Sistemul politic al marii britanii

SISTEMUL POLITIC AL MARII BRITANII

1. Introducere. Consideratiuni generale

Evolutia politica a Marii Britanii ofera un exemplu clasic de trecere de la monarhia absoluta la monarhia constitutionala^[1], astazi Marea Britanie fiind considerata, pe drept cuvant, una dintre tarile tipice pentru sistemul politic parlamentar^[2]

Din punct de vedere istoric, poporul britanic s-a faurit din convietuirea si contopirea in final a saxonilor si normanzilor. Structurile politice feudale au dominat foarte mult timp in viata britanica, desi inca de timpuriu a fost cunoscuta institutia parlamentului, avand mai intai un rol consultativ. Magna Charta - primul document al garantarii drepturilor si libertatilor - a reprezentat, la timpul respectiv (1215), mai curand o ingradire a drepturilor regale de catre baronii care se opuneau puterii absolute, decat un act normativ constitutional cu aplicatie generala. Multe din principiile sale s-au pastrat insa, inspirand intreaga evolutie constitutionala ulterioara a tarii. In 1689, prin adoptarea cunoscutului 'Bill of Rights' au fost puse bazele monarhiei parlamentare britanice. Evolutiile ulterioare ale sistemului politic britanic au marcat tot mai puternic afirmarea Marii Britanii ca o monarhie parlamentara. Desi Marea Britanie se numara astazi printre putinele tari care nu au o constitutie scrisa, traditiile democratice sunt foarte puternice, existand o puternica reactie in aceasta tara impotriva oricaror lideri politici care au cautat sa zdruncine cat de putin bazele institutiilor democratice. Pe plan constitutional sunt de mentionat mai multe momente: unirea definitiva a Scotiei cu Anglia, sub denumirea de Regatul Unit al Marii Britanii (in 1707), devenit ulterior Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, ca si procesul crearii 'Commonwealth'-ului britanic, care si-a gasit consacrarea si legalizarea la Westminster (in 1931), din care mai fac parte si in prezent o serie de foste colonii britanice. Mai sunt de mentionat 'Parliament Act' (din 1911 si 1949), Representation of the People Act (din 1963), privind drepturile pairilor s.a. Pe plan international, Marea Britanie - care a jucat un rol important inca din secolul XVI - a devenit, in perioada postbelica, unul dintre cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate si, desi aproape toate coloniile sale au devenit independente, ea si-a pastrat si continua sa exercite o considerabila influenta politica^[3]

In ceea ce priveste structura dreptului constitutional britanic trebuie precizat ca, desi Marea Britanie, asa cum am aratat, nu are o constitutie scrisa^[4], ea dispune totusi de o bogata practica parlamentara, documentele clasice cu privire la garantarea drepturilor si libertatilor pe care le-am mentionat deja intregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de acesta in importante domenii. 'Cea mai mare parte a practicii constitutionale se intemeiaza pe obiceiuri care au aparut si au evoluat de-a lungul timpului. Principii precum impartialitatea Speaker-ului Camerei Comunelor, respon­sabilitatea colectiva a Cabinetului si responsabilitatea individuala a ministrilor nu se intemeiaza pe statute, documente sau hotarari judiciare ci pe acceptarea unei practici generale pe parcursul anilor'^[5]

Ar fi gresit sa se creada ca practica judiciara nu are nici un rol in cristalizarea dreptului constitutional britanic. Dimpotriva, ea a adus si aduce permanent elemente noi, de natura sa precizeze si concretizeze continutul drepturilor constitutionale si obligatiile parlamentarilor. Astfel, in speta Sheriff of Middlesex, (in 1840)^[6], a fost stabilit principiul ca Parlamentul are dreptul sa pedepseasca pe propriii sai membri pentru o incalcare a statutului lor, nici o alta autoritate judiciara nefiind competenta in asemenea cazuri. Judecatorul Stephen, in cauza Bradlaugh v. Gossett, in 1884^[7], a stabilit suprematia parlamentului fata de Curti in toate problemele privind afacerile interne ale Parlamentului.

2. Garantarea drepturilor si libertatilor

Asa cum s-a aratat la punctul precedent, primele documente privind drepturile omului au aparut in Marea Britanie, ele pastrand in felul acesta o paternitate recunoscuta asupra tuturor instrumentelor adoptate in aceasta materie pe plan european si pe plan mondial. Magna Charta a constituit, la timpul sau, o adevarata constitutie dictata de regele Ioan fara de Tara, in virtutea intelegerii incheiate cu nobilii si clericii nemultumiti de abuzul puterii regale. Mai tarziu, ideile consacrate in Magna Charta au fost concretizate si precizate in alte documente importante, precum 'Petition of Rights' (1628), 'Habeas Corpus Act' (1679) si 'Bill of Rights' (1689). Spre deosebire de Magna Charta, care reglementa mai mult relatiile dintre monarhie, nobilii feudali si clerici, cautand sa ingradeasca puterea regala, 'Petitia drepturilor' - impusa regelui Carol I de catre Parlament - are un caracter mai larg, pentru prima data subiect al drepturilor aparand 'omul liber', de unde concluzia ca acest document se adreseaza unei categorii foarte largi de supusi ai regelui. Printre marile idei pe care le contine 'Petitia drepturilor' sunt de remarcat urmatoarele: omul liber nu poate fi obligat la impozite fara consimtamantul Parlamentului; omul liber nu poate fi citat fara un temei legal; soldatii si marinarii nu pot patrunde in case particulare; in timp de pace, soldatii si marinarii nu pot fi pedepsiti. Datorita caracterului sau, 'Habeas Corpus Act' este apreciat de specialistii in Drept Constitutional ca fiind 'a doua constitutie britanica' dupa Magna Charta. Acest document a fost emis pentru a pune capat incalcarilor masive ale libertatilor personale efectuate de puterea regala absolutista. Potrivit acestui document, orice detinut avea dreptul sa pretinda sa i se comunice imediat decizia de arestare si sa obtina punerea sa in libertate pe cautiune. Pentru anumite cazuri grave se prevedea ca judecata urmeaza sa aiba loc in prima sesiune a Curtii cu Juri. In cazul in care detinutul nu ar fi fost pus sub acuzare si nici condamnat, nici in timpul celei de a doua sesiuni a Curtii cu Juri, el trebuia sa fie pus in mod obligatoriu in libertate. 'Habeas Corpus Act' prevedea sanctiuni pentru functionarii justitiei care nu respectau regulile procedurale ce priveau garantiile libertatii persoanei.

Prin caracterul lor novator si bogatul continut de idei, documentele britanice au premers de fapt actiunile revolutionare democratice care s-au soldat cu rasturnarea absolutismului, cu proclamarea ideii drepturilor si libertatilor omului in alte tari, in primul rand in Franta, unde traditiile liberale britanice si ideile iluministe au determinat adoptarea cunoscutelor documente privind drepturile omului si cetateanului, care aveau sa fundamenteze modelul respectului pentru drepturi si libertati in toate tarile democratice.

3. Parlamentul. Camera lorzilor si Camera comunelor

Parlamentul britanic are o indelungata traditie, desi la inceput atributiile sale au fost in mod precumpanitor de ordin consultativ. Istoria Marii Britanii atesta faptul ca inca din timpurile cele mai vechi regii saxoni aveau obiceiul sa se consulte in probleme importante cu 'oameni intelepti'. Sunt cunoscute 'marile consilii' care ii asistau pe regii normanzi in solutionarea unor importante probleme de stat^[8]. Constituirea Camerei comunelor a reprezentat consecinta unei evolutii istorice, legate in special de imperativul solutionarii constructive, dar si democratice, in consonanta cu interesele natiunii, a problemelor legate de taxe si impozite. Cererile unor monarhi in legatura cu strangerea de fonduri pentru purtarea unor razboaie trebuiau sa fie discutate in cadrul consiliului. La jumatatea secolului al XIV-lea incepe sa se practice cu regularitate alegerea reprezentantilor, desi Marele Consiliu nu constituia un parlament in sensul modern. Cu toate acestea, consiliul isi pierdea tot mai mult caracterul sau feudal, capatand un adevarat caracter national reprezentativ, incluzand in componenta sa nu numai reprezentantii clerului, nobilii, dar si 'comunii', adica, dupa expresia lui F.W.Maitland, 'aceia care se roaga, aceia care lupta si aceia care muncesc'^[9]. Aceasta din urma clasa sau categorie sociala a dat si denumirea ulterioara a 'comunelor' sau Camerei comunelor, organism legislativ avand misiunea sa se ocupe de cele mai importante probleme ale tarii si in primul rand de cele financiare. 'Camera comunelor, ca o camera separata, isi trage originea din intrunirile neoficiale ale cavalerilor si orasenilor, care discutau nelinistiti cu usile inchise despre ce raspuns colectiv aveau sa dea vreunei intrebari sau cereri dificile cu care fusesera confruntati de puterile mai inalte. Erau atat de grijulii sa nu lase vreun raport despre aceste proceduri, incat nu stim nimic despre organizarea interna a acestei vechi Camere a comunelor'^[10]

Din anul 1376, 'comunele' au inceput sa-si aleaga Speaker-ul pentru a prezenta petitiile lor si pentru a elabora raspunsurile catre rege si catre lorzi.

Cu timpul, puterile Parlamentului s-au intarit. In 1399, regele Richard al II-lea a fost destituit de catre Parlament. Anumiti monarhi au cautat insa sa diminueze ori sa minimalizeze puterile Parlamentului, ignorand regula nescrisa care se afirma cu privire la cerinta de a se obtine in toate cazurile aprobarea Parlamentului pentru taxe si impozite. Asa, de pilda, Henric al VII-lea, din dinastia Tudorilor^[11], in 24 de ani de domnie a convocat Parlamentul numai de sapte ori. Alti monarhi au considerat insa necesar Parlamentul pentru a ratifica masurile luate de ei. Henric al VIII-lea s-a folosit de Parlament pentru a anula casatoria sa cu Caterina de Aragon, in 1533, si pentru a se proclama el insusi ca sef suprem al bisericii anglicane, in 1534. Regina Elisabeta a intretinut relatii constructive cu Parlamentul, desi au fost inregistrate si anumite frictiuni intre Regina si conducatorii parlamentului. Regii din dinastia Stuartilor s-au aratat cei mai flexibili in raporturile cu parlamentul. Au existat si incercari de a supune parlamentul puterii regale in timpul lui James I, dar acestea s-au soldat cu un esec. In 1688 James al II-lea, ca si tatal sau inainte, a fost detronat de catre Parlament.

Cu timpul, relatiile dintre puterea regala si Parlament s-au normalizat, puterea Parlamentului nemaiputand fi contestata de diferitii monarhi care s-au succedat la conducerea tarii. O importanta reforma a avut loc in anul 1823. Aceasta reforma a extins sistemul de partide de la Parlament la intreaga tara, legandu-l de sistemul Cabinetului de guvernare. Totodata a fost institutionalizata existenta opozitiei, care trebuia sa-si asume o serie de functii traditionale ale Parlamentului, au fost clarificate relatiile intre Camera comunelor si Camera lorzilor, modificandu-se in acelasi timp procedura parlamentara pentru a se asigura o guvernare efectiva si a se economisi timpul pentru rezolvarea problemelor de stat.

Camera lorzilor

Originea acestui forum se gaseste in divizarea Parlamentului britanic originar, ca urmare a afirmarii 'comunelor', ce grupau toate categoriile sociale. Camera lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau concedate contra unor sume de bani de catre monarhii britanici (barons by writ or fee). Intr-o anumita perioada, rolul sau a descrescut si ca urmare a reducerii numarului 'pairilor', sau al 'egalilor' (a nobililor care se bucurau de titluri juridice traditionale recunoscute, care ii faceau sa aiba obarsia aproape la fel de veche ca si monarhul insusi). Pe de alta parte, si anumiti monarhi au contribuit la scaderea rolului Camerei lorzilor, preferand sa foloseasca in solutionarea afacerilor curente 'consiliul secret'. Ca urmare a restaurarii monarhiei, in anul 1660 Camera lorzilor s-a reinfiintat de facto. In secolul al XVIII-lea se mentine insa un oarecare echilibru intre cele doua Camere. Prin actul de reforma din 1932, Camera lorzilor slabeste ca influenta prin aceea ca, urmare acordarii dreptului de vot clasei mijlocii si a restrangerii puterii regale de a numi noi pairi, rolul acestui organism se diminueaza. De altfel, lorzii s-au opus si reformelor din 1867, fapt ce a facut ca relatiile dintre Camera lorzilor si Camera comunelor sa cunoasca momente de incordare.

In legatura cu Camera lorzilor se mai cuvine a fi mentionate Actul parlamentar din 1911, care consacra competenta Camerei lorzilor de a se pronunta si in problemele taxelor si impozitelor, precum si Actul parlamentar din 1949, care a adus unele modificari^[12] celui din 1911, reducand intervalul dintre sesiuni cu privire la lectura legilor financiare.

In ceea ce priveste atributiile Camerei lorzilor trebuie precizat ca acestea sunt in primul rand de ordin legislativ. Camera lorzilor poate adopta singura anumite acte, dar are si competenta de a actiona in cazul revizuirii unor anumite legi. Ea perfecteaza si definitiveaza de fapt anumite proiecte care nu si-au putut gasi solutionarea in dezbaterile Camerei comunelor, contribuind astfel la implinirea procesului legislativ. In afara de aceste atributii, Camera lorzilor are si dreptul de a dezbate, in mod independent, anumite probleme importante. Desi in literatura de specialitate din Marea Britanie s-au exprimat critici la adresa Camerei lorzilor^[13], opinandu-se ca aceasta cuprinde mai ales persoane care beneficiaza de titluri nobiliare ereditare, episcopi si prea putine persoane din randul administratiei, educatiei, fortelor armate, care ar fi fost innobilate, ea constituie totusi un element de echilibru, ponderand influenta guvernului asupra Camerei comunelor prin intermediul sistemului bipartid. In ceea ce priveste proiectul de reforma, in legatura cu acest corp parlamentar, Partidul Conservator si-a manifestat intotdeauna rezerva fata de ideea introducerii unor inovatii, in timp ce Partidul Laburist s-a pronuntat pentru schimbari. Desi Regina, intr-un mesaj din iunie 1967, a preconizat o serie de masuri vizand printre altele eliminarea bazei ereditare a Camerei lorzilor, o asemenea schimbare structurala s-a produs treptat. O lege din 1968 a precizat ca numai o parte din membrii Camerei lorzilor (circa 230) numiti pe viata de catre Regina, cu avizul primului ministru, au dreptul de vot. Ceilalti membri ai Camerei lorzilor (nedesemnati de Regina si beneficiind numai de ascendenta lor ereditara) fara a beneficia de vot, si-au mentinut dreptul de a participa la sedinte si de a lua cuvantul la dezbateri. Ca urmare a reformei, succesorii actualilor pairi ereditari nu vor avea dreptul de a participa la lucrarile Camerei lorzilor si ei vor fi inlocuiti treptat, in viitor, de reprezentanti ai profesiilor, oameni de stiinta, industriasi, conducatori ai sindicatelor, fosti parlamentari care, chiar daca nu ar putea sa participe cu regularitate la sedintele Camerei lorzilor, ar fi in masura sa aduca anumite contributii, din timp in timp. In ceea ce priveste puterile Camerei lorzilor, se preconizeaza ca aceasta, reformata si consolidata cu elemente noi, sa fie competenta sa amane un proiect de lege ordinara, pe timp de sase luni din momentul dezacordului intre cele doua Camere. Aceasta din urma propunere a suscitat si suscita inca opozitia Partidului Laburist, care doreste ca hotararile de baza sa ramana in mainile reprezentantilor alesi ai poporului, considerand ca ar fi nedemocratic ca sa poata fi modificat in alta parte ceva care s-a stabilit prin alegeri. Conservatorii opineaza, la randul lor, ca pentru a desfasura o activitate eficienta, Camera lorzilor trebuie sa dispuna de mai multe atributii.

Dupa venirea la putere a Partidului laburist, in 1997, au fost reluate propunerile de modernizare a Camerei lorzilor. La 3 februarie 1999, Camera comunelor a aprobat proiectul propus de premierul Tony Blair, cu 381 voturi pentru si 135 impotriva, la cea de a doua lectura. Proiectul urma sa elimine din scena parlamentara 759 de marchizi, duci, conti, viconti si baroni, care reprezentau pana atunci doua treimi din cei 1.295 membri ai Camerei lorzilor.

Cu prilejul primei lecturi a proiectului de reforma in Camera Lorzilor, la 17 martie 1999, s-a propus alegerea a 75 pairi ereditari de catre propriile lor partide, propunere acceptata si ea de Regina.

Concomitent cu dezbaterea proiectului in cele doua Camere a fost constituita si o Comisie regala, prezidata de lordul Wakeham, avand misiunea de a elabora un raport in legatura cu rolul si atributiile celei de a doua Camere. Comisia regala si-a prezentat raportul la 20 ianuarie 1999, sugerand in esenta un numar de membri ai Camerei Lorzilor intre 65-195, precum si putine schimbari in atributiile lor legislative^[14]

Dupa realegerea lui Tony Blair, acesta si-a manifestat dorinta de a desavarsi reforma inceputa. Ca urmare a reducerilor operate, Camera Lorzilor cuprinde in prezent 91 pairi ereditari, 592 pairi pe viata (alesi), 2 arhiepiscopi si 24 episcopi apartinand bisericii anglicane, ceea ce insumeaza un numar total de 709 membri ai Camerei Lorzilor^[15]

In prezent, Camera Lorzilor cuprinde 721 membri, dintre care 92 pairi ereditari, 603 pairi pe viata, 26 de arhiepiscpi si episcopi.

3.2. Camera comunelor

Desi principiul reprezentarii a actionat in Marea Britanie de mai bine de 700 de ani, sufragiul universal pentru adulti a fost instituit numai cu 30 de ani in urma. Cu toate acestea, este de semnalat ca o propunere cu privire la sufragiul tuturor adultilor a fost inaintata de colonelul Rainsborough, in 1647, dar respinsa de Cromwell. Prima Camera a comunelor din timpul lui Henric al VIII-lea se compunea din 298 membri. Numarul acestora ajunsese in 1830 la 637. Ca urmare a lui 'Reform Act' din 1832, s-a stabilit un sistem de vot care permitea de fapt exercitarea drepturilor electorale de catre 5% din adulti. 'Reform Act' din 1867 a diminuat multe dintre conditiile prohibitive pentru exercitarea drepturilor elecotrale. Reforme subsecvente au fost efectuate in 1868 si 1884. in 1918 a fost recunoscut dreptul de vot al femeilor, dar cu anumite limitari. In Marea Britanie, abia in 1928 femeilor li s-a recunoscut egalitatea deplina de a vota, la fel ca si barbatii. Ideea votului cu adevarat universal a fost recunoscuta insa, de fapt, abia in 1948.

In prezent, in Marea Britanie au dreptul de vot toti cetatenii care au domiciliul in circumscriptia electorala respectiva la data inscrierii lor in listele electorale. Dreptul de vot nu este recunoscut persoanelor detinute si alienatilor mintali. In Marea Britanie listele electorale sunt stabilite potrivit unui chestionar adresat fiecarei familii si puse la punct in fiecare an in luna octombrie. Inscrierea in listele electorale are loc automat, potrivit chestionarelor. Nu exista restrictii pentru a fi ales in Camera comunelor. Cu toate acestea, nu pot fi alesi functionarii publici, membrii fortelor armate, judecatorii, ecleziasticii romano-catolici si anglicani, membrii politiei si titularii unor alte functii oficiale. Pentru motive diferite, nu pot fi alesi falitii care nu au fost inca reabilitati^[16]. Numarul circumscriptiilor electorale este stabilit de catre Parlament, iar limitele lor sunt trasate in raport de numarul locuitorilor, fiind revizuite la un interval de 10 sau 15 ani.

Ca urmare a alegerilor din 5 mai 2005, Partidul Laburist detine 355 locuri in Camera Comunelor, Partidul Conservator 198, Partidul Liberal Democrat 62, Partidul Democrat Unionist 9, Partidul National Scotian 6, Sinn Fein 5, celelalte locuri revenind altor partide. Dintre noii alesi 518 sunt barbati si 128 femei.

Pentru Camera comunelor alegerile se fac direct, prin vot secret, pe baza unui scrutin uninominal, cu majoritate simpla, care nu este insa obligatorie. Numarul locurilor in Camera comunelor este de 659, numar care coincide cu numarul circumscriptiilor electorale^[17], in fiecare circumscrpitie fiind ales un singur deputat. Sistemul electoral britanic permite votul prin procura si votul prin corespondenta. Votul prin procura este permis functionarilor in strainatate, iar votul prin corespondenta este facilitat persoanelor care datorita unui handicap fizic, imposibilitatii de a se prezenta la biroul de vot, sau serviciului, nu se pot prezenta personal pentru a-si exercita dreptul electoral. Atat in cazul votului prin procura, cat si in cazul votului prin corespondenta, este necesar sa se adreseze o cerere catre responsabilul Registrului electoral. Membrii Camerei comunelor beneficiaza de imunitate parlamentara in legatura cu activitatile exercitate in Parlament. Imunitatea se refera numai la procesele civile, nu si la cauzele penale. Imunitatea este valabila pe toata durata sesiunii si 40 de zile inainte si dupa terminarea ei^[18]. Ridicarea imunitatii deputatilor britanici nu se poate face decat prin lege.

In timp ce membrii Camerei lorzilor nu beneficiaza de nici o indemnizatie, membrii Camerei comunelor au o indemnizatie anuala de 11.250 de dolari, la care se adauga indemnizatii pentru restituirea cheltuielilor de deplasare, de secretariat, de transport. Membrii Camerei comunelor depun 5% din indemnizatia lor unei case de pensii. Fostii membri ai Parlamentului, care au 4 ani de serviciu si varsta de 65 de ani, au dreptul la o pensie ce reprezinta 1/60 din indemnizatia lor pe an de serviciu. Se prevede o pensie pentru familiile membrilor Camerei comunelor decedati. In schimb, membrii Camerei lorzilor nu beneficiaza de pensii.

Membrii Camerei comunelor se bucura de gratuitatea convorbirilor telefonice oficiale, de scutirea de timbru pentru corespondenta oficiala, de permise generale de transport clasa I-a pe calea ferata, liniile aeriene sau navale, de un permis de calatorie pentru 10 calatorii clasa I-a pentru sotii lor, ca si de o alocatie kilometrica pentru folosirea masinii personale in deplasarile de serviciu. Cheltuielile anuale ale Camerei comunelor nu depasesc 1.300.000 dolari.

Ca urmare a alegerilor legislative ce au avut loc la 7 iunie 2001, partidul laburist si premierul Tony Blair si-au consolidat pozitia in sistemul politic britanic. Din cele 659 locuri in Camera Comunelor, 414 au revenit partidului laburist, in timp ce conservatorii au obtinut 167 iar Partidul Liberal-Democrat 52 mandate, situatie considerata de observatorii politici ca o amenintare la adresa functionarii sistemului bipartid. De mentionat este si faptul ca in actuala Camera a Comunelor sunt 118 femei fata de 541 barbati, procent net favorabil fata de alte tari.

Parlamentul este convocat in fiecare an de catre Regina, fiecare sesiune durand de regula un an. Numarul de zile consacrate sedintelor plenare este de 167 pentru Camera comunelor si de 112 pentru Camera lorzilor. In cadrul Camerei comunelor sunt constituite comisii pe probleme. Lucrarile Camerei comunelor sunt conduse de 'Speaker'-ul acesteia, care primeste o indemnizatie speciala. Secretariatul Camerei comunelor este condus de un grefier, care este subordonat 'Speaker'-ului. Ordinea de zi a sedintelor Camerei comunelor este stabilita de comun acord cu guvernul si cu consultarea principalului partid de opozitie. Membrii Camerei comunelor care doresc sa ia cuvantul trebuie sa atraga atentia 'speaker'-ului (catch the speaker's eye) de la locul in care se gasesc in sala de sedinte, dar ei pot sa-l informeze din timp in legatura cu dorinta lor de a lua cuvantul asupra unei probleme sau alteia. Nici un membru al Camerei comunelor nu poate sa intervina in dezbateri mai mult decat o singura data asupra aceleiasi probleme, afara de cazul cand este autorul unei motiuni ori cand ia cuvantul cu aprobarea Camerei. In comisii nu se aplica aceasta limitare.

Pentru a curma dezbaterile inutile, sistemul parlamentar britanic cunoaste posibilitatea sistarii discutiilor urmata de trecerea directa la votare ('closure' procedure), retinerea selectiva a unor anumite amendamente ('kangaroo' closures) sau inchiderea 'Kangur' a dezbaterilor, precum si fixarea unor limite determinate de timp pentru discutarea unor probleme ('guillotine' devices).

Practica legislativa britanica recunoaste anumite sanctiuni care se pot aplica membrilor Camerei comunelor. Asa, de pilda, 'speaker'-ul poate aplica trei sanctiuni: chemare la ordine, ridicarea cuvantului sau indepartarea din sala de sedinte. Camera comunelor, in plenul sau, poate aplica drept sanctiuni desemnarea pe numele de familie (naming) si excluderea din Camera.

Hotararile se iau intotdeauna cu majoritatea simpla a voturilor exprimate. Dezbaterile sunt publice, editandu-se dari de seama, procese-verbale si o colectie anuala a hotararilor Camerei.

In Camera comunelor exista noua comisii. In afara de acestea, exista si comisii speciale (select), sesionale (sessional select), 'standing' (adhoc) si mixte. Sedintele comisiilor sunt publice, ele putand delibera si adopta hotarari, in toate situatiile cu participarea unei treimi din membrii lor. Ziaristii au acces la o galerie a presei, precum si in majoritatea saloanelor si culoarelor. Ei au dreptul sa participe la sedintele plenare, cat si la sedintele comisiilor, daca acestea sunt publice. Acreditarea ziaristilor si autorizarea accesului lor in sala de sedinte se face de catre un functionar special insarcinat cu securitatea parlamentului (serjeant-at-arms). Transmisia dezbaterilor parlamentare la radio sau televiziune nu este uzitata.

In ce priveste functia legislativa mentionam ca, in toate cazurile, proiectele de legi fiscale si anumite alte legi in materie financiara trebuie sa fie depuse mai intai in Camera comunelor. Camera lorzilor nu poate nici sa intarzie proiectele de legi in materie financiara (money bills), nici sa impiedice adoptarea altor proiecte (afara de cazul cand este vorba de un proiect ce are in vedere prelungirea duratei maximale a parlamentului) pe care Camera comunelor le-a votat in cursul a doua sesiuni consecutive. Proiectele introduse in cea de a doua Camera sunt retrimise dupa votare celei dintai, care poate sa le accepte, sa le refuze sau sa propuna altele. Naveta intre cele doua Camere continua pana ce intervine un acord. Daca acesta nu intervine inainte de sfarsitul sesiunii, proiectul de lege esueaza (afara de proiectele de legi in materie financiara).

In Marea Britanie, initiativa legislativa apartine parlamentarilor, guvernului, colectivitatilor locale, companiilor create printr-o lege, societatilor private si particularilor. Se cunosc insa anumite limitari la dreptul de initiativa legislativa. Astfel, nu se pot face propuneri de legi cu privire la cresterea cheltuielilor publice sau a impozitelor in domeniile care aduc atingere intereselor sau avantajelor unor persoane (private bills). In ce priveste initiativa parlamentarilor, aceasta se materializeaza printr-o propunere formulata de un parlamentar, care trebuie sa fie sprijinita de cel putin 11 co-semnatari. La inceputul sesiunii, 20 de propuneri care trebuie examinate cu prioritate sunt selectate prin tragere la sorti. In Camera comunelor, douasprezece zile de vineri in fiecare sesiune sunt rezervate propunerilor de legi.

Procedura legislativa cuprinde, in sistemul britanic, mai multe etape: 1) motiunea, solicitand aprobarea de a prezenta un proiect sau o propunere de lege; 2) prezentarea si prima lectura a acestuia, de principiu; 3) a doua lectura; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care pot sa repuna textul in discutie; 4) examinarea in comisii, pe articole, si formularea de amendamente. Osebit de acestea, trebuie mentionata faza asa numita a 'raportului' (afara de cazul in care textul nu a fost deja amendat in cadrul comisiilor) si depunerea de noi amendamente, a treia lectura a legii si adoptarea sa. Urmeaza transmiterea catre cealalta Camera, unde aceleasi faze sunt reluate si apoi, mai multe consultari intre Camere, pana cand se realizeaza un acord asupra unui text unic. In final, legea devine obligatorie prin sanctionarea de catre Regina si publicarea textului legii. In teorie, Regina poate sa refuze sa sanctioneze o lege, dar in practica refuzul de a sanctiona o lege nu s-a mai produs de 250 de ani. Votarea bugetului se face in Camera comunelor. Camera lorzilor nu poate sa amendeze proiectele de legi cu caracter financiar, nici sa le intarzie cu peste 30 de zile.             

Regina poate sa dizolve Camera comunelor, la cererea primului ministru; in schimb Camera lorzilor nu poate fi niciodata dizolvata. Mandatul Parlamentului poate sa fie prelungit printr-o lege, dar el nu se poate autodizolva.

Guvernul poate incheia si ratifica tratate internationale fara aprobarea Parlamentului, desi textul tratatelor trebuie sa fie supus in mod formal Parlamentului. Teoretic, rolul Parlamentului in materie de probleme externe nu este limitat, dar in mod traditional el va exercita un rol predominant in problemele de afaceri externe. Tratatele incheiate de catre Guvern sunt depuse Parlamentului pentru informare. In cazul in care un tratat modifica legislatia existenta sau comporta consecinte de ordin financiar, modificarile trebuie sa fie adoptate prin lege.

4. Rolul partidelor

In viata politica britanica partidele au un rol foarte important, desi modalitatile lor de actiune, in special pe plan parlamentar, sunt diferite de cele cunoscute in celelalte tari. In Anglia, partidele politice isi au originea in timpul domniei lui Carol al II-lea, desi si mai inainte existasera anumite deosebiri in cadrul Parlamentului intre cei care preferau o singura biserica nationala, institutionalizata, si cei care atacau biserica nationala instituita, datorita mai ales unor afinitati cu catolicismul roman. Cu toate acestea, ambele grupari sustineau suveranitatea Parlamentului fata de pretentia religiei de a-si trage legitimitatea dintr-un drept divin. Dupa recunoasterea suveranitatii Parlamentului a aparut diviziunea intre 'conservatori' (tories) si 'liberali' (whigs). Conservatorii au fost acuzati de a avea legaturi secrete cu biserica catolica. Ei se opusesera deschis, in 1678, unui proiect de lege care viza excluderea lui James al II-lea de la tronul Angliei. Distinctia intre partide se referea insa nu numai la motive religioase, dar si la modalitatile diferitelor grupuri parlamentare de a actiona. Pe atunci, in fapt, nici nu existau distinctii clare intre liberali si conservatori in toate problemele, si nici forme de organizare a partidelor pe deplin stabilite. Partidele existau numai in Parlament; ele nu aveau o baza teritoriala si nici nu se bucurau de o extindere la nivelul intregii tari.

Odata cu extinderea partidelor la nivelul tarii s-au cristalizat mai bine si diferentele intre partide si programele lor politice. Dezvoltarea presei si a mijloacelor de comunicatie a sporit interesul pentru politica. Asociatiile care s-au dezvoltat in diferite regiuni ale Marii Britanii s-au transformat mai tarziu in asociatii locale ale partidelor. S-a constituit, astfel, Uniunea Asociatiilor nationale conservatoare si constitutionale, in  1867, si Federatia Nationala Liberala, in 1877. Concomitent au aparut lideri de partid care depindeau mai mult de loialitatile personale decat de principii politice si programe. Lideri ca Gladstone si Disraeli au initiat campanii electorale proprii in care isi explicau optiunile politice. Partidul Liberal isi are originile in cresterea numarului sindicatelor si organizatiilor socialiste. Premergatoarele acestui partid au fost Federatia social-democrata (1881), Societatea fabienilor (1883) si Partidul independent al muncii (1893), denumirea de partid laburist fiind adoptata la un congres ce a avut loc in 1906. In 1918 partidul laburist a fost transformat dintr-o federatie de societati afiliate, intr-o organizatie nationala cu propriile sale ramuri.

'Sistemul celor doua partide, intrerupt prin aparitia, in ultima parte a secolului al XIX-lea, a Partidului Laburist, s-a reconstituit in mod lent prin descresterea progresiva, in special in cursul unei perioade cuprinse intre cele doua razboaie mondiale, care a fost o perioada de tripartidism, a influentei unuia dintre partidele in prezenta'. Acest fapt se explica, potrivit analistilor, datorita sistemului electoral britanic majoritar cu un singur tur de scrutin si elementului, deja subliniat, al sprijinului sindicatelor^[19]

Fiecare dintre cele doua principale partide sunt interesate mai ales sa castige alegerile, preocupandu-se in mod prioritar de campaniile electorale si apoi de promovarea propriului program pe calea activitatii parlamentare. Intre ele exista deosebiri in ce priveste organizarea, datorate mai ales faptului ca Partidul Conservator s-a format odata cu parlamentul, in timp ce Partidul Laburist cuprindea initial grupuri de presiune extraparlamentare ce aveau drept scop sa obtina o reprezentare parlamentara. Cea mai mare dificultate pentru partide este sa-si asigure sprijinul tarii fara a sacrifica flexibilitatea actiunilor lor in cadrul Parlamentului. Partidele cuprind de regula trei mari structuri: nivelul organizatiilor, nivelul conducerii si nivelul parlamentar. In ambele partide un rol foarte important il ocupa liderul care, in conditiile in care partidul respectiv reuseste in alegeri, devine automat si primul ministru al Marii Britanii.

Institutia 'liderului politic' sau a 'liderului national' (aceasta din urma formulare fiind improprie) este de origine britanica, neavandu-si corespondentul in alte sisteme constitutionale. Din examinarea unei sinteze elaborata de Uniunea Parlamentara rezulta ca urmatoarele tari cunosc institutia liderului politic, existand obligatia desemnarii automate ca sef al guvernului a conducatorului formatiunii majoritare: Australia, Bangladesh, Canada, Fiji, India, Malaesia, Noua Zeelanda, Republica Sud Africana, Sri Lanka. In Norvegia si Austria, fara a exista institutia liderului politic, exista obligatia desemnarii automate ca prim ministru a sefului partidului majoritar.

In tarile care aplica sistemul de drept britanic este recunoscuta si legiferata o anumita polarizare a fortelor 'guvern' si 'opozitie', conducatorul opozitiei fiind retribuit cu o diurna fixa, avand un statut oficial si trebuind sa fie consultat in anumite probleme. El este seful 'cabinetului fantoma' (contra-guvern) care, in situatia succesului in alegeri al partidului sau, devine guvern al tarii.

Liderul Partidului Conservator este ales, cu incepere din 1965, de catre reuniunea deputatilor conservatori. El trebuie sa intruneasca 15% mai mult din voturi decat contracandidatul sau cel mai apropiat. In iulie 1965, cand Alec Douglas-Home s-a retras din functia de lider al Partidului Conservator, acest post s-a disputat intre Edward Heath, Reginald Maulding si Enoch Powell, care au intrunit respectiv 150, 133 si 15 voturi. In consecinta, s-a recurs la o noua votare pe care a castigat-o Heath, contracandidatii sai retragandu-se.

Dispunand de largi prerogative, liderul are dreptul sa desemneze pe presedintele partidului (care conduce oficiul central), sa stabileasca programul partidului si politica sa in problemele curente. Liderul Partidului Conservator se gaseste intr-o pozitie politica mai puternica decat liderul Partidului Laburist, care trebuie sa fie confirmat anual de catre parlamentarii care fac parte din acest partid. Structura Partidului Conservator cuprinde mai multe organisme, printre care un rol esential il ocupa Adunarea parlamentara conservatoare, infiintata in octombrie 1922, cunoscuta sub denumirea de 'Comitetul 1922'. Aceasta Adunare a deputatilor conservatori are un rol foarte important in viata partidului. Desi liderul Partidului Conservator, odata ales, dispune de o foarte larga autonomie in exercitarea functiilor sale, au existat cazuri in care 'Comitetul 1922', sub presiunea masei membrilor partidului, a provocat caderea unor lideri, ca de pilda Austen Chamberlain in 1922, Neville Chamberlain in 1940, Alec Douglas-Home in 1965 s.a.

In Partidul Conservator britanic disciplina parlamentara este asigurata prin asa numitii 'Whips' (termen intraductibil, care desemneaza mai curand un 'haitas' in cursul vanatorii sau, eventual, un 'chestor' parlamentar, in acceptiunea noastra de astazi, desi atributiile nu se suprapun). Acestia sunt condusi de un 'Chief Whip' si au dreptul de a propune sanctiuni impotriva membrilor Partidului Conservator care se indeparteaza de la disciplina parlamentara. Asemenea sanctiuni s-au aplicat in timpul guvernarii lui Margaret Thatcher unor deputati care au adoptat atitudini critice la adresa guvernului conservator sau au votat cu partidul advers.

In ceea ce priveste Partidul Laburist, trebuie mentionat ca aici atributiile liderului sunt ceva mai reduse si nu exista un sistem atat de ferm de asigurare a mentinerii unitatii grupului parlamentar ca in cazul conservatorilor. Cu toate acestea, Tony Blair a reusit - datorita succesului obtinut in doua alegeri consecutive - sa dobandeasca o puternica autoritate in propriul sau partid si pe plan international.

In legatura cu deosebirile politice intre cele doua partide se cuvine a fi subliniat faptul ca Partidul conservator sustine indeosebi autonomia organizatiilor sale locale. Consiliul central este compus din lider, conducatori ai partidului, parlamentari, reprezentanti ai formatiunilor locale, insumand astfel peste 5.500 persoane. El este insa prea mare pentru a adopta decizii si, practic, activitatea partidului este condusa de Comitetul executiv al Uniunii Nationale, care cuprinde 150 de membri, in frunte cu liderul. Acesta are - cum s-a aratat - un rol foarte important in conducerea activitatii politice. Partidul organizeaza conferinte anuale la care participa membrii conferintei nationale si reprezentanti ai agentiilor constituite pe plan local.

Partidul laburist a reprezentat, pana in anul 1918, asa cum s-a aratat,  o federatie cuprinzand mai multe organizatii si uniuni afiliate. In prezent, organele sale sunt Conferinta anuala a partidului, la care participa circa 1.000 de delegati alesi de organizatiile afiliate, Comitetul executiv national, compus din 28 membri, liderul ales pe un an.

In legatura cu rolul partidelor^[20] in viata societatii britanice este cunoscut ca ele indeplinesc mai multe functii: organizeaza opinia publica, o educa, asigura o legatura politica intre Parlament si tara, dau stabilitate si coeziune Parlamentului, confera consistenta Guvernului, promoveaza stabilitatea guvernarii si asigura cele mai efective mijloace ale schimbarii guvernelor. Au fost subliniate in literatura de specialitate si unele dezavantaje ale sistemului celor doua partide. Asa, de pilda, s-a aratat ca prin acest sistem s-a ajuns de fapt la eliminarea completa din Camera comunelor a 'independentilor', adica a parlamentarilor care nu doresc sa se afilieze in mod formal nici unui partid. Acestei sustineri i s-a raspuns ca adesea 'critica guvernului este mult mai eficienta prin intermediul unei opozitii organizate pe baze de partid, decat printr-un numar de independenti care nu sunt legati intre ei'^[21]. O alta critica ce s-a adus in literatura britanica de specialitate este si aceea ca sistemul celor doua partide ar fi de natura sa suprime individualitatea parlamentarilor, inclusi intr-o formatiune politica sau alta. S-a mai sustinut ca datorita sistemului de partide, anumite probleme care nu intereseaza direct partidele politice risca sa fie neglijate, ca de pilda reforma legii casatoriei, legile privind respectul zilei de duminica, regulamentele privind jocurile de noroc - pe care parlamentarii independenti ar fi putut sa le puna in discutie si sa le promoveze cu mai multa eficienta decat parlamentarii apartinand unor anumite partide. S-a sustinut, de asemenea, ca intarirea partidelor ar putea avea o ascendenta a acestora asupra guvernelor conduse de partidele respective, imprimandu-le un oarecare automatism in luarea hotararilor. Un asemenea pericol nu exista insa in Marea Britanie. Astfel, in 1945, cand Harold Laski, presedintele Comitetului national executiv al partidului laburist, a incercat sa schiteze anumite puncte pe care domnul Attlee urma sa le promoveze in activitatea guvernamentala, el a fost refuzat. Cu toate acestea, in Australia, Partidul Muncii (mai exact conducerea acestuia) a avut o influenta foarte mare in desemnarea cabinetului laburist.

Persistenta sistemului celor doua partide in Marea Britanie, in pofida acestor critici, se datoreste faptului ca un asemenea sistem se dovedeste a fi cel mai potrivit pentru societatea britanica. Scopul fiecarei alegeri generale este de a confirma sau de a schimba guvernul. 'Aceasta este forma de democratie pe care englezii o prefera pentru ca ea le permite sa exercite deplina suveranitate la fiecare cinci ani, chiar daca compunerea legislaturii nu poate sa reflecte in mod precis diferitele lor puncte de vedere'^[22]. Disputa politica se polarizeaza in felul acesta in competitia celor doi mari actori - guvernul si opozitia -, partidele mici neavand sanse si fiind obligate, in final, sa se ralieze uneia sau alteia din cele doua parti.

Popularitatea sistemului celor doua partide se datoreste faptului ca in Marea Britanie domneste convingerea ca un asemenea sistem da stabilitate guvernului democratic, delimitand in mod clar responsabilitatile politice. In tarile in care exista mai multe partide, alinierile se produc dupa ce se publica rezultatul alegerilor si incep jocurile politice de influenta. Dar in Marea Britanie, votand pentru un partid, electoratul alege nu numai guvernul, ci indica in acelasi timp si marile linii politice pe care doreste ca acesta sa le urmeze. In felul acesta, 'poporul participa la exercitiul puterii mai direct decat in multe alte tari unde sistemul  electoral produce o legislatura reprezentand pe departe, cu mai multa acuratete, opinia publica decat Parlamentul britanic'^[23]

Un alt autor britanic apreciaza ca 'diferentele intre partide sunt suficiente pentru a mentine solidaritatea de baza a loialitatii electorale a partidului, si suficient de puternice pentru a face ca fiecare partid sa critice programul oponentilor sai care sunt la conducere. In acelasi timp, sprijinul electoratului fata de partide este suficient de echililbrat, existand un numar suficient de votanti care pot oscila astfel ca sa faca guvernul constient de riscurile unei infrangeri electorale'^[24]

Asa cum s-a aratat mai sus, un rol esential al activitatii partidelor politice revine activitatii parlamentare, acesta fiind de fapt campul predilect de actiune a partidelor politice. Prin aceasta se da o orientare concreta activitatii partidelor, facandu-se ca ea sa se reflecte in actele normative ce se adopta in directiile majore de orientare a politicii tarii. Sistemul britanic de partide este, prin urmare, unul dintre sistemele cele mai strans legate de activitatea parlamentara, permitand partidelor - ca factori politici capabili sa polarizeze convingerile alegatorilor - sa-si regaseasca activitatea in mod direct in campul legislativului, domeniu in care partidele isi pot manifesta pe deplin personalitatea, individualitatea si exprima convingerile.

5. Monarhia

In sistemul politic britanic monarhia ocupa un important rol reprezentativ. Desi atributiile monarhului sunt limitate, el exercita totusi unele prerogative in cadrul unui anumit mecanism politic, care face din Marea Britanie o tara parlamentara prin excelenta.

La origine, ocuparea tronului britanic decurgea din afirmarea unor virtuti militare, pentru ca apoi, cu timpul, sa se introduca o monarhie ereditara, care accepta mostenitori de ambele sexe. Prerogativele regale au cunoscut o importanta involutie, ele descrescand pe masura ce au sporit atributiile Parlamentului. Monarhii care au incercat sa suprime libertatile au sfarsit prin a fi inlaturati de la tron, cum a fost cazul lui James al II-lea, care a fost fortat de revolutia populara ce a avut loc in anul 1688 sa abdice, dupa care a fost proclamat cunoscutul 'Bill of Rights'. Gasindu-se in conflict cu Parlamentul datorita intentiei sale de a se casatori cu doamna Simpson, o americana divortata, care nu era considerata de britanici potrivita ca sa devina regina lor, Eduard al VIII-lea a fost fortat sa abdice in 1936.

In sistemul britanic se face o distinctie intre ideea de 'coroana' si 'monarhie' propriu zisa. 'Coroana' este privita ca un concept juridic impersonal, insumand totalitatea puterilor, inclusiv prerogativele executivului. Asa cum se exprima S.B.Chrimes, 'regele este prin drept, ca si prin natura, mai curand un om muritor. Dar Coroana a devenit impersonala, nemuritoare, un simbol al unitatii finale si al continuitatii scopurilor guvernarii'^[25]. In sistemul britanic, monarhul este numai o persoana fizica; ea nu va putea fi trasa la raspundere pentru exercitiul puterilor sale, din moment ce ministrii Coroanei sunt responsabili.

Monarhul dispune de o serie de prerogative ca, de pilda, numirea primului ministru. In trecut, au existat cazuri in care monarhii au exercitat un rol decisiv in desemnarea persoanelor care urmau sa indeplineasca functia de prim-ministru. Astfel, in 1834 William al IV-lea l-a demis pe lordul Melbourne si l-a insarcinat pe Sir Robert Peel sa formeze Cabinetul, desi acesta nu se bucura decat de sprijinul unei patrimi din numarul deputatilor. In 1839, tanara regina Victoria l-a demis pe Peel (care se bucura de sprijinul unei jumatati din Camera), numindu-l din nou pe Lord Melbourne, aflat in minoritate. In zilele noastre aceasta prerogativa este limitata prin faptul ca daca un partid castiga majoritatea, liderul sau recunoscut in Camera comunelor devine automat prim-ministru, iar daca guvernul este infrant, monarhul trebuie sa desemneze ca sef al guvernului pe liderul opozitiei. Exista totusi anumite situatii in care monarhul dispune de mai multa libertate de actiune. De pilda, in situatia in care primul ministru moare in timpul mandatului sau si nu exista un lider recunoscut in cadrul partidului din care face parte pentru a fi desemnat in locul sau. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, pentru a evita situatii de criza, Churchill a recomandat doi potentiali succesori ai sai: Eden, urmat de John Andersen, care ar fi trebuit sa devina lider daca atat el cat si Eden ar fi fost ucisi. Exista si posibilitatea cand primul ministru doreste sa transfere prerogativele sale altei persoane - din motive de boala sau varsta inaintata. In anul 1963, cand Harold Macmillan a demisionat din motive de sanatate, luarea in considerare a punctului sau de vedere a fost apreciata atat de importanta incat Regina l-a vizitat la sanatoriu si a acceptat propunerea lui Macmillan de a-l desemna pe Lord Home ca succesor al sau.

Monarhul exercita o anumita influenta in ceea ce priveste numirea ministrilor, desi aceasta nu este hotaratoare. El poate demite Guvernul in mod implicit, prin demiterea primului ministru, principiul responsabilitatii colective solicitand in asemenea situatii ca toti ministrii sa demisioneze in mod solidar. In practica, un astfel de caz nu s-a mai produs insa din anul 1834. Doctrina britanica nu este unanima in a aprecia daca suveranul poate sa demita un guvern care actioneaza intr-un mod neconstitutional.

Monarhul poate sa dizolve Parlamentul, dar aceasta masura nu se poate efectua fara aviz, respectiv un Ordin al Consiliului privat, condus de lordul prezident si o Proclamatie pentru care lordul cancelar isi asuma responsabilitatile.

Alte modalitati prin care monarhia isi poate manifesta influenta in viata politica sunt: crearea pairilor, cu avizul primului ministru; exercitarea dreptului de veto in cazul unor legi (prerogativa ce nu a mai fost folosita de pe timpul lui George al IV-lea) si gratierile.

In prezent, in exercitiul puterilor care ii raman, Regina indeplineste totusi unele functii executive importante, in anumite situatii precis limitate cum ar fi, de pilda, cazul demisiei unui prim-ministru. In discutiile cu ministrii, Regina poate sa prezinte propriile sale vederi si sa primeasca informatii din cele mai variate domenii. Dar, dupa cum se arata in literatura de specialitate, 'masura in care un ministru se pleaca dorintelor suveranului va depinde de personalitatea sa si cat de puternic se simte in aceasta materie'^[26]. Plasandu-se pe ea insasi deasupra politicii de partide, Regina reprezinta totusi o forta unificatoare. Prin contactele sale personale cu conducatorii altor natiuni, Regina este in situatia de a putea influenta si raporturile internationale. Indeplinindu-si atributiile ceremoniale, Regina confera demnitate si incredere guvernului. Ca sef de stat si exemplu demn de urmat in viata religioasa, morala si de familie, Regina uneste de fapt intreaga natiune. Ca sef al 'Commonwealth'-ului, ea intareste legaturile cu celelalte popoare ce fac parte din comunitatea britanica de natiuni.

Trebuie constatat ca in multe privinte monarhia britanica indeplineste functii asemanatoare acelora pe care le indeplinesc presedintii in Germania si Italia. Desi puterea Reginei britanice este foarte limitata, ea continua sa ramana un simbol al natiunii. 'Monarhul este un simbol mai personificat si mai atragator al unitatii nationale decat vagul concept de stat, drapelul sau chiar un presedinte, iar sistemul ereditar rezolva cel putin problema succesiunii'. Fiind libera de legaturi politice anterioare, monarhia are, mai presus de orice, o reputatie de impartialitate. Aceasta conduce spre o foarte larga acceptare a Reginei ca un simbolic sef de stat si al Commonwealth-ului si adauga semnificatie si valoare oricarui sfat dat sau oricarei actiuni intreprinse in aceste rare ocazii cand ele sunt esentiale. In comparatie, presedintele S.U.A. are aproape jumatate din electoratul care a votat impotriva lui. Comparand institutiile politice din S.U.A. si Marea Britanie, Richard Crossman considera ca tara sa ar fi de fapt o monarhie deghizata, aratand ca 'singurul rival al «republicii deghizate» britanice ar fi institutiile republicane deschise ale S.U.A.'^[27]

6. Primul ministru si Cabinetul

6.1. Primul ministru

Institutia primului ministru a aparut si a evoluat ca o consecinta a renuntarii de catre monarhi la dreptul lor de a conduce personal sedintele cabinetului. La inceput, primul ministru era numai unul dintre ministrii desemnati de rege sa conduca sedintele cabinetului in locul sau. Aceasta pozitie a sa nu avea nimic comun cu notiunea de prim ministru in sensul modern, deoarece el depindea direct de rege si nu de electorat.

Institutia moderna a primului ministru este un produs al lui 'Reform Act' din 1832, care a consacrat obligatia numirii primului ministru in persoana liderului partidului majoritar in Camera comunelor. Primul ocupant al acestei demnitati in acest sens modern a fost Robert Peel.

Pozitia primului ministru a fost bazata mult timp pe o intelegere nescrisa si nu pe o conventie in sensul propriu-zis al cuvantului. Desi Disraeli a semnat, in 1878, tratatul de la Berlin ca 'prim ministru al Angliei', o asemenea functie nu apare expres intr-un document legislativ decat in anul 1917, iar o mentiune despre salariul primului ministru, de abia in anul 1937.

Principalele functii ale primului ministru sunt urmatoarele: el este liderul partidului sau, pe tot cuprinsul tarii si in Parlament; este responsabil de desemnarea ministrilor, care sunt numiti de Regina cu avizul sau; demite ministrii daca circumstantele solicita acest lucru; selecteaza pe acei ministri care urmeaza sa constituie Cabinetul; este cel care prezideaza sedintele Cabinetului si coordoneaza in mod direct intreaga politica, dezvoltand si precizand orientarile de principiu pe care le stabileste propriul sau partid; este liderul Camerei comunelor, controland activitatea ei si actionand ca purtator al sau de cuvant. Totodata, el comunica suveranului hotararile Guvernului; este responsabil pentru o mare varietate de numiri si exercita un patronaj considerabil. Printre prerogativele sale cele mai importante se numara si intalnirile cu primii ministri ai tarilor Commonwealth-ului in cadrul unor conferinte periodice, si cu sefii altor guverne, in cadrul unor intalniri la nivel inalt.

Primul ministru este o figura deosebit de importanta, poate chiar cea mai importanta a vietii politice britanice. La afirmarea prestigiului sau au contribuit si contribuie in mare masura calitatile sale personale, caracterul sau, modul de lucru cu colaboratorii apropiati, cu membrii Cabinetului. Functiile sale deosebit de largi ii permit sa exercite o influenta considerabila asupra vietii politice britanice. Dupa cum au aratat in 1921 lord Oxford si Asquith, 'functia primului ministru este ceea ce purtatorul sau intelege sa faca cu ea'^[28]. Primul ministru ocupa o pozitie dominanta in cadrul Cabinetului, selectand problemele ce urmeaza sa fie supuse discutiei, propunand solutii si chiar arbitrand anumite divergente ce pot apare intre ministri. Ideile sale au cea mai mare sansa sa fie acceptate, deoarece el este si liderul partidului de guvernamant si speaker-ul Camerei comunelor. Tendinta obiectiva ce se manifesta in viata politica britanica merge in directia cresterii puterii sale in sistemul constitutional. Morley considera ca primul ministru este 'cheia de bolta a arcadei', in timp ce Ivor Jenninge apreciaza ca el ar trebui sa fie considerat mai curand insasi 'arcada Constitutiei'^[29]

Istoria vietii publice britanice a demonstrat cum anumiti prim ministri, datorita stilului lor, s-au impus ca personalitati deosebit de puternice ale vietii politice din Marea Britanie, ca de pilda lordul Salisbury, Lloyd George, Winston Churchill, Margaret Thatcher s.a., in timp ce altii, ca Neville Chamberlain, Harold Attlee, au ramas mai putin in amintirea contemporanilor, iar unele dintre actiunile lor au fost criticate chiar in cadrul propriului lor partid.

Actualul prim ministru al Marii Britanii este Tony Blair, seful Partidului Laburist, in functie din 1997, reales in 2001 si 2005.

6.2. Cabinetul

Institutia britanica a cabinetului isi are originea in cerinta manifestata inca de timpuriu de a avea un executiv restrans care sa solutioneze problemele curente ale tarii. La inceput monarhii numeau un Mic consiliu, care ii ajuta direct in luarea deciziilor si care se numea initial 'Curia regis', ce s-a dezvoltat ulterior in Consiliul privat (Privy Council). In secolul XIII, Consiliul privat era un organism bine conturat, cu atributiuni precise. In practica, competentele Consiliului privat au fluctuat in functie de taria si caracterul Regelui. Astfel, in perioadele in care Henric al III-lea, Richard al II-lea si Henric al VI-lea erau minori, Consiliul a guvernat de fapt tara, dar sub Henric al VII-lea el era utilizat mai ales sa inregistreze deciziile regelui. Proclamatiile Consiliului reprezentau mijloacele de a comunica vointa regala catre natiune, luand in acelasi timp masurile administrative necesare. El avea insa si unele atributii judecatoresti decurgand din solutionarea unor petitii ce fusesera adresate Regelui. In timpul dinastiei Tudorilor, Consiliul devenise un adevarat nucleu de guvernamant cu functii legislative, executive si judiciare. El emitea ordonante, controla administratia si pedepsea pe acei care nu respectau hotararile sale. Tribunalul 'Camerei instelate' a devenit faimos pentru investigarea ofenselor politice si folosirea torturii ca mijloc de a obtine marturii. Pe masura ce Parlamentul se opunea tot mai puternic puterii Regelui, puterea Consiliului privat a intrat in declin. Reinfiintat in 1660, puterile sale au fost considerabil reduse. In prezent, Consiliul privat cuprinde circa 300 de membri - ministri si fosti ministri, clerici, alti inalti functionari si judecatori - care se reunesc in plen numai cand suveranul moare sau anunta intentia sa de a se casatori. In mod obisnuit, problemele curente ale Consiliului sunt rezolvate de 4 - 10 membri, care sunt de obicei ministri ai Cabinetului si se intrunesc in prezenta Reginei.

Pentru a contracara dificultatile convocarii Consiliului in probleme urgente, regele Carol al II-lea a ales un mic numar de membri ai acestuia cu care se consulta in mod permanent si care au constituit 'cabinetul', denumire luata de la camera secreta a Regelui, unde se intruneau de obicei. Cabinetul purta si denumirea de 'Cabal' (sau 'cabala', cum s-a incetatenit mai tarziu in vorbirea curenta), de la initialele celor cinci oameni politici care il compuneau: Clifford, Arlington, Buckingham, Ashley si Lauderdale. Cabinetul nu reprezenta un comitet ales de Consiliul privat, pentru ca era selectat de Rege si nu se asemana in nici o privinta cu Cabinetul modern. 'Cabala' a devenit rapid nepopulara, numele sau fiind legat de intrigi secrete si de sfatuitori incorecti ai monarhului.

In schimb, institutia Cabinetului s-a afirmat, mai ales dupa ce regele George I a incetat sa participe la deciziile sale, fapt ce facea ca unul dintre ministrii prezenti sa comunice, in mod necesar, regelui deciziile cabinetului. Practica a continuat in timpul lui George al II-lea si George al III-lea si, drept rezultat, influenta personala a monarhului a scazut, in timp ce un ministru mai important decat ceilalti a aparut ca o personalitate a vietii politice. In prezent, compozitia Cabinetului este decisa de primul ministru. Spre deosebire de alte sisteme politice, in Marea Britanie membrii Cabinetului sunt alesi dintre deputatii partidului majoritar in Camera Comunelor. Un guvern care a fost infrant cu prilejul unei dezbateri majore in Camera comunelor trebuie fie sa demisioneze, fie sa ceara Reginei dizolvarea Parlamentului. Un guvern care a fost infrant cu prilejul votarii, trebuie sa demisioneze imediat. Toti ministrii sunt responsabili in mod colectiv pentru deciziile cabinetului.

Cabinetul indeplineste, in sistemul politic britanic, importante functii: decide cu privire la marile directii politice care urmeaza sa fie traduse in viata pe plan intern si in problemele internationale; contureaza detaliile politicii; coordoneaza politicile diferitelor departamente; ia decizii in probleme urgente si formuleaza planuri pentru viitor.

Desi sedintele Cabinetului se tin de obicei in fiecare joi, in sala de sedinte din Downing Street 10 (resedinta primului ministru), el poate fi convocat si mai des, daca circumstantele o impun. Agenda sedintelor Cabinetului este sub controlul primului ministru, care decide problemele ce trebuie incluse pe ordinea de zi si stabileste prioritatea discutarii lor. Secretul deliberarilor este asigurat printr-un juramant care este depus de catre toti ministrii. Deciziile nu se iau prin vot ci, de obicei, primul ministru foloseste toata influenta sa pentru ca hotararile sa fie luate prin consens.

In secolul XX s-au adus o serie de critici modului in care functioneaza Cabinetul britanic. Printre acestea remarcam afirmatia ca procedura sa este ineficienta, ca nu a reusit sa formuleze direct si efectiv o politica pe termen lung, ca nu s-au luat masuri pentru o folosire deplina si eficienta a expertilor, iar coordonarea departamentelor a fost ineficienta. Receptive la aceste critici, diferitele guverne au intreprins o serie de masuri practice pentru a spori eficienta activitatii lor ca, de pilda, stabilirea unui secretariat permanent al Cabinetului, reducerea numarului membrilor Cabinetului, constituirea unor comitete cuprinzand experti, organizarea sistematica a unor comisii ale Cabinetului. Dupa parerera autorilor britanici J.Harvey si L.Bather, cabinetul britanic trebuie privit astazi mai curand ca un termen 'umbrela', care acopera diferite grupuri ce elaboreaza politica. In loc sa reprezinte un corp avand misiunea sa elaboreze decizii, Cabinetul, in plenul sau, a devenit un instrument pentru coordonarea si implementarea hotararilor diferitelor comitete, pentru a da mai multa coerenta muncii guvernului.

7. Opozitia

Spre deosebire de alte state, in Marea Britanie opozitia are un caracter institutionalizat, la fel ca si guvernul. Asa cum se vorbeste de 'guvernul Majestatii Sale', se vorbeste si de 'opozitia Majestatii Sale', deoarece, asa cum s-a aratat, in caz de succes in alegeri, opozitia urmeaza sa promoveze automat liderul sau ca sef al guvernului. Trebuie subliniat ca prin Actul Coroanei din 1937, care a stabilit salariul primului ministru, a fost stabilit si un salariu pentru liderul opozitiei.

In prezent, opozitia joaca un rol foarte important in sistemul britanic de guvernamant. Desi la inceput liderii opozitiei au inteles sarcina lor numai in termeni critici, predominant negativi, cu timpul opozitia s-a transformat intr-o adevarata institutie ce indeplineste in mod esential atributiuni pozitive.

Functiile sale principale sunt: asigura responsabilitatea continua cu privire la caile prin care puterile guvernului sunt exercitate; accepta responsabilitatea guvernarii cand electoratul doreste o schimbare de politica; coopereaza cu guvernul in dezbaterea problemelor supuse Parlamentului; exprima principiul vital al libertatii de cuvant in Marea Britanie.

Desi s-au adus anumite critici existentei opozitiei 'oficiale' in Marea Britanie, acestea nu i-au facut pe britanici sa renunte la acest sistem. S-a afirmat ca opozitia incetineste uneori masina guvernamentala, datorita criticismului sau repetat. S-a aratat ca adeseori dreptul opozitiei de a critica a fost exercitat numai pentru a obtine avantaje de partid. Aceste afirmatii, desi reale, nu pot fi considerate argumente pentru renuntarea de catre britanici la sistemul opozitiei oficiale, la care ei tin foarte mult, considerand ca opozitia - chiar daca uneori isi depaseste prerogativele - ramane un element de echilibru absolut necesar intr-un sistem politic democratic, care trebuie sa asigure libertatea cuvantului, critica deciziilor guvernamentale, sincronizarea unor puncte de vedere diferite pe baza unor dezbateri constructive in legatura cu marile probleme care privesc dezvoltarea tarii.

8. Puterea judecatoreasca

In sistemul britanic exista o multitudine de organe care indeplinesc functia judecatoreasca, la diferite nivele si in raport de specificul cauzelor. Subliniind insemnatatea organelor judecatoresti, doctrina britanica de Drept Constitutional releva ca 'daca un guvern democratic este efectiv si de durata, este esential ca legile care au fost adoptate de reprezentantii alesi ai cetatenilor sa fie aplicate si sprijinite'^[30]

Principalele functii ale 'curtilor' (tribunalelor) in sistemul britanic sunt: sa 'declare' dreptul acolo unde Parlamentul nu a fost suficient de explicit; sa previna orice tendinta de autoritarism  aplicand dreptul in mod impartial si independent, fara nici un amestec din partea cuiva; cand cetatenii se gasesc in conflict cu autoritatile, sa determine cu precizie sanctiunea care urmeaza sa fie aplicata persoanei care incalca legea; sa hotarasca in disputele dintre cetateni; sa opreasca orice persoana care s-ar amesteca ilegal in drepturile altora; sa asigure mijloacele prin care, in masura in care este posibil, o persoana vatamata sa poata obtine reparatia pentru prejudiciile suferite.

Sistemul judiciar, ca si multe alte institutii britanice, isi are originile in timpurile cele mai vechi ale populatiei saxone. Inca de atunci s-a recunoscut ca este deosebit de important pentru justitie ca ea sa fie una dintre functiile statului si, totodata, separata de celelalte ramuri ale puterii, respectiv legislativul si executivul. Cu toate acestea, principiile mentionate nu si-au gasit niciodata o aplicare deplina in practica. Astfel, in ceea ce priveste administrarea justitiei de catre stat, ea s-a transformat, in anumite perioade ale istoriei britanice, in administrarea directa a justitiei de catre monarhi. Pe de alta parte, regii saxoni - ca si cei normanzi - erau responsabili in mod personal de administrarea justitiei si de abia in secolul XIV s-a reusit o oarecare departajare a functiilor judiciare de celelalte functii ale monarhilor. Dar si dupa aceasta data, functiile judiciare si cele administrative s-au suprapus inca multe secole, Curtea Camerelor Instelate constituind exemplul cel mai cunoscut.

Sistemul judiciar britanic reorganizat prin Judicature Acts, din 1873-1875, cuprinde o Curte Suprema Judiciara, Curtea de Apel (avand o divizie civila si una criminala), Inalta Curte si Curtile Coroanei.

Jurisdictia civila insumeaza Curtile de tinut, Inaltele curti, Curtile de apel si Camera lorzilor (care exercita anumite atributiuni judiciare). In materie criminala exista curtile compuse din magistrati, curtile de apel, curtile Coroanei, Inalta curte si altele.

Bazandu-se in principal pe dreptul cutumiar, pe reguli nescrise si pe obicei - unele incorporate in documente sau culegeri care au rezistat unor indelungate perioade de timp -, dreptul britanic are ca principala sursa 'Common Law', dupa care urmeaza 'Case Law' (precedentul judiciar), regulile echitatii, statutele si alte reglementari cu caracter juridic (de pilda, normele dreptului international). Asa cum s-a aratat in literatura istorica, 'Common Law-ul englez nu era un cod imitand codul lui Iustinian, ci un labirint de precedente, cazuri si hotarari ale diferitelor curti regale, un labirint ce trebuia descurcat cu ajutorul cheilor aflate in mana juristilor de profesie'^[31]

Prin activitatea lor, instantele judiciare britanice aduc o contributie demna de semnalat la respectarea drepturilor cetatenilor si repararea prejudiciilor pe care acestia le pot suferi chiar din partea autoritatilor. Trebuie subliniat ca hotararile unor tribunale britanice au stabilit solutii interesante, care s-au impus cu forta precedentului judiciar, pe care il recunoaste ca sursa de drept sistemul juridic anglo-saxon. Astfel, s-a precizat, de pilda, ca tribunalele administrative trebuie sa actioneze in cadrul limitelor jurisdictiei lor si numai respectand procedura stabilita. In calitatea lor de tribunale inferioare, hotararile acestora sunt supuse controlului Inaltei Curti iar regulile de procedura trebuie sa fie respectate, la fel ca si intr-o Curte de justitie (Local Government Board v.Arlidge, 1915). Pe de alta parte, este general recunoscut ca tribunalele trebuie sa respecte regulile justitiei naturale, in caz contrar hotararile lor urmand sa fie inlaturate. Acest principiu se aplica in toate cazurile in care persoane oficiale au dreptul sa adopte hotarari care ar putea afecta drepturile indivizilor. In speta Franklin v. Minister of Town and Countey Planing (1948), s-a stabilit ca exercitiul unor asemenea puteri nu este numai o functie pur administrativa. Persoana oficiala trebuie sa actioneze pe plan judiciar in conformitate cu regulile justitiei naturale si curtile pot sa intervina, daca ele considera ca acest lucru nu s-a facut. In speta Ridge v. Baldwin (1964), Comitetul de supraveghere din Brighton a destituit pe seful politiei ca urmare a criticilor ce i-au fost aduse acestuia de catre judecator cand a fost judecat si achitat pentru infractiunea de conspiratie (conspiracy). Curtea a apreciat ca, actionand in felul acesta, comitetul a ignorat prevederile unei legi din 1919 (Police Act), iar nepermitand sefului politiei dreptul la infatisare (hearing) s-a incalcat una din regulile justitiei naturale.

In alte cazuri, in ceea ce priveste legislatia delegata, s-a stabilit principiul ca orice act indeplinit in virtutea unei asemenea delegari trebuie sa respecte procedura stabilita si sa nu constituie cu nimic un exces fata de puterile conferite prin legea care a stabilit posibilitatea derogarii, in caz contrar actul efectuat cu depasirea prevederilor legii urmand sa fie declarat ultra vires. In cauza R. v. The Minister of Health (ex parte Davis) (1929), curtea a oprit Ministerul Sanatatii ca sa confirme ordinele consiliului orasului Derby cu privire la achizitionarea obligatorie a pamantului. Actul care permitea derogarea, The Housing and Town Planing Act (1925) autoriza asemenea achizitii numai pentru curatenia cartierelor marginase si lucrari de ameliorare, dar Consiliul din Derby, in cazul judecat, a dispus vanzarea sau inchirierea pamantului cu profit, fara sa precizeze cazurile in care aceste operatiuni puteau fi efectuate. S-a subliniat in hotararea Curtii ca aceasta masura contravine principiilor Actului si, in consecinta, daca ministerul ar fi confirmat ordinul autoritatii din Derby, ar fi depasit jurisdictia sa. In mod asemanator, in speta Mixman's Properties Ltd v. Chertsey Urban Council s-a precizat ca desi Caravat Sites and Control Development Act (1960) conferea autoritatilor locale largi puteri cu privire la folosirea terenurilor, aceste puteri trebuiau sa fie exercitate in conformitate cu intentiile actului care nu se extindeau in nici un caz la conditiile privind incheierea unor acorduri pentru a inchiria locuinte instalate in vagoane (carute) unor locuitori individuali.

9. Administratia locala

In Marea Britanie sistemul de guvernamant este unitar, prin aceasta intelegandu-se ca suveranitatea isi gaseste expresia printr-un singur rand de organe centrale de guvernamant. Guvernul central, fiind ales de Parlament, dispune de o autoritate constitutionala la nivelul cel mai inalt, ceea ce face ca aparatul guvernamental local sa actioneze mai curand ca un agent al guvernului central. Cu toate acestea, in cadrul structurii unitare a sistemului britanic, unele zone se bucura de un anumit grad de independenta regionala care nu poate duce, insa, la crearea unor relatii de tip federal. Irlanda de Nord, de pilda, desi isi trimite deputati la Westminster, are propriul sau Parlament, propriul sau Senat si Camera a comunelor, propriul sau Cabinet si guvernator general. Dar, in timp ce Irlanda de Nord se bucura de un anumit grad de independenta din partea puterii centrale, reprezentantii Irlandei de Nord in Camera comunelor au calitatea sa se pronunte cu privire la problemele interne ale Marii Britanii, ceea ce unor autori li se pare paradoxal! In anul 1920 acest sistem fusese avut in vedere pentru a se aplica intregii Irlande, dar el a fost respins de Sudul Irlandei, care s-a pronuntat in favoarea unei independente depline. Cu toate ca in problemele interne Irlanda de Nord se autoguverneaza, relatiile dintre ea si puterea centrala nu sunt relatii de tip federal. Insulele Canalului si Insula Mare au propriii lor parlamentari, dispunand - ca si Irlanda de Nord - de o larga autoguvernare. Cu toate acestea, ele sunt supuse in ultima instanta Parlamentului britanic, desi nu au reprezentanti la Westminster. Scotia dispune de un grad foarte mare de autonomie administrativa. Asa, de pilda, Departamentul scotian pentru educatie, agricultura si pescarii, dezvoltare interna si sanatate, are sediul la St.Andrews House, Edinburgh. In 1603, uniunea dintre Anglia si Scotia a mentinut parlamente separate pentru cele doua tari, dar Actul de uniune din 1707 a dizolvat parlamentul scotian, urmand ca de atunci Scotia sa trimita reprezentantii sai in parlamentul britanic.

In Marea Britanie autoritatile locale sunt subordonate in intregime guvernului central. Ele pot sa se angajeze numai in activitati pentru care competenta lor este clar stabilita si trebuie sa indeplineasca doar sarcinile care se cer de la ele. Puterile lor sunt conferite prin statute sau prin Actul general care se aplica tuturor autoritatilor locale. Competentele lor pot fi insa stabilite si prin acte proprii, de interes local, care sunt adoptate de catre insesi autoritatile locale si care se aplica numai indivizilor sau grupurilor de autoritati individuale. Anumite statute cer ca autoritatile locale sa asigure sau sa administreze anumite servicii, in timp ce altele le permit mai curand sa asigure servicii numai daca doresc. Controlul legislativ devine cea mai importanta forma a controlului central asupra autoritatilor locale. In afara de aceasta, exista si controlul central, exercitat prin mijloace administrative si judiciare.

Originile autoritatii locale se gasesc in perioada saxona, cand exista un anumit numar de unitati independente. Dupa cucerirea normanda (1066), unor orase li s-au conferit charte regale si au fost abilitate sa-si administreze propriile lor afaceri, in timp ce in comitate sau tinuturi, unor nobili puternici li s-a acordat titlul de judecator de pace, avand competenta de a administra in aceste parti ale regatului.

Structura moderna a administratiei locale dateaza din secolul XIX, ea reprezentand in foarte mare masura un produs al noilor conditii create de revolutiile industriale si agrare. Serviciile pe care autoritatile legale le asigura privesc problemele mediului, constructia de locuinte, aprovizionarea cu apa, locurile de recreere, serviciile care asigura protectia cetatenilor, locuintele, educatia, transportul pe anumite zone etc.

Autoritatile locale cuprind in principal consiliile alese pe trei ani, din randul carora o treime este reinnoita anual. Primarul este ales de catre consilierii municipali. El isi indeplineste atributiile timp de un an, putand fi reales. In Scotia consiliile oraselor si ale districtelor sunt compuse din consilieri si primari (bailli). Calitatea membrilor consiliilor este adesea criticata, apreciindu-se ca anumiti oameni devin consilieri nu atat pentru a servi comunitatea locala, cat mai curand din dorinta de a dobandi un prestigiu local sau a se afirma mai tarziu intr-o cariera parlamentara. Pe de alta parte, trebuie amintit ca serviciul in cadrul consiliilor locale nu este retribuit, cu exceptia unor alocatii. Deciziile adoptate de consiliu sunt puse in practica de diferiti oficiali si functionari guvernamentali locali. In general acestia sunt numiti si concediati de catre consiliu, desi ministrul mediului (sau secretarul de stat in Scotia) isi pot exercita dreptul de veto in legatura cu asemenea numiri. Functionarii administratiei locale - si in special conducatorii unor departamente - trebuie sa aiba insa, in mod obligatoriu, o calificare profesionala. Functionarii nu pot figura printre candidatii propusi pentru alegerea consiliului. Fostii consilieri nu pot deveni functionari ai administratiei locale decat dupa trecerea a 12 luni. Functionarii nu trebuie sa fie angajati politic si nici sa se comporte in mod partizan in activitatea lor.

Autoritatile locale sunt libere sa-si incheie propriile aranjamente in legatura cu conducerea problemelor locale. Consiliile locale trebuie sa se reuneasca cel putin de 4 ori pe an, desi in practica numarul sedintelor consiliului este mult mai mare. Publicul si presa pot participa la sedintele consiliului, desi anumite sedinte pot fi declarate confidentiale (cu caracter intern). Sedintele consiliului imbraca forma unor dezbateri pe marginea unor propuneri ce sunt facute de comitetele consiliului. Problemele de principiu sunt stabilite de catre consiliu, iar comitetele de lucru precizeaza detaliile.

Controlul cheltuielilor este exercitat de intregul consiliu, dar exista si un control specializat, care este exercitat de catre comitetul pentru finante si trezorier. La sfarsitul anului financiar, examinarea conturilor este efectuata de catre District Auditor, numit de catre guvernul central.

Cu toate ca partidele politice se preocupa de castigarea unui numar cat mai mare de locuri in consiliile locale, nu se poate vorbi practic de un 'control' al unui anumit partid asupra administratiei locale. Pe de alta parte, diferentele intre laburisti si conservatori sunt acum mai putin vizibile pe plan local decat erau intre aceste partide inainte de anul 1945. S-a sustinut si se sustine ca atitudinile doctrinare ale partidelor sunt de regula irelevante in ceea ce priveste problemele locale. In timp ce partidele la putere se pot schimba la fiecare 5 ani, consiliile pot avea o majoritate permanenta a unui partid. In consiliile mai mari, politica de partid este inevitabila si nu rareori se manifesta divergente intre cei care doresc sa dezvolte serviciile si cei care doresc sa pastreze cheltuielile si taxele la nivelul cel mai scazut posibil. Specialistii britanici in stiinte politice observa ca exista un interes mai scazut al publicului in ce priveste alegerile locale. Ei releva totodata ca structura sistemului local este depasita, deoarece se mentin multe autoritati mici care dezvolta slabe legaturi cu unitatile economice si sociale moderne. In ultimii ani au fost facute propuneri ambitioase vizand crearea unor unitati regionale puternice in Marea Britanie. Se aminteste ca in timpul celui de al doilea razboi mondial Marea Britanie a fost impartita in 12 regiuni, fiecare sub controlul unui comisar regal. Dupa anul 1945 s-au facut numeroase propuneri care aveau in vedere crearea unor autoritati regionale noi, care sa inlocuiasca autoritatile locale existente. Desi s-au purtat si se poarta inca foarte multe discutii in problema modernizarii administratiei locale (Partidul Laburist fiind unul din promotorii schimbarilor) nu s-au perfectat insa noi forme organizatorice la nivel local care sa le inlocuiasca pe cele existente.

10. Concluzii asupra sistemului constitutional britanic

Sistemul constitutional britanic prezinta - asa cum s-a vazut in cele ce preced - o serie de particularitati proprii, care il individualizeaza in cadrul sistemelor de tip parlamentar. O remarca preliminara care trebuie facuta este aceea ca, asa cum releva specialistii britanici in Dreptul Constitutional, doctrina 'clasica' a separatiei puterilor si-a gasit o aplicare limitata in sistemul britanic. Cand Montesquieu a vizitat Anglia in 1729, el a fost impresionat de inaltul grad de libertate politica existent in aceasta tara - incomparabil mai mare decat cel din Franta, guvernata in acea perioada de un regim absolutist. Doctrina politica a lui Montesquieu, elaborata printre altele si sub influenta  realitatilor din Marea Britanie, nu-si gaseste insa decat o aplicabilitate limitata in Marea Britanie. Exista anumite interferente intre cele trei puteri, dar acestea nu sunt de natura sa faca inoperanta aplicarea principiului separatiei puterilor ca atare.

Dintre interferentele ce se manifesta intre diferitele puteri se pot mentiona in primul rand cele intre puterea legislativa si cea judecatoreasca. Astfel, se mentioneaza faptul ca Regina nu numai ca trebuie sa-si dea consimtamantul cu privire la proiectele de legi, dar toata procedura judiciara se efectueaza in numele sau. Camera lorzilor nu este numai un corp legislativ, ci si cea mai Inalta Curte de apel. Lordul cancelar prezideaza sedintele Camerei lorzilor cand aceasta functioneaza ca instanta de apel. In afara de aceasta, mai multe organisme judiciare - Comitetul judiciar al Consiliului privat, Curtea de apel si Divizia cancelariala a Inaltei Curti - functioneaza sub presedintia sa. El dispune si de prerogativa de a recomanda numirea judecatorilor.

In ceea ce priveste interferentele de atributii intre puterea executiva si cea judecatoreasca, se poate mentiona pozitia secretarului (ministrului) pentru interne, care actioneaza intr-o calitate juridica atunci cand avizeaza exercitarea prerogativelor regale de gratiere. El indeplineste si anumite atributii executive legate de functionarea tribunalului.

In ceea ce priveste interferentele dintre executiv si legislativ se citeaza functiile pe care Regina le exercita in cadrul ambelor puteri. Asa cum s-a mai aratat, ministrii - in sistemul britanic - trebuie sa fie membri ai legislativului, cele mai importante portofolii ale guvernului fiind incredintate unor membri ai Camerei comunelor^[32]

Desi sistemul constitutional britanic nu respecta in intregime regulile stabilite de Montesquieu, nu se poate spune ca in Marea Britanie nu exista o separatie a puterilor. Dimpotriva, chiar din timpurile cele mai vechi s-a recunoscut ca puterile regelui nu trebuie sa fie exercitate arbitrar si ca trebuie sa se consulte, impartind responsabilitatea, cu cei mai intelepti oameni ai regatului. Magna Charta a reafirmat si ea ideea ca actele regelui trebuie sa fie conforme cu dreptul tarii.

In linii mari, se poate aprecia ca sistemul separatiei puterilor functioneaza in Marea Britanie. Astfel, puterea executiva nu se gaseste in mainile unui singur om puternic, ci se imparte intre circa 20 de ministri, puterea legislativa este divizata intre Camera comunelor si Camera lorzilor, Camera comunelor este ea insasi impartita in doua parti - datorita distinctiei intre guvern si opozitie -, insumand nu mai putin de 639 de membri, reprezentand fiecare un district diferit. Desi puterile locale deriva din puterea Parlamentului, consiliile sunt alese direct de catre populatia locala si isi numesc propriile lor oficialitati. Loialitatile si responsabilitatile sunt astfel mai curand indreptate catre electoratul local decat catre puterea centrala. Puterea industriala apartine atat statului, cat si intreprinderilor particulare. In economia tarii guvernul exercita functiile sale pentru a asigura deplina folosire a fortei de munca, stabilitatea preturilor si imbunatatirea nivelului de viata, permitand totodata indivizilor sa ia propriile lor decizii economice. Libertatea economica si politica reprezinta un aspect neindoielnic al democratiei. Cea mai importanta dintre toate formele de separare este insa, dupa parerea autorilor britanici, separarea intre guvern si libertatea opiniilor, care poate diferi de cea guvernamentala. Dupa cum opineaza doi autori britanici, 'in felul acesta exercitiul puterii este difuzat in mod larg in cadrul comunitatii, prin variate forme de separatie care nu sunt cu nimic mai putin semnificative pentru a preveni aparitia tiraniei decat separatia intre legislativ, executiv si judiciar'^[33]

In ce priveste modul in care functioneaza sistemul politic britanic se subliniaza ca existenta unui partid de opozitie reprezinta o garantie pentru democratie, opozitia nefiind 'o umbra' a guvernului existent, dispunand de posibilitatea reala de a castiga puterea in cadrul unui sistem de alegeri libere, indispensabil pentru un stat democratic.

La adresa sistemului politic britanic s-au adus si se aduc o serie de critici de catre analistii care si-au consacrat activitatea studierii acestui sistem. Se mentioneaza astfel ca o buna parte din populatie nu se manifesta pe plan politic decat cu prilejul alegerilor si ca exista indiscutabil o anumita 'elita politica', care are un rol precumpanitor in viata tarii. Cu toate acestea, nu se poate contesta ca guvernarea in Marea Britanie este esentialmente democratica, deoarece ea permite exprimarea punctelor de vedere in mod liber, contine suficiente garantii impotriva uzurparii puterii de catre forte care ar fi tentate sa inlocuiasca democratia printr-un sistem autocratic. 'Sistemul britanic de guvernamant este intemeiat intr-o larga masura pe existenta unui anumit grad de consens si unei cantitati considerabile de incredere intre guvern si cei guvernati. Guvernantii se bazeaza foarte mult pe bunavointa variatelor interese cu care trebuie sa se ocupe si prefera discutii, intelegeri si compromisuri unei impuneri a vointei guvernului intereselor contrare'^[34]

In felul acesta, printr-o politica de stimulare a participarii la conducerea statului, in special la nivelul parlamentului, care joaca un rol proeminent in intreaga viata britanica, interesele diferitelor partide, grupuri politice, categorii sociale, reusesc sa se armonizeze in cadrul unui sistem in care, pe de o parte se exclude arbitrariul autoritatii iar pe de alta parte se infaptuieste un control deplin de catre justitie asupra modului in care autoritatile actioneaza pentru repararea injustitiilor, pentru garantarea drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor. Beneficiind de o bogata traditie, drepturile omului in Marea Britanie se infaptuiesc in cadrul unui sistem politic democratic ce asigura, in principal, participarea cetatenilor la viata politica, prin reprezentanti alesi iar, pe de alta parte, garantarea efectiva a drepturilor si libertatilor prin mecanisme politice si judiciare ce sanctioneaza orice atingeri aduse libertatii individuale. Desi are o veche traditie, sistemul constitutional britanic este totusi flexibil, permitand o permanenta adaptare a mecanismelor politice la noile cerinte ale vietii sociale si garantand pe deplin conditiile indispensabile infaptuirii justitiei si implinirii autenticelor drepturi si libertati ale omului. Nu putem decat sa impartasim opinia profesorului S.B.Chrimes in sensul ca 'printre constitutiile existente, Constitutia britanica (in sens de organizare politica, n.n.) este produsul unei istorii care nu a fost niciodata pe deplin sfaramata de-a lungul unei perioade de aproape patrusprezece secole'^[35]

MAGNA CHARTA (1215)

* Regatul Unit neavand Constitutie scrisa, culegerile de texte de drept constitutional reproduc, referindu-se la aceasta tara, textele care prin obiectul lor privitor la organizarea puterilor publice si la garantarea libertatilor individuale sau parlamentare pot fi considerate ca avand valoare constitutionala. De aceea, reproducem si noi, in continuare, o serie de texte reprezentative privind sistemul politic britanic, folosind culegerea lui Henri Oberdorff, Les Constitutions de l'Europe des Douze, editata de La Documentation Francaise, Paris, 1992.

Ioan, prin gratia lui Dumnezeu Rege al Angliei, senior al Irlandei, Duce de Normandia si Aquitania si conte de Anjou, arhiepiscopilor, episcopilor, abatilor, contilor, baronilor, judecatorilor, padurarilor, serifilor, magistratilor, agentilor, precum si tuturor reprezentantilor Regelui, le adresez un salut. Sa stiti ca, inspirat de Dumnezeu, pentru mantuirea sufletului nostru si al tuturor stramosilor si urmasilor nostri, pentru gloria lui Dumnezeu si prestigiul Sfintei Biserici, precum si pentru reformarea Regatului nostru, cu sfatul venerabililor nostri parinti Stefan arhiepiscop de Canterbury, primat al Angliei si cardinal al Sfintei Biserici Romane (urmeaza numele a 10 prelati si 16 baroni):

1.- In primul rand, noi i-am daruit lui Dumnezeu si prin prezenta Charta noi i-am confirmat, pentru noi si pentru urmasii nostri, in perpetuitate, ca Biserica Angliei va fi libera si ca se va bucura de toate drepturile si libertatile sale, fara ca acestea sa poata fi diminuate, si astfel noi voim ca sa fie respectat ceea ce este de competenta sa, adica noi am acordat libertatea alegerilor, considerata a fi cea mai mare si cea mai necesara Bisericii Angliei, din vointa noastra deplina si perpetua, inainte ca discordia care s-a ridicat intre noi si baroni, si astfel noi voim ca acestea sa fie reconfirmate prin aceasta Charta, pentru ca sa le pastreze si sa le detina, ei si urmasii lor, din partea noastra si a urmasilor nostri.

2.- Daca vreunul dintre contii sau baronii nostri, sau oricare Cavaler de vaza, va muri, si in momentul mortii sale mostenitorul sau va fi major, si el va trebui sa-si respecte indatoririle, acesta va intra in posesia mostenirii sale potrivit vechilor indatoriri.

3.- Dar daca mostenitorul unuia dintre cei amintiti se gaseste la varsta minoritatii, si este sub tutela, el va fi pus in posesia mostenirii sale cand va ajunge la majorat, fara indatoriri si fara finante.

4.- Acela care va avea pastrarea pamantului unui mostenitor minor nu va culege din pamantul acestui mostenitor decat un venit rational, numai lucrurile care se obisnuiesc in mod curent, si servicii rezonabile, si fara a se aduce prejudicii oamenilor si bunurilor.

6.- Mostenitorii se vor casatori fara mezaliante, in asa fel incat rudele cele mai apropiate sa fie informate inainte de a se contracta o casatorie.

7.- Si vaduva va primi imediat dupa moartea sotului sau si fara dificultati dota sa propter nuptias si mostenirea sa, fara ca ea sa fie obligata sa plateasca nimic pentru partea de avere care i-a fost lasata, pentru dota propter nuptias si pentru mostenirea sa, precum si pentru mostenirea pe care ea impreuna cu sotul sau o aveau in posesie in ziua decesului sotului.

9.- Nici noi, nici judecatorii imputerniciti in numele nostru, nu vom confisca pentru datorii, pamant sau renta, atata timp cat mobilele debitorului ar ajunge pentru acoperirea datoriei.

12.- Nici o plata de sume de bani si nici o prestatie nu vor fi stabilite in Regatul nostru fara consimtamantul Consiliului comun al Regatului nostru, afara de cazul ca aceasta ar trebui sa se faca pentru rascumpararea persoanei noastre, armurii de cavaler a fiului nostru mai mare si pentru casatoria fiicei noastre mai mari, dar numai o singura data; in aceste cazuri nu se va preleva decat un ajutor rezonabil; in felul acesta se va proceda si pentru sprijinirea cetatii Londrei.

13.- Si orasul Londra se va bucura de toate libertatile sale stravechi si obiceiurile libere, atat pe pamant cat si pe apa. In afara de aceasta, noi dorim sa concedam ca toate celelalte cetati, targuri, orase si porturi sa aiba toate libertatile lor si obiceiurile lor libere.

14.- Si, pentru a intruni acceptarea Consiliului comun al Regatului, cu privire la stabilirea unor indatoriri banesti, in alt mod decat in cele trei cazuri amintite, sau cu privire la stabilirea unei contributii, noi vom aduce acest lucru la cunostinta arhiepiscopilor, episcopilor, abatilor, contilor si altor baroni ai Regatului, individual, pe cale de scrisori; si, in afara de aceasta, noi vom aduce la cunostinta, prin serifii si imputernicitii nostri (acest lucru), tuturor acelora care recunosc stapanirea noastra, fixand o anumita zi si cu un ragaz de 40 de zile cel putin, si intr-un anumit loc; si in toate cazurile, noi vom arata cauza acestui anunt; si anuntul fiind facut, se va proceda in ziua stabilita, la rezolvarea problemei, potrivit sfatului celor care vor fi prezenti, chiar daca nu au venit toti cei care au fost instiintati.

15.- Noi nu vom conceda nimanui permisiunea de a stabili o contributie asupra oamenilor liberi, decat pentru rascumpararea persoanei sale, armurii de cavaler a fiului mai mare si pentru casatoria fiicei sale mai mari, numai o singura data; si in asemenea cazuri, (acesta) trebuie sa fie un ajutor rezonabil.

16.- Nimeni nu va fi obligat sa efectueze mai multe servicii decat acelea la care este indrituit de fieful sau de cavaler, sau de o alta pozitie de om liber.

17.- Tribunalul pentru plangeri comune nu va mai urma Curtea  noastra, ci va tine (sedintele sale de judecata) intr-un loc determinat.

18.- Procedurile judiciare de novel disseisin, mort d'ancester si darrein presentment nu vor fi folosite decat in acele comitate de care depind partile si in felul urmator: noi sau, daca noi ne aflam in afara Regatului, Marele nostru judecator, vom trimite doi judecatori de patru ori pe an, in fiecare comitat, care impreuna cu patru cavaleri ai comitatului, alesi de catre comitat, vor reuni in ziua si la locul (stabilit), respectivele tribunale (cu juri).

20.- Un om liber nu va putea fi obligat la o amenda pentru un delict minor, decat potrivit importantei delictului; iar pentru un delict mai grav, el va fi obligat la amenda in conformitate cu gravitatea delictului, in afara de cazul in care prejudiciul a fost acoperit; in acelasi fel se va proceda pentru un negustor, cu exceptia marfii sale, si pentru un om simplu, cu exceptia bunurilor sale agricole.

21.- Contii si baronii nu vor putea fi supusi unor amenzi decat de catre egalii lor si potrivit importantei delictului.

23.- Nici un oras si nici un om nu va fi silit sa construiasca punti peste rauri, cu exceptia acelora pe care trebuie sa le faca potrivit cutumei.

24.- Nici un serif, politist, anchetator, sau oricare altul dintre agentii nostri, nu vor putea organiza sedinta judecatoreasca in numele Coroanei noastre.

25.- Toate comitatele, sutele, wapentacks si zecile, vor ramane la vechile rente, fara cresteri, fiind exceptate pamanturile domeniului nostru.

30.- Nici un serif sau imputernicit, sau orice alta persoana, nu vor putea lua caii sau caruta unui om liber pentru a efectua carausie, decat cu asentimentul acestui om.

31.- Nici noi, nici imputernicitii nostri nu vom lua lemnul altuia pentru folosinta castelelor noastre sau pentru alte scopuri, fara vointa celui caruia acest lemn ii apartine.

35.- Nu va fi decat o singura masura pentru vin, in tot Regatul nostru, o masura pentru bere, o masura pentru grau, quarter-ul din Londra, si o singura latime pentru postavul vopsit, si pentru peste, ceea ce inseamna doua aune** intre liziere; se va proceda in felul acesta atat pentru greutate, cat si pentru masuri.

36.- Nu se va plati nimic si nici nu se va pretinde nimic in viitor pentru un document de ancheta (writ) asupra vietii sau membrilor, ci el va fi acordat gratuit si niciodata refuzat.

39.- Nici un om liber nu va fi arestat, nici intemnitat sau privat de bunurile sale, sau declarat in afara legii, ori exilat, sau lezat, indiferent de maniera, si noi nu vom merge niciodata impotriva lui, si nici nu vom trimite pe cineva impotriva lui fara o judecata loiala a egalilor sai, in conformitate cu legea tarii.

40.- Noi nu vom vinde, nici nu vom refuza, si nici nu vom deferi nimanui, dreptul la justitie.

41.- Toti negustorii vor putea, in mod liber si in deplina siguranta, sa iasa din Anglia si sa intre in Anglia, sa locuiasca aci si sa traverseze Anglia, atat pe apa cat si pe pamant, pentru a cumpara sau pentru a vinde, fara nici o taxa, potrivit cutumelor vechi si drepte, cu exceptia timpului de razboi si daca ei provin dintr-o tara care este in razboi impotriva noastra.

42.- Va fi permis, in viitor, tuturor persoanelor, sa iasa din Regatul nostru si sa revina aici, in mod liber si in deplina siguranta, pe pamant si pe apa, tefere si nevatamate, exceptie fiind in timp de razboi, pentru putin timp, in scopul binelui comun al Regatului.

44.- Oamenii care locuiesc dincolo de padurea noastra nu vor compare, de acum inainte, niciodata, in fata judecatorilor padurii, pentru avertismente generale, ci numai daca sunt interesati in proces, sau daca ei au constituit cautiuni pentru persoanele sau lucrurile care privesc padurea.

46.- Toti baronii care au intemeiat manastiri, in legatura cu care ei poseda documente din partea regilor Angliei sau asupra carora ei exercita o indelungata posesie, vor asigura conservarea acestor manastiri cand ele vor fi devenit vacante, asa cum ele trebuie sa le aiba.

60.- Toate cutumele mentionate mai sus si libertatile pe care noi le-am stabilit pentru a fi respectate, fata de oamenii nostri, in Regatul nostru, in masura in care ne apartine, vor fi respectate de catre toti in Regatul nostru, clerici si laici, fata de cei aflati sub jurisdictia lor, in masura in care ele le revin.

BILL OF RIGHTS
(13 februarie 1689)

I. Avand in vedere ca, intruniti la Westminster, lorzii spirituali si temporali si comunele, reprezentand in mod legal, in mod plenar si liber toate clasele poporului acestui Regat, au incheiat, la 30 februarie al anului Domnului Nostru 1688, in prezenta Majestatilor Lor, atunci desemnati si cunoscuti sub numele de Wilhelm si Maria, print si printesa de Orania, o declaratie scrisa, in urmatorii termeni:

(urmeaza enumerarea a douazeci de critici ale Parlamentului impotriva Guvernului ultimului rege Iacob al II-lea, a caror indreptare este aproape textual reluata sub numerele de la 1 la 6, 6 la 13, in continuare si care erau declarate ca fiind toate lucruri in intregime si direct contrare legilor bine cunoscute, statutelor si libertatilor acestui Regat.

Considerand ca, prin abdicarea sus-mentionatului Iacob al II-lea, tronul a devenit vacant, Alteta Sa printul de Orania (pe care Dumnezeu Atotputernicul i-a placut sa faca gloriosul instrument care trebuia sa elibereze acest Regat de papalitate si de puterea arbitrara), a adresat cu avizul lorzilor spirituali si temporali si al mai multor persoane de vaza ale comunelor, scrisori lorzilor spirituali si temporali protestanti, si alte scrisori diferitelor comitate, cetati, universitati, orase si celor cinci porturi, pentru ca ei sa poata sa aleaga oameni capabili sa-i reprezinte in Parlamentul care urma sa fie reunit si sa aiba sediul la Westminster, in a 22-a zi din luna ianuarie 1688, cu scopul de a aviza ca religia, legile si libertatile sa nu mai poata fi de acum inainte puse in pericol sau tulburate; si ca, in virtutea susmentionatelor scrisori, alegerile au fost facute.

In aceste imprejurari, numitii lorzi spirituali si temporali si comunele, reuniti astazi in virtutea scrisorilor lor si alegerilor, constituind impreuna reprezentarea plenara si libera a natiunii, si considerand in mod serios cele mai bune mijloace de a atinge scopul mentionat, declara de la inceput, tot asa cum stramosii lor au facut intotdeauna in cazuri asemanatoare, pentru a asigura stravechile lor drepturi si libertati:

1) ca este ilegala pretinsa putere a autoritatii regale de a suspenda legile sau executarea legilor fara consimtamantul Parlamentului;

2) ca este ilegala pretinsa putere a autoritatii regale de a se dispensa de legi sau de executarea legilor, asa cum s-a uzurpat si exercitat in trecut;

3) ca sunt ilegale si periculoase comisiile, mentionate mai sus, care s-au erijat in curti ale comisarilor pentru cauzele eclesiastice, si orice alte comisii sau curti de aceeasi natura;

4) ca o percepere de bani pentru Coroana sau pentru folosul sau, sub pretextul prerogativei, fara consimtamantul Parlamentului, pentru un timp mai indelungat si de o maniera alta decat aceea consimtita de catre Parlament, este ilegala;

5) ca este un drept al supusilor sa prezinte petitii Regelui si ca orice intemnitare si urmarire datorata acestor petitii este ilegala;

6) ca organizarea si intretinerea unei armate in Regat, in timp de pace, fara consimtamantul Parlamentului, este contrara legii;

7) ca supusii protestanti pot detine arme, pentru apararea lor, conform conditiei lor si permise de lege;

8) ca alegerile pentru membrii Parlamentului trebuie sa fie libere;

9) ca libertatea cuvantului, nici cea a dezbaterilor sau procedurilor in cadrul Parlamentului, nu pot fi impiedicate sau puse in discutie in fata nici unui tribunal sau a oricarui alt loc decat Parlamentul insusi;

10) ca nu pot fi cerute cautiuni, nici impuse amenzi excesive, nici aplicate pedepse crude si neobisnuite;

11) ca lista juratilor alesi trebuie sa fie intocmita in forma corecta ceruta, si sa fie notificata; ca juratii care, in procesele de inalta tradare, se pronunta asupra soartei persoanelor, trebuie sa fie mici arendasi liberi;

12) ca absolvirea de amenzi sau promisiunile de amenzi si confiscari, facute persoanelor particulare, inaintea dobandirii certitudinii delictului, sunt ilegale si nule;

13) ca, in sfarsit, pentru a putea remedia plangerile si pentru a imbunatati, consolida si a asigura observarea legilor, Parlamentul va trebui sa fie reunit in mod frecvent.

Si ei cer si reclama, cu staruinta, toate lucrurile susmentionate, ca fiind drepturile si libertatile lor incontestabile; si, de asemenea (cer) ca nici o declaratie, judecata, act sau procedura care prejudiciaza poporul in unul din punctele de mai sus, sa nu poata, in nici un fel, sa serveasca in viitor ca precedent sau ca exemplu.

Fiind in mod deosebit incurajati de Declaratia Altetei Sale printul de Orania de a face aceasta revendicare a drepturilor lor considerate ca fiind singurul mijloc de a obtine recunoasterea si garantarea lor completa ()

II. Numitii lorzi spirituali si temporali si comunele, reuniti la Westminster, hotarasc ca Wilhelm si Maria, print si printesa de Orania, sunt si raman declarati Rege si Regina ai Angliei, Frantei si Irlandei, si ai teritoriilor care le sunt dependente (dominioanelor) ()

(Dispozitii reglementand ordinea de succesiune la tron).

III. Sunt suprimate si inlocuite prin noi formule, care modifica vechile juraminte de credinta si suprematie.

IV. (Acceptarea de catre Majestatile Lor a coroanei si demnitatii regale).

V. Le-a placut Majestatilor Lor, ca numitii lorzi spirituali si temporali si comunele, alcatuind cele doua Camere ale Parlamentului, vor continua sa-si desfasoare lucrarile si sa hotarasca impreuna cu Majestatile Lor regale, un regulament pentru stabilirea religiei, a legilor si a libertatilor acestui Regat, in asa fel incat in viitor nici unele si nici celelalte sa poata sa fie din nou in pericol de a fi distruse; pentru care, lorzii spirituali si temporali si comunele si-au dat consimtamantul lor si au procedat in consecinta.

VI. In prezent, si ca urmare a ceea ce precede, numitii lorzi spirituali si temporali si comunele intruniti in Parlament pentru a ratifica, confirma si consolida mentionata Declaratie, si articolele, clauzele si punctele continute in ea, in virtutea unei legi a Parlamentului in forma cuvenita, solicita ca sa se declare si sa se hotarasca ca toate si fiecare dintre drepturile si libertatile reafirmate si revendicate in amintita Declaratie sunt drepturi si libertati adevarate, stravechi si incontestabile ale poporului acestui Regat, si vor fi considerate, recunoscute, consacrate, puternice, privite ca atare; ca toate si fiecare din articolele mentionate vor fi in mod formal si strict respectate si observate astfel cum ele sunt exprimate in mentionata Declaratie; in sfarsit, ca toti agentii si imputernicitii, oricare ar fi ei, vor servi Majestatile Lor si pe succesorii lor, din generatie in generatie, conform acestei Declaratii.

VII. (Recunoasterea drepturilor legitime ale lui Wilhelm si Maria la Coroana Angliei).

VIII. (Stabilirea ordinii de succesiune la tron: a supravietuitorilor mostenitorilor directi ai Mariei sau, in lipsa acestora, ai Anei sau, in lipsa acestora, ai lui Wilhelm).

IX. (Excluderea eventuala de la tron a tuturor membrilor familiei regale care ar profesa, ei insisi sau sotii lor, religia papistasa).

X. (Obligatia impusa tuturor persoanelor chemate la succesiunea tronului de a pronunta cu voce tare, in ziua incoronarii, Declaratia mentionata in statutul adoptat in al 30-lea an de domnie a lui Carol al II-lea, intitulata Act de prezervare a persoanei si guvernarii Regelui, lovind papistasii cu incapacitatea de a face parte din cele doua Camere ale Parlamentului.

XI. Aceste lucruri le-au placut Majestatilor Lor ca sa le vada declarate, stabilite si sanctionate de autoritatea prezentului Parlament, astfel incat ele sa fie si sa ramana in continuare Legea acestui Regat. Ele sunt, in consecinta, declarate, stabilite si sanctionate de catre Majestatile Lor, cu si dupa avizul si cu consimtamantul lorzilor spirituali si temporali si al comunelor, reuniti in Parlament, si prin autoritatea acestora.

XII. In plus, sa fie declarat si stabilit, prin actul zisei autoritati, ca cu incepere de la prezenta sesiune a Parlamentului, nu va fi acordata nici o dispensa de non obstante cu privire la aplicarea statutelor sau a unora dintre dispozitiile lor; si asemenea dispense vor fi considerate nule si neproducand nici un efect, cu exceptia cazului in care sunt acordate prin statutul insusi sau cand, prin legile votate in prezenta sesiune a Parlamentului, s-ar fi prevazut in mod expres.

XIII. S-a stabilit, de asemenea, ca nici un fel de charte, concesiuni sau dispense acordate inainte de 23 octombrie, Anul Domnului 1689, sa nu fie invalidate prin prezentul Act, dar ca ele vor avea si isi vor conserva forta lor dinainte si valoarea de drept si nu o alta, ca si cum prezentul Act nu ar fi fost deloc intocmit.

ACTUL DIN 1958
CU PRIVIRE LA PAIRII PE VIATA

Act care autorizeaza crearea pairilor pe viata, comportand dreptul acestora de a lua parte la sedinte si de a vota in Camera Lorzilor (30 aprilie 1958)

Inalta Sa Excelenta Majestatea Sa Regina da forta de lege, pe baza avizului si cu consimtamantul lorzilor spirituali si temporali, si al comunelor, reuniti in prezentul Parlament, si prin autoritatea acestuia din urma, Actului al carui continut urmeaza:

1. Puterea de a crea pairi pe viata comportand dreptul de a lua parte la sedinte si de a vota in Camera Lorzilor.

1.- Fara ca prin aceasta sa prejudicieze puterile sale de a numi lorzi prin desemnarea obisnuita, Majestatea Sa va avea orice putere pentru a conferi, prin scrisori (diplome), oricarei persoane, pairia pe viata, comportand prerogative specificate in subsectia a doua a prezentei sectiuni.

2.- Pairia conferita in virtutea prezentei sectiuni va comporta, pentru persoana careia ea ii va fi acordata, si pe durata vietii sale, urmatoarele prerogative:

a) dreptul de a avea rang de baron, dupa modalitatile precizate prin scrisori (diplome);

b) sub rezerva dispozitiilor subsectiei 4 a acestei sectiuni, dreptul de a primi orice convocare pentru a urmari lucrarile Camerei Lorzilor, si in deosebi pentru a lua parte la sedintele sale si pentru a vota.

Aceste prerogative vor inceta la moartea sa.

3.- Pairia pe viata poate, in virtutea prezentei sectiuni, sa fie conferita unei femei.

4.- Daca o persoana este lovita de o incapacitate legala, nici o dispozitie a acestei sectiuni nu va putea sa-i permita, indiferent in ce moment, sa fie convocata pentru a urmari lucrarile Camerei Lorzilor, ori pentru a participa la lucrarile sale si a vota acolo.

2. Titlul prescurtat.

Prezentul Act va putea fi citat sub urmatorul titlu: 'Actul din 1958 asupra pairiei pe viata'.