Bunurile publice

Bunurile publice

Nevoile resimtite la nivelul colectivitatii, ca de exemplu: nevoia de aparare nationala, nevoia de protectie sociala etc. sunt satisfacute pe seama unor bunuri publice.

Bunurile publice furnizate prin intermediul unei mecanism de tip non-piata sunt considerate expresie a interventiei statului in vederea corectarii esecului pietei.

Bunurile publice pure sunt bunuri de care se bucura toata lumea, in comun, astfel incat, consumarea unui asemenea bun de catre individ nu afecteaza consumul aceluiasi bun de catre un alt individ.[1]

Spre deosebire de bunurile private, bunurile publice pure se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

• oferta pentru bunul public pur este neconcurentiala , in sensul ca, la un anumit cost al bunului sau serviciului, consumul bunului respectiv de catre un nou consumator nu va afecta beneficiile obtinute de catre ceilalti consumatorii deja existenti. Cu alte cuvinte, aceasta caracteristica a bunurilor publice pure semnifica faptul ca, atat costul marginal (C_mg), pentru producator, cat si beneficiul marginal (B_mg), pentru consumator, vor fi zero[2].

De asemenea, prin prisma acestei caracteristici, se mai poate specifica faptul ca bunurile publice pure, spre deosebire de cele private,  sunt indivizibile , in sensul ca sunt consumate in aceeasi cantitate de catre toti consumatorii.

• a doua trasatura a bunurilor publice pure o constituie faptul ca nu poate fi exclus nici un individ de la consumul acestor bunuri (nonexcludere). In acest sens, pot fi formulate urmatoarele argumente care justifica imposibilitatea excluderii indivizilor de la consumul bunurilor publice:

nu este posibila excluderea din punct de vedere tehnic. Costurile de excludere ar fi foarte mari si nu ar fi justificate din punctul de vedere al ratiunii economice.

nu este posibila excluderea din punct de vedere economic si social.

Accesul la bunurile si serviciile publice este astfel liber si nelimitat. Este nelimitat in sensul ca ar fi foarte dificil de controlat consumatorii acestora si, mai ales, de interzis celor care nu platesc impozite sa le consume. Accesul este liber pentru ca, poate in mod paradoxal, cantitatea disponibila din bunul sau serviciul respectiv nu scade, atunci cand acesta este consumat de catre un individ oarecare.

In acest context, apare problema pasagerului clandestin (engl. free-rider). Chiar daca bunurile publice pure sunt considerate a fi distribuite in mod gratuit societatii, nu trebuie uitat faptul ca indivizii au obligatia prevazuta, prin Constitutie, de a plati impozite, taxe si contributii, care pot reprezenta un "pret" al bunurilor publice pure, de care beneficiem cu totii .

In conditiile in care anumiti indivizi nu isi achita obligatiile fiscale fata de stat, dar beneficiaza de servicii, precum cele de aparare nationalǎ, acestia se transforma in asa-numitii pasageri clandestini.

Acel bun care intruneste simultan cele doua trasaturi de neconcurentialitate si nonexcludere, este considerat un bun public pur. Exemplul clasic de bun public pur este cel al apararii nationale, considerat ca atare de mai multi teoreticieni (Epple si Romano, 2000; Gruber, 2005), prin prisma modului de finantare a acestor servicii (nu se produce excludere) si prin prisma lipsei de rivalitate dintre consumatori, si chiar producatori. Intr-o alta acceptiune, bunurile publice de acest tip sunt considerate bunuri pe care orice  consumator, chiar daca doreste sau nu, le consuma.

Totusi, si in cazul bunurilor publice pure se poate vorbi despre efectul aglomerarii, aspect care determina trecerea bunurilor publice pure intr-o alta categorie care presupune si excluderea de la consumul lor. Este vorba despre bunuri publice ce pot fi furnizate consumatorilor aditionali pana la o anumita limita, dincolo de care beneficiile consumatorilor existenti sunt afectate si bunurile respective devin rivale in consum.

Kraan (1996) denumeste aceste bunuri ca fiind bunuri publice cu capacitate limitata. Aparitia unui consumator aditional va cauza fie o crestere costului pentru producator, datorita ajustarii capacitatii de productie la noile cerinte, fie o scadere a beneficului pentru consumator, ca urmare a efectului de aglomerare.

Alaturi de bunurile cu capacitate limitata, care sunt rivale in consum, dar care nu exclud de la consum, mai exista si acele bunuri care nu sunt rivale in consum, dar de la al caror consum sunt exclusi anumiti indivizi. Este vorba despre asa-numitele bunuri publice de club (engl. club goods). Aceasta categorie cuprinde acele bunuri de care beneficiazǎ doar un grup limitat de indivizi, ceilalti beneficiind de ele doar prin intermediul externalitatilor, deci, indirect sau deloc.

In aceasta categorie sunt incluse, de exemplu, bunurile publice locale furnizate de catre autoritatile administrativ teritoriale, care sunt accesibile numai comunitatii respective, cum de pilda ar fi: transmisiunile radio locale sau evenimentele sportive locale netelevizate. Acest tip de bunuri a fost studiat pentru prima oara de catre Tiebout[3].

Aceste doua tipuri de bunuri publice, cele cu capacitate limitata si cele de club intrunesc, asa cum am aratat mai sus, trasaturi specifice atat bunurilor publice pure, cat si bunurilor private. Aceste categorii intermediare sunt denumite de numerosi teoreticieni (Hillman, 2003; Gruber, 2005; Hyman, 2005) bunuri publice impure.

Alaturi de bunurile publice, se mai poate vorbi si despre bunurile mixte sau bunurile cvasipublice. Aceste bunuri sunt, de fapt, externalitati ale bunurilor private.

De exemplu, daca cineva beneficiaza de pregatire profesionala apeland la serviciile unei firme care furnizeaza astfel de programe, contra cost, se poate considera ca bagajul de cunostinte dobandit ca urmare a programului de pregatire urmat poate conduce la cresterea eficientei activitatii desfasurate de catre individul nostru si, prin urmare poate avea efecte favorabile asupra activitatii desfasurate la nivelul intregii firme angajatoare. Pentru firma, aceasta este o externalitate, un bun cvasipublic, care spre deosebire de bunurile publice nu este distribuit prin intermediul bugetului public[4].

Tipologia bunurilor

Sursa: Hyman (2005)