Alocari fundamentale din banul public

ALOCARI FUNDAMENTALE DIN BANUL PUBLIC

Directiile pe care le urmeaza alocarile din banul public sunt specificate

in programul de guvernare al partidului sau coali tiei de partide insarcinata

cu la aceasta dificila misiune.

Fiecare dintre destinatiile de cheltuieli publice este motivata de optica

de politica sectoriala a managementului guvernamental. Desigur, in

conditiile unui volum considerabil al veniturilor publice, si cheltuielile

publice vor beneficia de o acoperire mai apropiata de nivelul

corespunzator al cerintelor.

Problematica alocarilor punctuale din banul public reflecta cel mai

relevant aptitudinile de administrator ale statului, capacitatea acestuia de a

valorifica la maximum precaritatea unor resurse in slujba interesului

general al cetatenilor.

Aflata in dramatismul tranzitiei, Romania ultimilor ani trebuie sa

surmonteze inca un neajuns, nostalgia statului paternalist, caruia i-au fost

deseori subordonate (chiar sacrificate) politicile alocative sectoriale.

Cuprins:

1. Cheltuieli publice pentru actiuni social culturale

2. Cheltuielile publice pentru educatie si invatamant

3. Cheltuielile publice pentru cultura, culte si actiuni artistice,

sportive si de tineret

4. Cheltuieli publice pentru obiective economice

5. Cheltuielile publice pentru protectia mediului

6. Cheltuielile publice pentru sanatate

1. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACTIUNI SOCIAL

CULTURALE

Cuvinte cheie

welfare state (statul bunastarii

factor uman

asistenta sociala

protectie civila

Traiul populatiei si calitatea vietii fiecarui individ trebuie sa preocupe

decidentii de politica sociala, al caror interes si implicare se materializeaza

in sustinerea acestui scop prin alocari adecvate din resursele financiare

publice.

O exacerbare notorie a acestui deziderat a constat in raspandirea

doctrinei „Welfare State” (Statul bunastarii) in SUA si in tarile vesteuropene

a anilor imediat postbelici.

Esenta acestui concept transpus in ample si costisitoare programe

sociale a fost asumarea de catre guvern a responsabilitatii prosperitatii,

pentru intreaga societate pe ansamblu, dar si diferentiat pentru individ.

Noua religie impusa cu destula rapiditate s-a bucurat de un sprijin durabil

din partea unei populatii greu incercate de distrugerile si lipsurile

razboiului. „Ca o parte din procesul promovarii prosperitatii,1 acel sector

mare al economiei care este sub influenta guvernului - industriile

nationalizate - a fost incurajat sa mentina costurile sub cele de sectorul

privat, prin incasari mai mici decat costurile reale pentru servicii, plata

diferentelor fiind suportata de catre contribuabili.”

Concret, aceasta politica s-a materializat in sprijinirea financiara a

unor obiective punctuale:

- garantarea unui venit minim indiferent de marimea pietei sau de forma

proprietatii;

- extinderea gratuitatilor si a facilitatilor diferentiate la accesul unor

servicii prestate de catre institutiile publice de invatamant, cultura s.a. ,

dar pentru parametri standard de calitate;

- ajutorarea categoriilor sociale defavorizate prin sume variate, care sa

micsoreze incertitudinile si dificultatile, mentinandu-le totusi, un nivel

asigurat de trai decent.

Cheltuielile pentru actiuni social-culturale cuprind acele domenii

a caror buna functionare stimuleaza consumul, cererea si volumul

productiei, ceea ce, implicit, determina sporirea nivelului de

civilizatie. Aici se includ:

- cheltuieli pentru finantarea invatamantului public si subventionarea

invatamantului privat;

- cheltuieli destinate ocrotirii sanatatii in unitatile de stat;

- cheltuieli efectuate pentru promovarea culturii si artei;

- alocatiile, indemnizatiile, bursele si alte forme de ajutoare cu caracter

de protectie sociala etc.

- cheltuieli privind cultura, religia, actiuni sportive si de tineret etc.

Pe langa importanta economica, alocarile pentru actiuni socialculturale

au si un serios impact educativ,2 „deoarece ele actioneaza

asupra factorului uman, ii dezvolta capacitatea intelectuala, de apreciere a

adevaratelor valori, considerandu-se ca indivizii instruiti sunt mai putin

predispusi la comiterea de acte antisociale.”

Tarile cu cea mai mare pondere a acestor cheltuieli in produsul intern

brut sunt tarile dezvoltate, unde se si mentine aceasta tendinta pe fondul

unei mai lente cresteri demografice decat in celelalte.

In Romania prioritatile reconversiei la economia capitalista au

determinat o reconceptualizare a destinatiilor pentru aceste domenii, care,

in deceniile de totalitarism, au fost serios afectate. Doua directii majore au

captat atentia maxima, si-anume:

a) asistenta sociala, vizand majorarea veniturilor unor categorii

favorizate catre care s-au directionat sume in crestere constand in

pensii, alocatii, burse, indemnizatii etc.

b) protectia sociala, urmarind apararea fata de consecintele

disponibilizarilor pentru privatizare-lichidare, liberalizarilor de

preturi, in general-pentru, suportul financiar al celor afecta ti de

masurile de restructurare economica.

Conceptiile postbelice de eradicare a saraciei si de generalizare a

unui standard minim de trai decent s-au concretizat in multe state in

sporirea alocarilor pentru refacerea infrastructurii, constructia si extinderea

locuintelor sociale, amenajarea spatiilor de recreere, protectia mediului

inconjurator sui combaterea poluarii. In scopul cresterii generale a calitatii

vietii sursele de finantare au fost variate, atat interne, cat si externe, de la

organisme si institutii specializate, pentru programe concrete si in special

orientate catre tarile in curs de dezvoltare.

Pe langa formula clasica a fondurilor bugetare, actiunile socialculturale

mai pot fi finantate prin:

- fonduri proprii ale institutiilor publice sau private, preocupate de

imbunatatirea pregatirii profesionale a angajatilor si de asigurarea unor

conditii superioare de protectie a muncii;

- fondurile din partea unor entitati fara scop lucrativ, de genul fundatilor

si organismelor neguvernamentale;

- fonduri proprii realizate prin inchirierea unor proprietati ale institutiilor

cu activitati specifice social-culturale;

- contributii sau cotizatii de la persoane fizice si juridice prin care se

constituie, fondurile cu destinatie speciala cum ar fi: fondul pentru

somaj, pentru asigurari de sanatate, bugetul asigurarilor sociale de stat

etc.

Frecventa socurilor energo-petroliere si financiare din anii 80 a

accentuat recesiunea economiei mondiale si a determinat o serie de

disfunctii in aplicarea sau extinderea programelor guvernamentale de

sustinere a proprietatii. Intre productie si consum si-au facut aparitia tot

mai evidente si ingrijoratoare decorelari, care au determinat o lenta, dar

sigura, dezagregare a „statului bunastarii”.

Noul val de politici macroeconomice sintetizate sub titulatura

„economie de oferta” a avut doi mari promotori, in persoana primului

ministru britanic Margaret Thatcher si a presedintelui american Ronald

Reagan. Epoca acestora a inlocuit „economia de cerere”, in sensul ca

abordarile noi de politici guvernamentale au vizat stimularea mecanismelor

concurentiale de piata si a eficientei, a creativitatii si a progresului,

sanctionand drastic ne munca si comportamentele de asistati, intretinute

prin generalizarea unor consistente ajutoare sociale si gratuitati, noile

conceptii de politica sociala s-au orientat catre stimularea pietei, sau catre

niveluri ale indemnizatiilor proportionale cu contributia fiecaruia.

In prezent toate statele au procedat la revizuirea politicii sociale, in

sensul ca, paralel cu degrevarea bugetului public de o parte din sarcinile

de finantare a acestor domenii, sunt initiate si aplicate formule punctuale

de compensare a derapajelor provocate de piata si de mediul

concurential.

CHELTUIELI PUBLICE PENTRU EDUCATIE SI

INVATAMANT

Cuvinte cheie

finantarea procesului educational

cheltuieli de capital

cheltuieli curente

finantare de baza

finantare complemetara

Ca prioritate incontestabila de care depinde progresul de ansamblu al

societatii, educatia si invatamantul asigura premizele realizarii

dezideratului general de dezvoltare social-economica atat a societatii pe

ansamblu, cat si a fiecarui individ. Potrivit studiilor UNESCO referitoare la

evolutiile din aceste domenii, media alocarilor din produsul intern brut

pentru educatie si invatamant variaza in jurul unui procent de 4,5%, cu

diferente superioare in statele dezvoltate si sensibil mai mici in tarile in

dezvoltare.

Cauzele cresterii acestei categorii de cheltuieli respecta in mare

masura trendul urmat de ansamblul cheltuielilor publice si se afla sub

incidenta catorva factori:

a) de ordin demografic se refera la cresterea populatiei scolare ca

fapt ce a determinat extinderea obligativitatii invatamantului in tot mai

multe zone si pentru cicluri tot mai cuprinzatoare de instructie; astfel au

sporit efectivele de angajati si, implicit-necesitatea unei remunerari

corespunzatoare a acestora. Daca in 1950 rata analfabetismului depasea

50% in jumatate din tarile lumii, in anul 2000 doar ….. 8753 milioane de

adulti se mai inregistrau ca nestiutori de carte, adica o jumatate din

populatia numai a 25 de tari.

b) de ordin economic se refera la modernizarea si informatizarea

proceselor tehnologice, care au impus o ampla diversificare a capitalului

fix si circulant deopotriva, au devenit imperios necesare calificarile

superioare si recalificarile in domenii avansate ale cunoasterii, ca premize

singulare ale eficientei si competitivitatii pe o piata tot mai agresiva; noile

conditii au impus cheltuieli sporite si pentru capacitatile de invatamant,

pentru achizitionarea logisticii si personalului specializat, care sa sprijine

desfasurarea procesului de invatamant dupa noile exigente. Pe langa

aceste elemente insa si evolutia preturilor si tarifelor accelereaza

cresterea cheltuielilor publice destinate educatiei si invatamantului.

c) de ordin social-politic vizeaza extinderea unei optici moderne

in conceperea si implementarea politicilor guvernamentale; aici se pot

mentiona masurile speciale de politica scolara prin care se sustine

obligativitatea ciclurilor lungi de invatamant, facilitati diferite si ajutoare

indreptate catre institutiile de invatamant, catre elevi si studenti, sau chiar

pentru sustinerea familiilor acestora.

In functie de traditiile culturale si dupa acumularea fortei economice,

finantarea procesului educational a cunoscut o evolutie crescatoare,

respectand insa un anumit specific de la tara la tara, si anumite necesitati

social-economice.

Ierarhizarea surselor financiare cuprinde toate mijloacele de sustinere,

doar valorile difera.

1. Bugetul statului ramane principala sursa de finantare a educatiei

si oglindeste importanta acestui domeniu in politica guvernamentala a

fiecarei tari. Unitatile de invatamant pot functiona atat ca unitati publice, si

sunt integral finantate de la buget, cat si ca unitati private, situatie in care,

desi sunt independente (sau partial dependente) fata de subventiile

bugetare, sunt totusi supuse controlului si rigorilor oficiale de reglementare

a statutului cadrelor didactice, a normelor curiculare si de examinareevaluare.

De remarcat este numarul redus de unitati private pentru invatamantul

superior chiar si in tari ca Suedia sau Olanda. Finantarea lor provine din

taxe, sponsorizari sau se completeaza cu subventii de provenienta

publica.

De asemenea, unitatile publice pot recurge la sporirea resurselor

alocate, prin acumularea de venituri proprii rezultate din activit ati de

cercetare , chirii, educatie continua s.a.

Populatia constituita din familiile studentilor si elevilor finanteaza

in variate forme cheltuielile ocazionate de invatamant. Este raspandita

practica declararii gratuitatii procesului de scolarizare si concomitent, sunt

recunoscute costurile ridicate ale tipariturilor si manualelor scolare.

3. Firmele se implica in procesul de invatamant si instruirea prin

organizarea ciclurilor de perfectionare si recalificare profesionala, sau prin

sponsorizarea cu burse a elevilor si studentilor.

4. Sponsorizarile, donatiile si ajutoarele provin de la variate

unitati non-profit sau de caritate, precum si de la fostii elevi ai unitatilor

scolare si care isi materializeaza in acest fel recunostinta si sprijinul fata

de leaganul carierei si al reputatiei; in afara de acest sprijin, se accepta si

o serie de facilitati si exonerari de ordin fiscal.

5. Ajutorul extern se concretizeaza in subventionarea unor ample

programe, in special raspandite in ta rile slab dezvoltate. Banca Mondiala

orienteaza si coordoneaza o insemnata pondere din resursele de finantare

a acestor programe, prin imbunatatirea infrastructurii scolare, finantarea

cursurilor cu experti din tarile dezvoltate, a cursurilor de emancipare a

femeii si a societatii in general.

Continutul economic divide aceasta categorie de cheltuieli publice

in:

a) cheltuieli curente, insumand fondurile pentru intretinerea si

functionarea unitatilor de invatamant, care includ si cheltuielile cu

salariile angajatilor si personalului, cifrate la peste 85% din total;

b) cheltuieli de capital, sau de investitii, pentru ca se aloca in

scopul obtinerii unor dotari cu bunuri durabile.

De mare importanta si suport se bucura tendinta si eforturile tot mai

raspandite pentru continuarea educatiei scolare; aici se includ cheltuielile

pentru finalizarea pregatirii, perfectionarile sau educarea supravegheata.

Recesiunea mondiala in curs de globalizare afecteaza in mod firesc

acest domeniu de activitate, mai cu seama in statele slab dezvoltate, unde

este justificata si continuu sporita finantarea diferitelor programe prin

Banca Mondiala. Specificul acestor tari consta si in afectarea suplimentara

a invatamantului superior, prin reducerea numerica a contingentelor de

studenti, ca si prin exodul cadrelor superior pregatite catre orizonturi cu

mai multe posibilitati de remunerare si valorificare.

Taxele de studii sunt o problema destul de controversata, iar

marimea lor difera dupa profilul unitatii de invatamant (in unitatile private

acestea sunt net superioare fata de unitatile publice), ca si dupa natura

procesului de instruire (economic, tehnic, umanist sau social-politic).

Disputele fata de acest subiect pledeaza pentru o desprindere de

resursele financiare publice a finantarii invatamantului, pentru ca, prin

plata taxelor, se responsabilizeaza si studentii, si este, in ultima instanta,

nedrept sa se directioneze impozitele tuturor contribuabililor catre

„investitia in capital uman”, care aduce profituri si avantaje directe numai

unora dintre membrii societatii.

Gradul de dezvoltare economica a fiecarei tari este premiza majora de

la care se porneste in considerarea acestor cheltuieli ca prioritati si

obiective de durata.

Potrivit unor studii si analize intreprinse de cercetatori din statele

dezvoltate, se considera ca, pe o semnificativa perioada de timp, procesul

de cunoastere si acumularile aferente contribuie cu peste 50% din insusi

nivelul de crestere totala a venitului national.

Aportul cunoasterii este cu atat mai mare cu cat este sustinut si de alti

factori, alaturi de care determina cresterea economica in general.

Una din variatele metode de evaluare a eficientei acestui capitol de

cheltuieli publice este actualizarea, care ia in calcul influenta factorului

timp, pornind de la decalajul intre:

a) perioada de dobandire a rezultatelor, care poate acoperi practic

toata viata activa,

si

b) perioada propriu-zisa in care se efectueaza respectivele alocari.

In Romania se inregistreaza firesti note specifice tranzitiei, potentate

de presiunea inflationista – pe de o parte, si de necesarul, dificil de

acoperit inca, dupa decenii de privatiuni predecembriste –, pe de alta

parte.

Prin legea invatamantului este prevazuta expres limita minim de 4%

din produsul intre brut ca sprijin financiar public al invatamantului de stat,

respectandu-se o serie de principii caracteristice noilor abordari de

politica in domeniu:

invatamantul este considerat o prioritate nationala, intrucat doar in

acest fel se asigura apropierea intregii natiuni de nivelul si structura

standardelor internationale de progres si civilizatie;

resursele umane trebuie profesionalizate conform exigentelor de

specializari si diversitate de pe piata muncii;

invatamantul superior si cercetarea stiintifica universitara

conditioneaza integrarea la varf in viata stiintifica si culturala

internationala.

Mai multe studii si analize arata ca, fata de prevederile legale, in toti

acesti ani doar valori intre 3,0% si 3,6% s-au alocat din bugetul general

consolidat, iar restul a fost asigurat din fondurile proprii ale unit atilor de

invatamant si din alte surse. Cresterea in valoare absoluta a cheltuielilor

pentru invatamant nu poate fi considerata un progres real, pentru ca la

baza acestei cresteri se afla numerosi factori conjuncturali: evolutia

preturilor, fluctuatiile cursului monetar si fenomenele inflationiste inca

prezente nu permit aprecierea ca reala a cresterii alocarilor catre acest

domeniu, unde inca se mai asteapta reconsiderarea prin noi abordari de

politici guvernamentale!.

Pe langa sursele bugetare, institutiile de invatamant superior pot

dispune de venituri proprii si din alte surse, constand in credite externe

sau finantari externe nerambursabile. Pe baza de contract incheiat intre

Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, institutiile de invatamant

superior sunt finantate din bugetul acestui minister prin doua modalitati

distincte:

a) finantare de baza, inscrisa intr-un contract institutional unde sunt

inscrise alocarile functie de numarul studentilor si doctoranzilor fara taxa,

plus alte criterii de apreciere; tot aici sunt prevazute si bursele, cheltuielile

cu protectia sociala a studentilor, precum si sumele destinate unor

obiective de investitii;

b) finantare complementara, inscrisa intr-un contract complementar,

constand in subventii pentru cazare si masa, dotari specifice pentru

modernizari si reparatii capitale, diferite fonduri acordate pe baze

competitionale in cercetarea stiintifica universitara.

Institutiile de invatamant superior mai pot beneficia de fonduri din

venituri proprii rezultate din activitati specifice, din sponsorizari, donatii sau

alte forme legale de sprijin financiar.

Sursele externe reprezinta o solutie salvatoare si trebuie mentionat

creditul in valoare de 50 mil. USD acordat de Banca Mondiala pentru

reforma invatamantului superior. Uniunea Europeana a directionat un

semnificativ program de finantare a unor actiuni variate gen Tempus,

Socrates, Lenardo Da Vinci, Youth etc. Ajutorul nerambursabil PHARE

acordat cu incepere din 1990, pana in 1998 a orientat 14% din totalul

fondurilor catre educatie si pregatire profesionala.

Institutiile de invatamant preuniversitar sunt finantate de la bugetele

locale ale unitatilor administrativ teritoriale pe raza carora isi desfasoara

activitatea.

Din totalul alocarilor bugetare pentru acest domeniu, circa 65% sunt

indreptate catre ciclul primar si secundar, 28% catre invatamantul superior

si 7% spre alte forme de institutii de invatamant.

Incepand cu anul 2001 studentii pot beneficia de anumite tipuri de

burse acordate celor de la curs zi cu domiciliul in mediul rural, cu condi tia

ca la absolvirea studiilor sa profeseze in mediul rural in specialitatea

pentru care s-au pregatit. Indirect, facilitatile acordate studentilor se mai

constituie si din reducerile sau chiar gratuitatile la anumite servicii publice,

de transport sau culturale.

Desi in termeni constitutionali invatamantul de stat are caracter

gratuit, exista si invatamant privat, desfasurat pe baza taxelor si veniturilor

proprii, iar functionarea acestuia se explica prin tendintele de liberalizare a

invatamantului romanesc. Unitatile private incep deja sa reprezinte nu

doar o alternativa ci si o completare a activitatii din unitatile de stat.

3. CHELTUIELI PUBLICE PENTRU CULTURA, CULTE

SI ACTIUNI ARTISTICE, SPORTIVE SI DE TINERET

Cuvinte cheie

asezaminte publice

asezaminte private

mecenat

export de sponsorizare

Alocarile in domeniul culturii, artelor, activitatilor sportive si de tineret

reprezinta o latura distincta a politicii sociale a statului, pentru ca, prin

mijloacele specifice folosite, aceste activitati au menirea de a completa

demersurile generale de perfectionare calitativa a factorului uman, de a

favoriza imbogatirea nivelului cultural si educativ al cetatenilor.

Literatura economica a sintetizat ample analize si observatii

sociologice in baza carora a concluzionat ca, prin astfel de cheltuieli, se

asigura cultivarea gusturilor si promovarea unor idealuri valoroase de

morala si estetica, se consolideaza democratia, toleranta si spiritul de

initiativa, iar pe termen mediu si lung, se creeaza bazele unei reale

cresteri economice.

Titulatura acestor alocari este diferita in toate legislatiile si se

materializeaza in ponderi variabile dupa o multitudine de factori, insa nu

deosebit de mari. Calculele oficiale se refera cu precadere la participarea

financiara a statului in aceasta directie.

Institutiile culturale, artistice, sportive si de tineret ofera o varietate

de bunuri si servicii de o natura speciala. Forma lor de proprietate le

diferentiaza in asezaminte publice, de importanta nationala sau locala

(biblioteci, muzee, orchestre, teatre) si private, pentru ca apartin unor

persoane fizice si/sau juridice particulare.

Alaturi de incarcatura spirituala ce compune prestarea acestor servicii

si crearea bunurilor, natura dreptului de proprietate in care isi desfasoara

activitatile de creatie determina diferentierea surselor de finantare.

Componenta economica rezida in costurile specifice pe care le reclama

producerea acestei categorii de bunuri, a caror vanzare poate crea

venituri. Pe aceasta cale, institutiile culturale, artistice, sportive si de

tineret isi pot autofinanta propria creatie de noi si alte productii. Sprijinul

financiar acordat de la bugetul public detine ponderea in majoritatea tarilor

si consta in alocari explicite, subventii si completari cu sume variabile a

fondurilor si veniturilor proprii acestor institutii. Trebuie mentionata

participarea financiara a autoritatilor publice locale, carora le revine peste

doua treimi din sursele bugetare de finantare. Cheltuielile curente

reprezinta finalitatea prioritara de completat prin astfel de surse, in timp ce

cheltuielile de capital au indeobste o cota redusa.

Institutiile de cultura si arta beneficiaza de o atentie prioritara in totalul

acestor alocari, justificata de faptul ca bunurile speciale pe care acestea le

ofera inseamna „o componenta importanta a sistemului de protectie

sociala”, de unde si accesul favorizat prin felurite reduceri de preturi si de

tarife sau chiar gratuitati.

In majoritatea tarilor cu traditie in domeniu sunt frecvente actiunile de

mecenat, practica donatiilor si sponsorizarilor este raspandita, ca

semnificativa sustinere materiala si financiara a acestor produse si creatii

de exceptie. Concret, prin astfel de modalitati de finantare, economia reala

aloca direct fondurile necesare activitatilor culturale si artistice.

Tarile dezvoltate4 practica o diversitate de forme prin care finanteaza

actiuni culturale si artistice de anvergura. Franta este model al

mecenatului cultural: printr-o fiscalitate adecvata, un mare volum de

fonduri sunt orientate catre creatia artistica, completand astfel resursele

bugetare cu care sunt sprijinite artele plastice, teatrele si muzeele,

domeniul muzical.

Italia beneficiaza de suportul financiar al unora din marile companii

industriale, dar si din domeniul asigurarilor, care au acordat donatii

considerabile pentru restaurarea unora din celebrele institu tii muzicale si

monumente arhitectonice. Japonia aloca mai putine fonduri prin bugetul

de stat , insa numeroasele firme private isi orienteaza sume substantiale

din profit pentru sponsorizarea actelor culturale si actiunilor artistice. Inca

din anii ’70 a demarat asa-numitul export de sponsorizare, care a

insemnat, intre altele, renovarea celebrei Capela Sixtina din Italia. SUA

fac o nota aparte prin combinarea fiscalitatii cu diferite forme de

sponsorizare si donatii, mult stimulate prin asa-numitul program

Reaganomics, cum a fost intitulata reforma fiscala din anii ’80. In continua

crestere si efervescenta creatoare, in aceasta tara piata mecenatului se

indreapta preponderent spre artele de avangarda ale creatiei

contemporane.

Intocmai ca in cazul tuturor alocarilor, si in cazul cheltuielilor pentru

cultura, arta, activitati sportive, culte si de tineret se poate aprecia

eficienta lor sociala, culturala si artistica, in functie de efectele rezultate in

urma acestui efort financiar. Numeroasele agentii de impresariat care

opereaza in aceasta sfera, precum si proportiile industriilor „shows, arts &

entertainment” denota necesitatea profesionalizarii in managementului

cultural, atat pentru a rationaliza cheltuiala banului public in astfel de

activitati, cat si pentru a fluidiza contributiile substantiale ale acestor

activitati si creatii la sporirea avutiei nationale si a patrimoniului cultural.

Cultele reprezinta o alta tinta a alocarilor din fondurile financiare

publice, in temeiul prevederilor constitutionale referitoare la functionarea

lor libera si autonoma. La resursele publice acordate prioritar activitatilor

recunoscute oficial de stat , finantarea acestui domeniu se bazeaza pe

contributii personale diferite, pe valorificarea prin vanzare a unor obiecte

de cult, ca si pe sume determinate ca transferuri de la buget, pentru

situatiile unor cheltuieli mari destinate reparatiilor si renovarii unor lacasuri

de cult.

Cultura fizica si sportul precum si o serie de activitati aferente

destinate tineretului, beneficiaza de sustinere bugetara pentru circa 75%

din necesarul lor, restul completandu-se cu resurse extrabugetare si din

alte venituri. Sponsorizarile sunt foarte raspandite si in acest domeniu,

precum si participarea unor organizatii si institutii cu scopuri filantropice si

educativ-sportive. Amploarea atator sustineri este motivata de dinamismul

intregului domeniu care antreneaza segmente semnificative de populatie,

deseori reflectand impactul puternic de ordin social si cultural pe care il

determina, in interferenta profunda cu culturalul si politicul.

In Romania se consemneaza o serie de progrese si in aceasta

directie, prin promulgarea primei legi a sponsorizarii in 1994, actualizata si

republicata in 1998, completata si reconsiderata prin prevederile exprese

din cuprinsul Codului fiscal. Astfel, este prevazuta posibilitatea desfasurarii

sau sustinerii unei actiuni cu caracter filantropic, umanitar, cultural, religios

sau sportiv de catre persoanele fizice care efectueaza activitati

independente. Beneficiarul sponsorizarii are obligatia de a folosi sumele

primite doar pentru scopurile declarate si, de asemenea, trebuie sa se

mediatizeze prin mijloace adecvate, numele marca si imaginea

sponsorului. La randul sau, acesta beneficiaza de o reducere a bazei

impozabile, in cote variabile intre 5% - 0,8% si 10%, dupa natura activitatii

si actiunilor finantate: scopuri religioase, comunitare, apoi educatie, stiinta

si cercetare, respectiv – cultura, arta, invatamant si sanatate.

„Contribuabilii5 care efectueaza sponsorizari si/sau acte de mecenat,

potrivit prevederilor legii privind sponsorizarea, scad din impozitul pe profit

datorat sumele aferente, daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele

conditii:

a) sunt in limita a 3‰ din cifra de afaceri;

b) nu depasesc mai mult de 20%, din impozitul pe profit datorat.

In limitele respective se incadreaza si: cheltuielile de sponsorizare a

bibliotecilor de drept public, in scopul constructiei de localuri, dotarilor,

achizitiilor de tehnologie a informatiei si de documente specifice, finantarii

de programe de formare continua a bibliotecarilor, schimburilor de

specialisti, burse de specializare, participarea la congrese internationale.”

4. CHELTUIELI PUBLICE PENTRU OBIECTIVE

ECONOMICE

Cuvinte cheie

interventiile directe/indirecte ale statului

subventii

investitii

ajutoare rambursabile

avantaje fiscale

cheltuielile fiscale

Una din manifestarile functiei reglatoare o constituie implicarea

statului in economie, asa cum este aceasta materializata in cheltuielile

publice pentru obiective economic. Desi veche in istorie, aceasta

practica s-a impus mai cu seama dupa Marea Criza a anilor 1929 - 1933,

cand autoritatea publica a fost obligata sa actioneze pentru inlaturarea

imperfectiunilor pietei, inechitatilor in distribuirea bunastarii, pentru

stoparea inflatiei si somajului si pentru asigurarea unei cresteri economice

viabile. Politica deficitului bugetar a fost considerata ca solutie salvatoare

pentru manevrarea si majorarea cererii agregate, a carei drastica scadere

a fost incriminata pentru marile dezechilibre din epoca, resimtite in

economie si in societate deopotriva.

Esenta politicii de deficit bugetar consta in majorarea considerabila a

cheltuielilor publice care impulsioneaza activitati economice variate si

care, in consecinta, pot asigura marirea veniturilor fiscale. Cresterea

scontata a acestora poate determina restaurarea echilibrului intern si a

celui extern, favorizand comprimarea inflatiei si absorbtia somajului.

Interventia statului in economie cunoaste o diversificare permanenta a

formelor de manifestare, in principal axandu-se pe parghii financiare,

fiscale si bugetare.

Principala tinta a sprijinului financiar acordat de stat o reprezinta

sectorul public, in speta-regiile publice (autonome), intreprinderile societati

comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, diferite alte obiective si

domenii direct implicate in activitati economice. In ciuda frecventelor critici

la adresa practicilor statului de sustinere a firmelor si intereselor sale in

detrimentul sectorului privat, cheltuielile publice pentru obiective

economice au cunoscut o continua crestere si diversificare, ca important

instrument de dezvoltare, ajutorare si stimulare a activitatilor economice in

general.

Incepand cu deceniul opt „al socurilor”, seria actiunilor menite sa

extinda sectorul public (prin nationalizari si majorari ale participarii statului

la capitalul unor firme private) s-a inlocuit cu ample programe de

privatizare, chiar si in domenii considerate strategice altadata: industria

aerodinamica, telecomunicatiile si transporturile, extractiile miniere etc.

Consecinta acestei actiuni inverse a fost responsabilizarea

managementului si cresterea eficientei in alocarea resurselor, iar pe

termen lung s-a constatat o scadere moderata a cheltuielilor publice

destinate obiectivelor economice, inlocuite cu actionariatul popular, aflat in

plina expansiune. In plus, statul si-a intarit controlul asupra multora dintre

cheltuielile firmelor sale slab performante, operand reduceri notabile ale

accesului acestora la imprumuturi si garantii pentru imprumuturi de stat.

Totusi, in perioadele de recesiune economica ciclica, statul acorda

sprijin financiar si politic si sectorului privat, pentru protejarea locurilor de

munca amenintate de riscul desfiintarii din cauza conjuncturii nefavorabile.

Cheltuielile publice pentru obiective economice se materializeaza in:

parghii fiscale si bugetare menite sa stimuleze activitatile

economice;

impunerea unor anumite comportamente pe pia ta;

contracte avantajoase pentru realizarea achizi tiilor publice;

subventionarea firmelor mici si mijlocii din sectorul privat.

Ponderea acestei categorii de cheltuieli in totalul cheltuielilor publice

este invers proportionala cu gradul de dezvoltare economica a tarii:

maximum 10-11% in tari dezvoltate ca: Germania, Elvetia, Danemarca,

SUA, Franta, Austria, etc. si intre 15-36% in tari in dezvoltare si cu

economii emergente: Egipt, Filipine, Mexic,Maroc, Indonezia, s.a.m.d. In

aceeasi tendinta se inscriu si tarile aflate in tranzitie, unde statul este

implicat intr-un amplu proces de modernizare si retehnologizare a

unitatilor economice existente.

Necesarul de mijloace financiare a firmelor de stat comporta oarecari

similitudini in acoperire ca si firmele private, dar, faptul ca primele sunt

proprietatea statului, constrange la o aliniere fata de tintele politicilor

macroeconomice referitoare la preturile si tarifele bunurilor si serviciilor

comercializate. Implicarea responsabilitatii statului in controlul preturilor, a

puterii de cumparare si in satisfacerea interesului general al societatii

determina restrangerea autonomiei firmelor de stat, controlul si chiar

stabilirea preturilor si tarifelor la produsele si serviciile valorificate de catre

acestea. Diferentele semnificative dintre costurile lor reale si preturile pe

care aceste firme sunt constranse sa le practice impun totusi o

compensare. Desigur ca tot statul este cel care asigura aceasta

procedura, prin felurite forme de sustinere financiara.

Astfel, se realizeaza numeroase fluxuri financiare complementare intre

intreprinderile proprietate de stat si bugetul public, constituite, pe de o

parte-din suma prelevarilor fiscale obligatorii, a contributiilor si veniturilor

nefiscale, iar pe de alta parte-din diferitele alocari bugetare sau exonerari

si reesalonari fiscale, ca sprijin financiar pentru o varietate cheltuieli.

Interventiile statului pentru intrajutorarea intreprinderilor sale sunt:

directe fiind mijloace explicite de sustinere si ajutor, si indirecte, ca

forme de sprijin economic, fiscal sau/si social, fara operarea unor

transferuri banesti exprese.

Principalele mijloace directe de sprijin financiar includ: subventiile,

investitiile, creditele cu dobanda subventionata finantarea actiunilor de

marketing si publicitate, avansuri diferite acordate cu titlu nerambursabil.

Intre formele indirecte de sprijin se afla avantajele fiscale,

imprumuturile contractate si garantarea de catre stat a unor credite

primite.

a) Subventiile reprezinta cea mai raspandita modalitate de

intrajutorare, cu predilectie a firmelor cu eficienta si performante

discutabile, pentru care aceste sume sunt singura lor premiza de

functionare. Desi se acorda in baza unor conditii, subventiile reprezinta un

sprijin financiar decis in mod unilateral, nerambursabil si fara

contraprestatie. In plan intern, majoritatea subventiilor acopera diferentele

flagrante dintre preturile de livrare si costurile reale de productie.

Domeniile prioritar favorizate sunt agricultura, siderurgia, mineritul,

transporturile, energia electrica etc, adica acelea pentru care necesarul de

resurse financiare este consistent si prezent. Pe langa scopul de

functionare (exploatare), subventiile se mai acorda si pentru adaptarea

unor firme la transformarile si modernizarile radicale impuse de noua

conjunctura. Costurile mari pe care le impun astfel de procese se pot

acoperi in perioade delimitate sau necesita suport financiar constant catre

sectoare si activitati cu real potential de sustinere a cresterii economice. O

insemnata alocare de fonduri sub forma subventiilor de functionare si/sau

adaptare s-a orientat in fapt pentru prevenirea si evitarea unor situatii

explozive in plan social.

Si activitatea de export atrage o insemnata pondere a subventiilor, cu

care sunt mediatizate anumite servicii sau sunt promovate marfuri pentru

piete straine. Pe langa companii cu acest scop, trebuie mentionata si

frecventa preluare la bugetul de stat a eventualelor pierderi suportate de

(unii) exportatori, datorita diferentelor nefavorabile de curs valutar.

Atat in plan intern, cat si pentru export „subventia are caracter

discretionar si reprezinta o manifestare a puterii de a cheltui a autoritatii

publice, bazata pe existenta unei comunitati de interese”.6

Folosind ca argument favoritismul explicit practicat de stat pe aceasta

cale, criticile acerbe la adresa subventiilor sugereaza ca ar fi de dorit

ajutorarea consumatorilor, pentru ca pe acestia ar intentiona statul sa ii

sprijine. Or, sustinerea financiara a producatorilor echivaleaza cu

remunerarea ineficientei si a non-performantei. Organismele internationale

au avertizat si sanctionat in repetate randuri practicele abuzive de

subventionare a unor firme cu banii publici care, astfel, provoaca variate

forme de dumping pe piata schimburilor internationale.

Acordul General pentru Comert si Tarife (GATT) si ulterior,

Organizatia Mondiala a Comertului (WTO) au avut, totusi, in vedere o

serie de decalaje insurmontabile pentru economiile tarilor in dezvoltare si,

in acest sens, au propus masuri de flexibilizare a tratamentului fata de

subventiile acordate de statele analizate. S-a incercat o ierarhizare a

sprijinului financiar dupa gravitatea efectelor pe care le-ar putea provoca,

si anume: subventiile permise, permisibile dar actionabile si, in sfarsit,

subventii interzise. Scopul unei astfel de ordonari este de a le detecta si,

cu timpul, prin masuri conjugate de politici structurale, astfel de subventii

sa inceteze din practica guvernelor.

Totodata, au fost inaintate propuneri de sustinere financiare si sub

alte forme, implicite si care sa reprezinte intr-adevar un stimulent al

cresterii economice de durata.

micsorarea cotelor la unele impozite indirecte sau chiar

exonerarea de la plata lor acordata firmelor implicate in activitati

de export;

restituirea unora din impozitele (deja) prelevate si incasate, dar

cu conditia certificarii actelor si faptelor de comert exterior

(declaratii vamale, avize de expeditie, facturi externe);

facilitati la transportul marfurilor destinate exportului;

degrevarea de taxe vamale a acelor importuri care se utilizeaza

la realizarea productiei destinata exportului etc.

Argumentul major al criticilor la adresa subventiilor pentru export este

bazat pe actiunea statului de redistribuire a resurselor financiare publice

pentru „a lansa” ineficienta si non-performanta pe piata externa. Aceasta

practica este cu atat mai criticata (si destul de aspru sanctionata), cu cat

tarele unei economii defectuos organizate se rasfrang pe piata

internationala prin exporturi, obstaculand si viciind competitia libera de

bunuri si servicii.

b) Investitiile sunt forme explicite de sprijin financiar din partea

statului pentru activitati economice, fara a urmari prioritar realizarea unui

profit, cat mai ales satisfacerea unui interes general.

Alocarile pentru investitii au caracter temporar, urmaresc obiective

punctuale si, in special, sunt directionate pentru a sustine ample lucrari de

infrastructura si dezvoltarea unor activitati importante desfasurate prin

intreprinderi mici si mijlocii. O forma raspandita de investitii o reprezinta

comenzile publice lansate de catre autoritati in cadrul unor licitatii si cu

optiunea formulata pentru pretul si calitatea cele mai avantajoase. Sunt

acoperite astfel insemnate costuri pentru bunuri si servicii dar, din

necesitatea protejarii firmelor proprii, autoritatile agreeaza foarte rar

participarea unor firme din afara statului.

c) Creditele cu dobanda subventionata reprezinta o alta forma de

sustinere favorizata a unitatilor economice. Creditele preferentiale pentru

anumite sectoare au facut parte din cele mai raspandite modalitati de

implicare a statului in economie, mai cu seama in anii tranzitiei. Dobanda

subventionata semnifica preluarea diferentei pana la dobanda pietei de

catre bugetul de stat, firmelor beneficiare ramanandu-le doar raspunderea

pentru folosirea unor fonduri necesare, dar neaccesibile in condi tiile

normale de piata. Agricultura este frecvent beneficiara acestui mod de

sprijin financiar, incepand cu primele operatiuni de sezon (lucrarile solului,

contractarea semintelor, facilitati la procurarea carburantilor si pieselor

agricole etc.), si sfarsind cu preluarea avantajoasa a unor insemnate

cantitati de produse rezultate.

d) Ajutoarele financiare de la buget sunt forme explicite de

sustinere financiara a unor activitati de marketing, publicitate, participare la

targuri si expozitii internationale, cercetarea si experimentarea unor

prototipuri etc. Ca practica raspandita deopotriva in tarile dezvoltate si in

tarile in dezvoltare, ajutoarele financiare sunt alocate si pentru studii si

informatii care servesc imbunatatirii nu doar a performantelor unor firme

ori sectoare, ci si imaginii globale sub care acestea functioneaza. In

domenii semnificative pentru economie, cum ar fi industria constructiilor de

masini, industria aerodinamica sau in domeniul energiei nucleare,

ajutoarele rambursabile directionate de stat urmeaza sa fie ulterior

acoperite pe seama veniturilor si fondurilor pe care se sconteaza sa le

produca obiectivele finantate pe aceasta cale.

Sprijinirea cu mijloace indirecte a unor activitati si obiective

economice se realizeaza sub variate forme, functie de interesele imediate

si pe termen lung pe care le are statul ca finantator.

a) Avantajele fiscale sunt cunoscute si sub titulatura de cheltuieli

fiscale intrucat au un continut asemanator subventiilor si alocatiilor

bugetare explicite. Tehnica de aplicare a acestora echivaleaza cu

„amnistierea fiscala”, o forma larg raspandita, in anii tranzitiei, de

manifestare a clementei acordate de stat anumitor firme: volumul datoriilor

si obligatiilor pe care acestea le au fata de buget se evidentiaza scriptic,

insa faptic aceste sume, de regula mari, raman la dispozitia firmelor, cu

dreptul de a le folosi altfel: pentru investitii, locuinte, cercetare-dezvoltare

etc. Se mai pot acorda si reduceri, esalonari, sau pur si simplu exonerari

de la plata impozitului pe profitul reinvestit, cote de amortizare accelerat a

(aprobate preferential), deduceri pentru cheltuieli exagerate in scopul

cercetarii (mai cu seama in domeniile de varf, in industriile dependente de

progresul tehnic).

b) Garantarea imprumuturilor bancare este uzuala in practica

unor state si se finalizeaza cel mai adesea cu rambursarea propriu-zisa a

imprumuturilor in situatiile de insolvabilitate a firmelor creditate sau

garantate. Ca tehnica, resursele bugetare sunt directionate pentru

stingerea acestor obligatii, mai cu seama in cazul sustinerii unor exporturi

sau pentru atenuarea si inlaturarea unor efecte negative de ordin politic.

O problema care dintotdeauna a suscitat si suscita ample comentarii

legate de cheltuielile publice in economie este aceea legata de eficienta

acestor cheltuieli, care inregistreaza peste tot in lume o relativa dificultate

in evaluare si masurare. Insa, la fel de frecventa este si laxitatea autoritatii

publice cu privire la destinatiile reale ale acestor alocari, desi trebuie sa

manifeste un interes prioritar. Explicatia se afla in dimensiunile firmelor si

sectoarelor sprijinite financiar de la buget, a caror importanta si pondere le

permite sa manevreze mijloace consistente de influenta si de presiune la

adresa statului. Aici se regasesc grupuri mari si semnificative de interese

care folosesc orice oportunitate pentru a se impune, cu indiferent ce

costuri ar presupune actiunea lor in celelalte domenii de activitate!

Ca tentativa de detectare a unei logici a acestor cheltuieli, un impact

considerabil il au avantajele fiscale conditionate de anumite criterii de

performanta. Astfel s-ar stimula eficientizarea activitatii economice, pentru

ca, pe premiza unei certe discipline financiare, firmele s-ar putea mobiliza

sa realizeze conditiile de compatibilitate cerute de reducerile, deducerile,

esalonarile si exonerarile fiscale legiferate.

Sursele de finantare a acestor cheltuieli provin de la bugetul de stat,

bugetele unitatilor administrativ teritoriale sau de la diferite fonduri

extrabugetare cu afectatie speciala. Pe langa resursele proprii, obiectivele

economice finantate din cota a cheltuielilor publice pot beneficia si de

credite bancare sau obligatare, cu respectarea unor condi tii specifice de

contractare si rambursare.

La nivelul Uniunii Europene s-au constituit diferite fonduri specializate

cu care sunt sprijinite financiar programe punctuale. In aceeasi ordine de

idei se inscrie si activitatea unor institutii bancare – Banca Europeana de

Reconstructie si Dezvoltare, Grupul Bancii Mondiale, Banca Europeana de

Investitii etc; - orientate pe o problematica anume din economiile tarilor

aflate in tranzitie sau in tarile in dezvoltare, unde si resursele financiare

publice ale statelor respective sunt precare, dar si exercitiul financiar se

afla la inceputul profesionalizarii.

5. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU PROTECTIA

MEDIULUI

Cuvinte cheie

dezvoltare durabila

crestere economica zero

bun public pur

internalizarea pagubelor

externalizarea costurilor

internalizarea costurilor

fiscalitate de ordin ecologic

licente de emisiei

ecoprotectie

ecotaxe

Corolarul extremelor si paradoxurilor inregistrate in secolul XX il

reprezinta alarmanta degradare a mediului natural inconjurator, ale

carui capacitati de regenerare au fost dramatic si ireversibil depasite de

dezvoltarea exploziva a tuturor activitatilor umane. Urbanizarea, industriile,

comertul si turismul sunt tot atatea cauze ale deteriorarii naturii, chiar

daca, in acelasi timp, ele sunt si efecte ale unui inalt grad de civilizatie.

Deplin constienta de necesitatea protectiei ecologice, omenirea a

transformat lupta impotriva poluarii in principala prioritate a unei societati

civilizate, pentru ca, de rezultatul acestei confruntari, depinde insasi viata

planetei.

Elemente progresiste din statele dezvoltate au inaugurat si au

amplificat eforturile unitare de reconsiderare a mediului inca din anii

’60,’70 cand, sub egida Clubului de la Roma, a fost lansat primul semnal

de alarma, ca avertisment fara echivoc asupra pericolului indus de

degradarea mediului.

Detectarea gaurii din stratul de ozon a amplificat eforturile de

combatere a tuturor formelor de poluare, sub egida ONU de asta data, ca

semnificatie a gradului de constientizare in legatura cu o problema ce

primejduieste civilizatia insasi. Reducerea emisiilor de gaze, incriminate ca

principala cauza a efectului de sera inseamna costuri apreciabile , iar

pentru unele state - chiar pierderi si investitii greu de finantat, intrucat

reconsiderarea combustibililor necesita substantiale eforturi financiare.

Intrunirile oficiale ale responsabililor implicati in forurile privind mediul

inconjurator au lansat si o serie de concepte si instrumente, ca prime

unelte de desfasurare a acestui important demers.

Conceptul de dezvoltare durabila impune o regandire a

coordonatelor de evolutie a omului in mijlocul naturii, cu accentul pus pe

simbioza si armonia omului cu natura inconjuratoare.

In semn de constientizare a importantei pe care o are actuala

configuratie a mediului, s-a luat hotararea de includere intre politicile

macroeconomice a politicii ecologice, ca set de metode si instrumente

economice, financiare si juridice, care sa modifice favorabil

comportamentele si mentalitatile privitoare la mediu. Pe de o parte,

intentia este de a corecta abaterile poluatorilor de la anumite norme fa ta

de mediu, iar, pe de alta parte - de a constitui resursele financiare

necesare sustinerii unor ample actiuni ce vizeaza protectia mediului.

Conceptul de crestere economica zero acuza fara echivoc industria ca

principala sursa de poluare. In unanimitate s-a stabilit ca „mediul

inconjurator este un bun public pur7 pentru ca raspunde celor trei

caracteristici care-l deosebesc de orice alt bun privat:

chiar daca este consumat de unul, el ramane disponibil pentru

altii;

nimeni nu poate exclude pe cineva de la consumarea unui bun

public pur, pe cand in cazul unui bun public privat, producatorul

exclude pe toti cei ce nu pot plati pretul lui;

consumatorul nu se poate exclude pe el insusi de la utilizarea

unui bun public pur.

Noile politici de protectie ecologica s-au axat pe principiul ca

poluatorul plateste indiferent daca in cauza se afla persoane fizice sau

juridice, institutii publice sau private. In acest sens, au fost initiate masuri

si actiuni de reconstruire propriu-zisa a mediului, de compensare a

pagubelor provocate de poluare si a daunelor suportate de victimele

potentiale. Autoritatea publica a fost din nou obligata sa intervina prin

mecanismele si prin statutul propriu, cu scopul ca noile politici sa fie

implementate.

Raspunderea pentru poluarea mediului se poate asuma cand este

posibila includerea costurilor antipoluante in cheltuielile de productie,

adica, prin internalizarea pagubelor, insemnand ca producatorul unui bun

trebuie sa considere pagubele aduse mediului ambiant ca o parte a

propriilor costuri de productie.

O alta solutie decat internalizarea pagubelor, ar putea fi externalizarea

costurilor, fapt care inseamna includerea acelor costuri in cheltuielile

publice totale.

Odata stabilita prioritatea ca atribut al autoritatii publice, problema

surselor de finantare urmeaza obiectivele strategice ale politicii de

mediu8 care este subsumata celorlalte actiuni ale managementului

guvernamental. Principalele directii catre care sunt orientate cheltuielile

analizate vizeaza:

mentinerea sanatatii populatiei si a calitatii vietii;

mentinerea si imbunatatirea potentialului existent al naturii, ca

premiza fundamentala a dezvoltarii durabile;

valoare minima pentru raportul cost-beneficiu;

racordarea la prevederile conventiilor si Programelor

Internationale privind protectia mediului si, in consecinta,

aderarea si integrarea tarii in Uniunea Europeana.

a) Fondurile agentilor economici care suporta pagubele

provocate prin poluare, finanteaza investitii pentru ridicarea performantelor

ecologice proprii si platesc impozite, taxe si alte redevente incluse in lupta

de combatere a poluarii. Ca recenta parghie financiara in scopul reducerii

poluarii si al protectiei mediului, in tarile dezvoltate s-a lansat si se practica

uzual un amplu instrumentar fiscal compus din ecotaxe, ca modalitate de

internalizare a costurilor. Acestea sunt incitatoare la un consum si o

productie bazata pe eficienta utilizare a resurselor si energiei a specifice

dezvoltarii durabile. Cea mai frecventa este taxa asupra energiei, precum

si taxa asupra noxelor si a altor emisii poluante, cum ar fi: pesticidele,

ingrasamintele, benzina cu plumb.

In alte state este aplicata o redeventa speciala pentru deversarile de

deseuri si alte reziduuri toxice in reteaua publica de evacuare. Desigur,

structura si marimea ecotaxelor nu sunt de natura sa incurajeze marea

industrie, si, din aceste motive, fiscalitatea de ordin ecologic intra serios

in calculele care preced orice investitie sau afacere. Administratiile se vad

deseori constranse sa respecte interesele marilor companii si sa adopte

unele masuri simbolice (cazul SUA se inscrie inca in aceasta ordine de

idei, insa exista si aici semnale de sensibilitate fata de problematica

mediului).

b) Fondurile bugetare se constituie direct din initiativa statului,

care se implica in constituirea anume a unor resurse bugetare. Sumele

sunt alocate pentru sustinerea unor investitii de amploare in domeniul

protectiei mediului inconjurator, provenind cel mai adesea din bugetele

unitatilor locale. Pe de alte parte, pot fi beneficiarii unor avantaje fiscale

acei agenti care se implica viguros in actiuni de protectie ecologica sau

care practica amortizarea accelerata.

Tot din aceste fonduri sunt subventionate creditele contractate de

acele firme pentru activitati legate de mediu, sau pentru actiunile de

cercetare in domeniul protectiei ecologice.

c) Fondurile speciale sunt o modalitate suplimentara de actiune a

statului care procedeaza conform principiului de asigurare contra riscurilor

provocate de poluare, si care constituie resursele financiare destinate unor

proiecte de mai mare cuprindere.

Fondul national de mediu este un astfel de fond cu afectatie speciala

constituit din incasarile percepute de la diversi poluatori ca taxe, impozite,

amenzi, dobanzi etc. Dupa practica altor state, un astfel de fond a fost

constituit si in unele tari excomuniste, angajate in racordarea la

standardele unei economii moderne. Din acest fond sunt sustinute

garantiile, donatiile, creditele, investitiile si alte scopuri ce privesc

combaterea poluarii.

Fondurile in custodie se acorda firmelor care, in cadrul programelor

de privatizare, sunt constranse sa adopte anumite actiuni costisitoare cu

scop depoluant. Ele sunt fonduri descentralizate si constituite pentru

perioade scurte de timp, iar in cazul in care nu a fost indeplinita destinatia,

orientarea lor se face catre buget.

d) Creditele la Banca Mondiala au reprezentat primele forme de

angajare internationala in scopul protectiei mediului si apelor. Intrucat in

tarile in dezvoltare s-au inregistrat grave abateri de la o corecta gestionare

a resurselor naturale, acestea au fost unele din tintele uzuale de creditare,

antrenand si alte institutii financiare. De mentionat ca practica in domeniu

a determinat severe conditionari cu privire la protectia mediului, la

sistemele de colectare si reciclare a ambalajelor si deseurilor.

Eliberarea de permise negociabile pentru un nivel admis de

poluare se inscrie printre metodele de contracarare a poluarii si se

bazeaza pe tranzactionarea unei licente: firmele care, datorita extinderii

activitatii proprii, isi maresc emisiile poluante in atmosfera, pot sa-si

cumpere licente de emisie de la alte firme, care inca nu le-au folosit. Prin

urmare, pe piata circula un numar limitat de licente, calculat dupa un grad

limitat si admis de poluare (globala), si care, prin negocieri intre firme,

ramane constant.

O metoda relativ recenta de constituire a resurselor care acopera

riscurile poluarii o reprezinta asigurarea obligatorie impotriva riscului de

poluare.

De mare eficienta in urmarirea scopului de protectie a mediului in

deceniul zece al secolului trecut a fost lansat (cum s-a mentionat anterior)

un amplu mecanism de conversie a datoriei externe a unor tari in

dezvoltare, in fonduri destinate protectiei ecologice. Astfel, opereaza o

serie de conventii si programe punctuale de ecoprotectie9 sau cedarea

unor drepturi de creanta in contul datoriei externe la dispozitia unor firme

mari implicate in protectia mediului.

„La sfarsitul anilor ’80 in Costa Rica s-au taiat haotic paduri, totalizand

100 mil. metri de masa lemnoasa. La inceputul anilor ’90 Olanda si Suedia

au rascumparat parti din datoria externa si apoi le-au anulat, cu conditia

ca statul Costa Rica sa aloce impaduririlor o suma egala cu echivalentul

sumei rascumparate, si anulata, de cele doua tari; deci, o conversie de

creante in investitii ecologice.”

Actiunile globale de reconsiderare a atitudinii si comportamentelor fata

de mediu au influentat decisiv si continutul politicilor guvernamentale in

acest sens , asa cum se materializeaza in alocarile pentru protectia

ecologica. Evoluand intre 1-1, 55% din produsul intern brut, cheltuielile

publice pentru protectia mediului sunt efectuate apreciindu-se beneficiile

lor pe termen mediu si lung, si anume, sanatatea oamenilor si

biodiversitatea ecosistemelor.

6. CHELTUIELI PUBLICE PENTRU SANATATE

Cuvinte cheie

medicina omului sanatos

solidaritate interprofesionala

solidaritate sociala

sistem contributiv

sistem guvernamental

criza acuta/cronica/iminenta

Premisa fundamentala pentru desfasurarea oricarei activitati in familie

sau/si in societate, sanatatea nu inseamna doar absenta bolii si

infirmitatii, ci – asa cum nuanteaza documentele oficiale ale Organizatiei

Mondiale a Sanatatii, „starea de completa bunastare fizica, mentala si

sociala”

Componente de importanta fundamentala a conditiilor generale de

care depinde dezvoltarea sociala si economica, alocarile orientate catre

ocrotirea sanatatii manifesta o sensibila tendinta de crestere, pe fondul

cresterii populatiei, a diversificarii factorilor de risc, a cresterii permanente

a costurilor pentru prestatii si personal medical calificat.

Respectand tendintele celorlalte categorii de cheltuieli, si catre

domeniul de ocrotire a sanatatii tarile dezvoltate aloca sume considerabile

cu ponderi corespunzatoare in produsul intern brut (care variaza intre

5,5% si 13%), in timp ce lipsa resurselor financiare din tarile in dezvoltare

determina ponderi in jurul a doar 1%.

Caracteristica de prestatie publica speciala confera fondurilor pentru

sanatate o importanta deosebita, cu atat mai mult cu cat majorarile de

preturi si tarife din domeniile conexe reclama o consistenta participare

financiara din partea statului. Bugetul public sprijina in proportie majoritara

buna functionare a unitatilor si institutiilor medicale si sanitare, deopotriva

pentru cheltuielile curente si cele de capital. In statele dezvoltate se aplica

programe ample nu doar pentru restabilirea, ci si pentru mentinerea

sanatatii, prin actiuni de prevenire a unor imprejurari si riscuri cauzatoare

de boli; aceasta este medicina omului sanatos, o activitate cu tot mai

larga raspandire, care consta in efortul medicilor de a impiedica pe

oamenii de azi sa devina statistica de maine!

Pe langa natura specifica a prestatiei din punctul de vedere tehnic,

ocrotirea sanatatii este un serviciu public care nu se poate supune integral

regulilor pietei, ci unei economii de tip administrativ. Natura emotionala a

relatiei medic-pacient mobilizeaza alte resorturi decat in cazul relatiei

vanzator-cumparator. Este un domeniu vast, cu o puternica expunere la

multiple si imprevizibile riscuri, pe masura chiar ce acopera campul

cunoasterii. Efectele unor astfel de riscuri colective pot fi pozitive

(vaccinarile), dar si negative (epidemiile).

Ocrotirea sanatatii comporta nu doar tratarea unor maladii, ci si

conservarea si perpetuarea unei adevarate culturi a sanatatii, care impune

legaturi stranse si cu altfel de componente culturale: educatia, instructia,

civilitatea.

Cheltuielile publice pentru ocrotirea sanatatii sunt asimilate in

majoritatea legislatiilor cu cheltuielile pentru securitate sociala, iar

finantarea lor a evoluat in special in tarile vest-europene, pornind de la

doua principii majore:

a) solidaritatea (interprofesionala) intre generatii, bazata pe

consimtamantul generatiilor active prezente de a furniza mijloacele

financiare necesare satisfacerii nevoilor de securitate sociala ale

generatiilor precedente; astfel s-au format schemele sau regimurile de

contributii acceptate constient la plata pentru prestatii in beneficiul

generatiei ajunse deja la batranete sau in situatii de boala;

b) solidaritatea sociala la nivel national, care semnifica finantarea

unor prestatii sociale din fonduri guvernamentale, adica din cele constituite

pe baza colectarii impozitelor si taxelor, si se mai numesc si taxonomice.

Ambele principii se afla la baza unor variate combinatii in care difera

dominanta si care, la randul lor, au generat in practica doua mari

modalitati de finantare:

Sistemele de tip contributiv, in care principala sursa de

finantare provine din contributiile varsate de patronat si salariati (cum este

cazul in Franta, Germania, Olanda, Spania, Portugalia etc. care procura

astfel principala sursa de finantare a securitatii sociale). Atasarea acestor

contributii la celelalte componente ale fiscalitatii a starnit acerbe critici in

randul patronatelor si angajatilor, intrucat eficienta economica a fost serios

afectata prin sporirea costurilor cu forta de munca. S-a mers pana la a

acuza acest sistem de cresterea somajului, mai ales in tarile unde cotele

de plata au manifestat o continua crestere.

Sistemele de tip guvernamental, in care bugetul public

furnizeaza cea mai mare parte a surselor de finantare, asa cum s-a

dezvoltat si functioneaza in: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie. Dar si in

acest caz semnalele oricarei cresteri determina reactii adverse din partea

platitorilor, mai cu seama cand este vorba de majorarea cotelor aferente

aplicate salariilor.

Fata de dificultatile de finantare, devine tot mai stringenta problema

restrictionarii cheltuielilor de securitate sociala, dar nevoile de finantare

mentin aceste cheltuieli la un nivel in crestere, iar aceasta tendinta se

traduce in majorarea costurilor.

In tarile foste socialiste a functionat o schema bazata pe centralizarea

deciziilor si a surselor de finantare in care era cuprinsa toata reteaua

serviciilor de sanatate; personalul medical era in exclusivitate salarizat de

catre stat ca unic monopol in domeniu, nici o alternativa privata nefiind

posibila. Pentru ca se asigura accesul gratuit si general, si finantarea a

fost strict liminala.

In SUA asigurarea sanatatii se realizeaza pe baza serviciilor private

de sanatate, ca institutii ce functioneaza dupa legile pietei. Contributiile

indeobste ridicate la acestea nu sunt obligatorii, dar aceasta induce o not a

de inechitabil in sistemul de sanatate. Intrucat opereaza o drastica

polarizare a veniturilor, iar ocrotirea sanatatii publice este o chestiune de

interes general, statul s-a implicat prin constituirea a doua mari servicii

publice, cu mijloace si scopuri diferentiate, ca si programele de finantare:

1. MEDICARE, destinat tuturor persoanelor de peste 65 de ani si

care au cotizat minimum 10 ani la asigurari medicale;

MEDICAID, destinat intrajutorarii persoanelor aflate sub pragul

acceptat al saraciei, si care acorda prestatii medicale pentru o

semnificativa patura sociala formata din someri, zilieri etc.

Ca si in alte tari, gravele probleme din sistemul de sanatate au ridicat

chestiunea reformarii intregului sistem si conceperii unui fond, a unui

buget cu destinatie speciala, constituit prin contributii platite de catre

companii in beneficiul propriilor salariati.

Prin urmare, modalitatile de finantare a asiguratilor de sanatate sunt

diverse si indica permanente cautari pentru formula cea mai avantajoasa

si care in cel mai operativ mod sa asigure resursele financiare necesare

sistemului.

Bugetul public central sau local furnizeaza in toate tarile

segmentul preponderent al resurselor financiare, orientate catre institutii

sanitare si medicale publice sau catre actiuni de anvergura in domeniul

sanatatii, cum ar fi: vaccinurile, campaniile de combatere a unor maladii

specifice, epidemiile s.a.

Cotizatiile la asigurarile de sanatate se incaseaza in cote

procentuale adecvate atat de la salariati, cat si de la patroni si sunt

destinate acoperirii unor cheltuieli presupuse de plata medicilor si

medicamentelor, a costului unor analize de laborator etc.

Sistemele private de ocrotire a sanatatii se constituie prin

participarea benevola a populatiei pentru plata serviciilor medicale si

sanitare sau prin plata efectiva a acestor servicii atunci cand sunt

necesare si cand nu sunt asigurate in prealabil.

Ajutoarele si liniile externe de finantare reprezinta importante

surse de sprijinire a tarilor in dezvoltare, prin ample programe asigurate

prin institutii si personal specializat: Organizatia Mondiala a Sanatatii,

Crucea Rosie, Semiluna Rosie, Grupul Bancii Mondiale etc.

Domeniu de importanta cruciala in bunul mers al societatii, ocrotirea

sanatatii reflecta sub mai multe aspecte eficienta reala a alocarilor si

sustinerilor financiare primite.

In sensul tendintei consacrate de crestere a intregului volum de

cheltuieli publice, acest segment de cheltuieli practic s-a dublat in statele

dezvoltate, dar a cunoscut majorari semnificative si in celelalte tari. Ca

urmare, o serie cuprinzatoare de maladii infricosatoare si devastatoare

altadata (ciuma, poliomielita, difteria etc.) au fost eradicate prin campanii

de combatere profesionista, iar cresterea demografica din zonele altadata

afectate se datoreaza si imbunatatirii considerabile a sperantei de viata.

Durata medie de viata a crescut concomitent, astfel ca in unele tari se

acorda o atentie sporita segmentului avansat ca varsta, populatiei de

peste 80 de ani, motiv pentru care a aparut si se dezvolta asezaminte

pentru ocrotirea sanatatii varstei a patra.

Abordarea eficientei cheltuielilor pentru sanatate se poate baza pe

evaluarea mai multor categorii de efecte, cum ar fi:

medicale, materializate in actiunile concrete la nivel colectiv, dar si

individualizat, privind durabilitatea starii de sanatate;

sociale, evaluate printr-o serie de indicatori specifici, cum ar fi

cresterea sperantei de viata sau scaderea morbiditatii si a

mortalitatii infantile in zone geografice grav afectate de decalaje;

economice, care subsumeaza celelalte categorii de efecte si

confera transpunerea eficientei acestor cheltuieli in forma unor

indicatori economici favorabili: mentinerea capacitatii integrale de

munca si pastrarea calitatii active a acesteia determina insemnate

economii de resurse destinate unor costuri definitive si, in ultima

instanta, stimuleaza cresterea produsului intern brut.

„In ciuda unor progrese notabile, rapoartele de specialitate ale unor

organisme europene semnaleaza o anumita criza in sistemul de securitate

sociala (aici incluzandu-se si sanatatea). Astfel, sunt identificate trei

categorii de „crize” care macina sistemul, intitulate sugestiv acuta,

cronica si iminenta si avand fiecare o motivatie si un impact specific.

Criza acuta afecteaza schemele bazate pe ocupare, contributiile

salariatilor sau care sunt finantate din veniturile statului; este de fapt criza

somajului si este generata de inasprirea recesiunii economice. Criza

iminenta este bazata pe decalajul dintre un segment mare al populatiei

care-si revendica dreptul de pensie, si un alt segment, mai redus, care

este obligat sa suporte povara; este, de fapt, criza demografica, generata

de deteriorarea principiului solidaritatii intre generatii. Criza cronica este

specifica serviciilor de sanatate si are o tendinta dificil de controlat; in

esenta, consta in contradictia dintre doua tendinte opuse: a) cresterea

permanenta a cererii pentru aceste prestatii, in timp ce b) oferta cu astfel

de servicii este mai moderna, dar si mai scumpa.

Faptul ca finantarea provine din banul public, care nu poate tine pasul

cu cresterea necesarului pentru servicii mai scumpe, face ca distribuirea

cheltuielilor sa urmeze alte destinatii decat sanatatea!

Nuantarea categoriilor de criza de mai sus are si alta utilitate, nu doar

una teoretica. Desi starea de criza este generalizata in toate tarile vesteuropene,

manifestarile difera ca intensitate. Astfel, criza acuta (a

somajului) afecteaza tarile sudice: Grecia, Italia, Spania. Portugalia, in

timp ce criza iminenta este mai evidenta in tarile nordice: Germania,

Austria; criza cronica insa are o manifestare aproape similara in toate

crizele, cea ce inseamna ca acest gen de criza este o combinatie de crize.

Presiunea acestor crize a determinat o reala convergenta a politicilor

in domeniu la scara Europei, pentru ca si in legatura cu motivele

generalizarii starii de criza este vorba tot de convergenta: insuficienta

resurselor in raport cu necesarul de cheltuieli pentru asigurarea unui

nivel corespunzator de securitate sociala 10

Cresterea cheltuielilor pentru sanatate a impus o intensificare a

controlului si asupra costurilor, pornind chiar de la numarul de studenti la

medicina, pe langa alte masuri, chiar radicale, de gestionare a starii de

criza.

In Romania ocrotirea sanatatii a fost finantata pana in 1998 de la

bugetul public intr-o proportie covarsitoare. Pe langa acesta au mai fost

venituri din resursele proprii ale institutiilor sanitare, mobilizate intr-un fond

special de sanatate, precum si din cheltuielile efectuate de populatie

pentru ingrijirea propriei sanatati.

Reforma propusa si inaugurata din 1998 consta in crearea sistemului

de asigurari sociale de sanatate, bazat pe contributiile asiguratilor, ale

persoanelor fizice si juridice, precum si pe un fond obligatoriu si

descentralizat, atasat, din acel an, la cheltuielile bugetare, in componenta

cheltuielilor publice pentru sanatate.

Sursele de finantare a cheltuielilor de sanatate contau in:

- fondul de asigurari sociale de sanatate, care sprijina cca.

80% din necesarul de cheltuieli in acest sector;

- bugetul de stat, care asigura acoperirea cheltuielilor curente

intr-o serie de unitati sanitare, dar si a cheltuielilor de capital,

insemnand constructia unor noi unitati medicale si achizitionarea

aparaturii performante.

Din 2002 s-a operat o separare a sarcinilor de finantare privind

unitatile sanitare de interes local astfel:

- fondul de asigurari sociale de sanatate finanteaza serviciile

medicale de baza, iar

- bugetele locale sprijina reparatiile si intretinerea unitatilor

medicale in limita posibilitatilor bugetare.

La aceste surse institutionalizate de finantare, cheltuielile pentru

sanatate mai sunt acoperite de participarea populatiei (altfel decat

asigurarile sociale de sanatate), precum si de finantarea externa pe calea

unor programe strict directionate.