduririle si eroziunea terenurilor. Bazandu-se pe multiple exemple, autorii studiului, ambii economisti, releva ca degradarea mediului poate costa intre 1 si 15% din P.I.B. al unei tari.

Problema subdezvoltarii este o problema extrem de complexa, ce se manifesta in toate domeniile economico-sociale si in intreaga economie mondiala.

Mondializarea acestui flagel necesita masuri ample si urgente din partea comunitatii internationale, o cooperare stransa in care rolul organismelor internationale este extrem de important. In acest context, al eforturilor pentru eliminarea saraciei si sustinerea dezvoltarii, asistenta financiara este una din componentele de baza. Fara corelarea tuturor factorilor - externi si interni - acest proces va continua sa afecteze lumea intreaga precum o maladie ucigatoare.

1.5. Restrictii ale dezvoltarii

In conceptia unor specialisti[12], factorii restrictivi ai dezvoltarii sunt considerati a fi in numar de 6.

Primul factor considerat sunt economiile, investitiile si decalajul tehnologic. Capitalul este insuficient in tarile in dezvoltare. El se traduce intr-o inzestrare precara a aparatului productiv, o inzestrare slaba cu tehnologie si un scazut grad de performanta. Lipsa capitalului este determinata de rata scazuta a investitiilor interne si de un aport extrem de limitat al investitiilor straine. Economiile sunt putine, cand veniturile sunt scazute, imprumuturile externe sunt scumpe, iar asistenta straina este pe cat de greu de obtinut, pe atat de insuficienta. In ceea ce priveste inovarea si nivelul tehnologic, se stie ca pe termen lung, acestea contribuie la eficientizarea investitiilor. Schimbarile tehnologice au in vedere atat o tehnica mai performanta (masini, calculatoare, etc.), cat si intarirea productiei, eliminarea risipei, sporirea eficientei.

Un al doilea factor identificat este transformarea structurala. El implica, deopotriva, industrializarea, urbanizarea, schimbarea modului de productie, de la cel traditional, la cel modern. In ceea ce priveste tarile in dezvoltare, in special cele mai sarace, agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la crearea P.N.B.-ului, intre 40% si 60%. Al doilea sector ca importanta este cel tertiar, intre 20 si 40%. Cresterea nivelului de dezvoltare implica si modificarea ponderii acestor sectoare, cu atat mai mult cu cat ele se caracterizeaza si printr-o mare ineficienta (agricultura, de exemplu, desi detine o pondere foarte mare in crearea P.N.B., nu poate asigura hrana populatiei tarilor respective).

Comertul exterior reprezinta al treilea factor critic al dezvoltarii. Exporturile acestor tari, pe langa faptul ca trebuie sa sporeasca, necesita o diversificare si o crestere a ponderii produselor manufacturate, singurele in masura sa contribuie la atenuarea inrautatirii termenilor schimbului ai acestor tari. Importanta comertului exterior este subliniata si de faptul ca studiile econometrice au aratat ca o crestere a exporturilor in produsul total cu 10% determina o crestere economica a tarii cu 0,6%.

Al patrulea factor critic al dezvoltarii il constituie eficienta alocare a resurselor. Utilizarea de preturi administrate de catre stat contribuie cel mai adesea la o ineficienta alocare a resurselor. De cealalta parte, un mecanism de formare al preturilor bazat pe o piata libera implica o mai mare initiativa, o reducere a pierderilor, o limitare a coruptiei si, in final, o mai mare eficienta in alocarea resurselor. Alocarea eficienta a resurselor presupune atat politici la nivel microeconomic, cat si politici macroeconomice. Emisiunea de moneda fara acoperire in bunuri si servicii, pentru compensarea deficitelor bugetare, contribuie la cresterea inflatiei si la migrarea capitalurilor catre tari cu o stabilitate a preturilor mai mare.

Formarea capitalului uman si resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea domeniu critic al dezvoltarii. Cresterea economica depinde in mod esential, in special pe termen lung, de capacitatea acestor tari de a forma capitalul uman. Dificultatea realizarii acestui deziderat rezulta din faptul ca are efecte pe termen lung, la fel cum aceasta nerealizare se rasfrange tot dupa un interval indelungat in timp. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltarii sunt educatia, accesul la ea si calitatea acesteia. Se stie ca aceste tari au cele mai ridicate rate ale analfabetismului, ca accesul la educatie este ingradit, in special populatiei de sex feminin, iar studiile arata ca o crestere cu doar 10% a celor inscrisi la invatamantul secundar contribuie cu 0,3% la cresterea economica. De asemenea, in stransa legatura cu acest aspect, pentru tarile in dezvoltare, mai ales pentru cele mai sarace, o problema deosebit de importanta o constituie cresterea populatiei, organismele internationale de profil recomandand insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familiala.

In sfarsit, ultimul factor critic al dezvoltarii identificat de specialisti, este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. Aceasta inseamna, spre exemplu, asigurarea unei cresteri economice posibil de atins, luarea in considerare a elementelor legate de mediu, pastrarea sub control a ratei de crestere a populatiei, pastrarea in limite normale si stimulative a diferentelor sociale si economice etc. Un alt element important il reprezinta si pacea sociala din aceste tari, stabilitatea politica si sociala, determinante pentru stabilitatea economica. Dupa instabilitate, este necesara o perioada foarte lunga de timp pentru relansarea investitiilor, pentru aplicarea si vegherea la respectarea legilor etc. si un si mai indelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investitii.